Serbia între modernism şi tradiţionalism. Aleksandar Rastovic în dialog cu Ionuţ Cojocaru

Un articol de Ionuţ Cojocaru

Ionuţ Cojocaru: Stimate coleg, suntem amândoi istorici şi susţinători ai politicii de stânga. În acelaşi timp, ştiu că ai intenţii bune şi eşti un adevărat patriot sârb. De ce anume are trebuinţă poporul sârb pentru a obţine respectul Uniunii Europene?
Aleksandar Rastovic: Mai întâi, trebuie să subliniez faptul că sunt membru al Partidului Socialist al Serbiei, încă de la fondarea lui, din 1990, fiind unul dintre cei mai tineri delegaţi ai primului Congres. Între timp, am fost membru al Comitetului Central al PSS, membru al Comitetului Executiv al PSS, între 1992-2003, şi preşedinte al Tineretului Socialist al Serbiei, în perioada 1996-2000. La ultimul Congres, din decembrie 2014, am fost reales membru al Comitetului Central al PSS. Sunt, de asemenea, istoric şi profesor universitar.
În istoria politică modernă a Serbiei, începând din 1804, când se marchează începutul revoluţiei sârbe, până în prezent, statul şi societatea noastră s-au confruntat cu o dilemă constantă: modernizare sau tradiţionalism? Interesul nostru strategic, în prezent, este să înaintăm către Uniunea Europeană. Aproape toate partidele politice din Serbia au acest interes. Este interesant de subliniat faptul că în istoria modernă a Serbiei nu a existat un consens atât de larg în ceea ce priveşte apropierea de Uniunea Europeană. Împărtăşim valorile europene, respectăm tradiţia europeană şi avem convingerea că suntem parte a Europei.
Dar, în acelaşi timp suntem conştienţi că acceptarea în uniune nu va fi uşoară şi lipsită de înjosiri. Practic, va însemna că vom fi nevoiţi să ne armonizăm sistemul politic legitim cu legile europene. Este un proces dificil, cu multe provocări. Una dintre cele mai complicate va fi exigenţa Comisiei Europene de a ne ajusta politica externă la cea europeană, în sensul că Serbia va fi nevoită să se alăture acţiunilor împotriva Federaţiei Ruse. Noi înţelegem că trebuie să ne adaptăm politica externă la cea europeană, dar şi Uniunea trebuie să accepte faptul că Serbia se află, în mod tradiţional, în relaţii strânse cu Rusia. În acest proces extins ca durată, va fi necesar să ajungem la un consens naţional.

I.C.: În 2010, salariile în România au fost reduse cu 25%. Ştiu că în Serbia s-a întâmplat recent acelaşi lucru. Ce credeţi, când ne putem aştepta la o creştere economică în Serbia?
A.R.: Serbia, ca toate ţările din Balcani şi din Europa, trece printr-o criză economică profundă, care nu ştim când se va sfârşi. Coaliţia noastră guvernamentală a adoptat măsuri şi reforme dureroase al căror scop a fost vindecarea economiei naţionale. Însă la o creştere economică ne putem aştepta, conform estimărilor economice, abia anul viitor. Cel mai important scop, în opinia mea, este de a atrage investiţii străine şi de a lansa producţia internă pentru a revigora economia. Beneficiile noastre sunt agricultura, industria energetică, transporturile, infrastructura, turismul. În ultimele luni, după o lungă perioadă de timp, am anticipat un surplus în buget, ceea ce este un bun argument pentru revenirea economiei naţionale.
I.C.: Ca istoric, puteţi să-mi spuneţi când a început dezmembrarea Iugoslaviei? Care au fost greşelile Serbiei?
A.R.: Dezmembrarea Iugoslaviei a început în ultimii ani ai mandatului preşedintelui iugoslav Josip Broz Tito. Ceea ce a cauzat ruperea Iugoslaviei a fost adoptarea Constituţiei federale din 1974. Până la achitarea lui Aleksandar Rankovici, vicepreşedintele Iugoslaviei, şi unul dintre apropiaţii preşedintelui Josip Broz Tito, statul iugoslav era orânduit ca stat centralizat. Prin urmare, Rankovici era simbolul menţinerii statului iugoslav centralizat. Apoi, susţinătorii confederaţiei, mai ales lideri comunişti din Slovenia şi Croaţia (Edvard Kardelj şi Vladimir Bakarici), au încercat să facă o nouă reorganizare a statului iugoslav. Au exercitat o imensă presiune asupra lui Josip Broz Tito pentru ca acesta să consimtă la adoptarea amendamentelor constituţionale, ca prim pas în direcţia creării confederaţiei şi a disoluţiei statului iugoslav.
Cea mai controversată parte a Constituţiei se referea la drepturile celor şase republici federale şi două provincii autonome care au rezultat din Iugoslavia şi Serbia-Vojvodina, Kosovo şi Metohija, care făceau parte doar formal din Serbia, ele având, practic, toate atributele statalităţii. Josip Broz Tito era, conform constituţiei, preşedinte permanent al Iugoslaviei. S-a introdus, apoi, Instituţia Prezidenţială colectivă a statului care era formată din opt membrii, şase din republici şi doi din provincii. Acest organ politic avea să preia conducerea statului după moartea preşedintelui, prin sistemul rotaţiei la conducere după câte un an a fiecărui membru. Bizar este că membrii credinţei islamice obţineau dreptul de a se declara, în accepţiune naţională, musulmani. O mare greşeală a sârbilor şi a liderilor politici ai Serbiei a fost faptul că au permis aproape unanim şi fară semnificativă opoziţie, adoptarea Constituţiei federale din 1974.

I.C.: Ştiu că aveaţi convingeri de stânga când aţi intrat în politică. Cum vă priviţi colegii care se află acum în facţiuni de dreapta? Arată sârbii toleranţă faţă de cei care au schimbat tabăra politică?
A.R.: Încă susţin politica de stânga în Serbia, ca membru al Partidului Socialist Sârb. Familia noastră aparţine în mod tradiţional stângii. Este adevărat, că mulţi dintre vechii mei camarazi politici, care au fost membri ai PSS în trecut, s-au răzgândit, şi-au schimbat opiniile politice şi au devenit susţinători ai politicii de dreapta. În prezent, este absolut firesc ca cineva, care a susţinut stânga, să adere la facţiuni de dreapta şi invers. Este dreptul lor şi nu le resping opţiunile. Deşi sârbii sunt un popor tolerant, îi interesează dacă un politician a schimbat două, trei sau mai multe partide politice, pentru că, la drept vorbind, sârbii nu apreciază, totuşi, politicienii nehotărâţi.

I.C.: Ştiu că armata Serbiei era a treia din Europa. În prezent, armata a fost slăbită în mare măsură. Care este motivul unei astfel de situaţii?
A.R.: Nu este vorba de armata Serbiei, ci de armata poporului iugoslav care fusese fondată în 1941 şi dizolvată în 1992, când însăşi Republica Federativă Iugoslavia a dispărut. Fostul stat iugoslav avea o armată puternică, care era una dintre cele mai respectate forţe armate din Europa. Armata iugoslavă era pe locul cinci în Europa ca potenţial militar şi era specializată în războiul defensiv. Trupele terestre din cadrul armatei iugoslave aveau 140.000 de soldaţi activi şi 90.000 de recruţi.
În caz de război, armata iugoslavă putea recruta un million de soldaţi în rezervă. După cum vezi, era o forţă militară impresionantă în Balcani şi în Europa. În noile circumstanţe, când statul nostru a suferit scăderi teritoriale şi numerice, este absolute firesc să deţinem o armată mică. Ar trebui, de asemenea, să luăm în considerare situaţia economică şi noua orânduire a relaţiilor politice din Europa.

I.C.: Sârbii au îndurat războiul, sancţiunile şi bombardamentul NATO, însă au rămas legaţi de Miloşevici până la final. Este acesta un exemplu de fidelitate sârbă?
A.R.: Nu pot afirma dacă a fost fidelitate sau altceva. Cert e, însă, faptul că acele vremuri, deşi grele, au fost onorabile. Noi sârbii avem caracteristica de a fi în vreme de pace dezbinaţi, tinzând spre diviziune şi fel de fel de neînţelegeri, pentru ca în vreme de război să devenim extrem de uniţi în apărarea statului. Războiul din 1999 a fost un exemplu clar de unitate şi solidaritate sârbă.

I.C.: În România, putem citi multe despre dezmembrarea Iugoslaviei dintr-o perspectivă vestică. Puteţi expune, pe scurt, istoria acelui proces?
A.R.: Primul stat iugoslav a fost creat în 1918, iar cea de-a doua Iugoslavie s-a format în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, între 1941-1945. De la început, Iugoslavia a avut duşmani interni şi externi. Inamicii externi erau Italia, Ungaria, Bulgaria şi Albania. Ei considerau că este un stat artificial, creat la Versailles, pe seama teritoriilor lor istorice.
Din această cauză, acele puteri nu au acceptat niciodată constituirea statului iugoslav şi au încercat să îl abroge. Acele state îşi aveau susţinătorii lor în interiorul Iugoslaviei, în diferite cercuri politice, religioase şi chiar fasciste, cum ar fi, mişcarea Ustashe, care recruta croaţi din Organizaţia revoluţionară macedoneană internă, susţinuţi de forţe albaneze şi bulgare, aşa-numiţii Balisti.
S-a încercat slăbirea Iugoslaviei prin diferite metode, prin instituţii de stat oficiale, cum ar fi Parlamentul, Guvernul, sistemul educaţional, prin propagandă şi utilizarea unor metode extreme: acte teroriste, intimidare, bătăi şi rănirea adversarilor politici. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, cel mai mare duşman al Iugoslaviei a fost Hitler şi Germania nazistă. După încheierea războiului, în 1945, al doilea stat iugoslav avea, aproximativ, aceiaşi inamici.
Au fost forţe învinse în timpul războiului (mişcarea Ustashe, Chetnik) sau alte organizaţii separatiste care au acţionat în secret până la moartea lui Tito, în 1980. Apoi s-au reorganizat şi au expus public ideea de a dezmembra Iugoslavia. Era un conglomerat de diferite organizaţii naţionaliste şi separatiste, unite în scopul de a dezmembra Iugoslavia. Din păcate, aveau susţinători în infrastructura de stat şi a partidului, ceea ce i-a ajutat la distrugerea statului.

I.C.: În discuţia noastră de acum un an, mi-aţi spus că, după moartea lui Tito, a existat o instituţie prezidenţială colectivă cu câte un membru din cele şase republici şi două provincii iugoslave şi că urmau la conducere prin rotaţie. Mi-aţi spus că au fost preşedinţi din Bosnia, Kosovo, Macedonia, Slovenia, Croaţia… Nu a existat o dominaţie sârbă în aceasta, nu-i aşa?
A.R.: Instituţia prezidenţială a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia era reprezentată de preşedinţia colectivă a Federaţiei Iugoslave. A fost înfiinţată în 1971, conform cu amendamentele constituţionale şi reorganizată în 1974, după noua constituţie. Până în 1974, instituţia prezidenţială avusese 23 de membri: trei din şase republici, doi din două provincii autonome, membru al acelui organ colectiv fiind Josip Broz Tito. Prin noua constituţie, preşedinţia s-a redus la nouă membri, un reprezentant al fiecărei republici iugoslave şi provincii autonome şi, până în 1988, la un lider al Prezidiului Ligii Comuniştilor iugoslavi, ex officio. Conform Constituţiei din 1974, instituţia prezidenţială deţinea un spectru larg de atribuţii, cum ar fi reprezentarea federaţiei în plan intern şi extern, conducerea ANI, deciderea utilizării armatei în vreme de pace şi război, apărarea egalităţii naţionalităţilor din Iugoslavia şi a ordinii constituţionale, propunerea unui candidat pentru postul de prim-ministru federal, numirea ambasadorilor, generalilor, amiralilor şi a multor altora. Toţi membrii instituţiei prezidenţiale erau aleşi de către parlamentele fiecărei republici şi provincii autonome şi proclamaţi de Adunarea Federală. După moartea lui Tito, preşedinţia a început să funcţioneze conform Constituţiei şi a sistemului de alegere prin rotaţie anuală a preşedintelui şi vice-preşedintelui din celelalte republici. De la moartea lui Tito până în anul dezmembrării RSFI (1991), au fost doar patru conducători sârbi ai instituţiei prezidenţiale a RSFI. Dominarea instituţiilor federale de către sârbi iese, deci, din discuţie.

I.C.: Am auzit, de asemenea, că a existat o idee de a crea o mică Iugoslavie, fără Slovenia şi Croaţia şi că Alija Izetbegovici dorea să devină preşedinte în locul lui Miloşevici. Puteţi explica puţin?
A.R.: În opinia mea, războiul din Bosnia putea fi evitat. Cu câteva luni înaintea începerii operaţiunilor de război în Bosnia, liderii fostelor republici iugoslave au ţinut o serie de întrevederi bilaterale pentru a găsi o soluţie pentru un viitor stat iugoslav. În timpul unor astfel de discuţii, Slobodan Miloşevici, fostul preşedinte al Republicii Sârbe, a făcut o propunere interesantă pentru crearea unui stat iugoslav de dimensiuni reduse, care ar fi format din patru republici (Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia). Statul ar fi fost organizat ca o blândă federaţie, cu o libertate crescută pentru membrii ei.
Statul ar fi reglementat de un sistem prezidenţial ferm. Preşedintele ar fi ales la fiecare patru ani din alte republici. Preşedintele Miloşevici a sugerat ca Alija Izetbegovici, lider musulman şi pe atunci, preşedinte al Bosniei Herţegovinei, să devină preşedinte al Iugoslaviei astfel micşorate. Preşedintele Macedoniei, Kiro Gligorov, era dispus să accepte acest plan, dar, în urma presiunii unor cercuri politice internaţionale, Alija Izetbegoviæ a respins ideea. Câteva luni mai târziu, începea războiul în Bosnia. Consider că decizia liderului musulman a fost catastrofală.

I.C.: Sunt atât de multe lucruri de spus despre Iasenovac. Ca istoric, cum explicaţi acest fapt?
A.R.: În fosta Iugoslavie, nu era bine să vorbeşti despre lagărul de la Iasenovac, datorită politicii interne de frăţie între sârbi şi croaţi. Discutarea acestui subiect putea răni sentimentele croaţilor şi creea un fel de sentiment de vină naţională a croaţilor pentru crimele comise de mişcarea paramilitară Ustashe. Practic, Iasenovac era un subiect tabu despre care nu se putea vorbi.
Iasenovac a fost un lagăr de exterminare creeat în 1941, în Croaţia de către autorităţile aşa numitului stat croat independent. Lagărul a fost creat de regimul Ustashe , atunci la putere, fiind unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare din Europa. Există diferite estimări ale numărului de victime de la Iasenovac. Un raport al Comitetului Naţional al Croaţiei pentru investigarea crimelor forţelor de ocupaţie şi a colaboratorilor lor, din 15 noiembrie 1945, care a fost cerut de noul guvern iugoslav, indica între 500.000-600.000 de persone ucise la Iasenovac, printre acestea predominând sârbii, evreii şi ţiganii.
Din nefericire, istoriografiile croate contemporane au încercat să micşoreze numărul victimelor. Din aceste estimări, rezultă că au fost ucise mai puţin de 15.000 de persoane, ceea ce reprezintă o falsificare inadmisibilă a faptelor istorice. Adevărul este că la Iasenovac a avut loc un mare genocid, orchestrat de regimul croat Ustashe, împotriva sârbilor, evreilor şi ţiganilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper