Ruga pentru părinţi

Un articol de GEORGE NEAGOE

Dan Stanca, Ghetsimani ’51, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 223 + 73 p.

 

Sub acest titlu sunt reunite un roman ce tratează epuizarea emoţională şi un interviu
acordat jurnalistului Constantin Piştea. Voi omite dialogul în comentariile mele. Mi se pare că decizia de a escorta povestea propriu-zisă dezvoltă conotaţii defensive. Dan Stanca nu are nevoie nici să se justifice, nici să se promoveze. Scrisul lui cumulează calităţile prolificităţii şi trădează riscurile rulării aceloraşi teme.

Dacă există reticenţe, ele se manifestă în relaţie cu „opera“ scriitorului, nu neapărat în privinţa volumelor luate individual. Apoi, mă îndoiesc de folosirea potrivită şi de buna receptare critică a termenilor de „credinţă“/ „religie“ când ne referim la Dan Stanca. Am senzaţia că autorul ispăşeşte din pricina unei confuzii. Trece drept o fire bisericoasă, drept un creştin practicant. O minimă bază teologică infirmă imediat astfel de prejudecăţi care instituie tabuuri. Subsemnatul nu a găsit în nicio carte semnată de Dan Stanca intenţia/ ideea mărturisirii lui Hristos.
Literatura lui este de factură mistică. De aici rezultă dificultatea în a discerne între chinurile personajelor şi povara auctorială. Misticii – Arghezi, de pildă – ard etapele. Cară mai mult decât pot duce. Dorinţa lor este să leviteze înainte de a dobândi stabilitate afectivă şi cognitivă. Meritul acestei atitudini, întâlnită şi în recentul roman Ghetsimani ’51, constă în faptul că protagoniştii nu cunosc calea de mijloc, definită ca ispită demonică. Spiritul lor se află ori în combustie, ori în criogenie. Ne amintim, în acest sens, de romanul Cei calzi şi cei reci, al cărui titlu, inspirat de Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, trimite la creştinii din Laodiceea, demascaţi pentru temperatura lor călâie, precum cea a apei în care ţâncii sunt scăldaţi. Este excesiv să bănuim că o referinţă biblică implică şi convingeri personale. Sfânta Scriptură a fost întrebuinţată, de cel puţin 1500 de ani, în scopuri livreşti.
În America e noapte
În Ghetsimani ’51, Dan Stanca utilizează discursul infraliterar grefat pe canavaua macroistorică. Romanul cuprinde, în filigran, o dispută între ficţiune şi realitate. Numai că nu asistăm la confruntarea între două extreme. Prozatorul introduce un parametru nesupus logicii binare: adevărat vs fals/ 1 vs 0. Minunea este ca starea vremii. Dacă locuitorii de la ecuator nu vor vedea niciodată zăpada, nu înseamnă că această formă de precipitaţie nu există. Simplificând şi mai tare, situaţia seamănă cu succesiunea între zi şi noapte, care determină împărţirea planetei în fuse orare. Totuşi, prozatorul nu se mulţumeşte să invoce îmbrăţişarea miracolului de către privitor şi de către discipolii lui. Rămânând la acest nivel, Ghetsimani ’51 ar fi ilustrat o teză eliadescă: prezenţa sacrului în modernitate. Or, înfăţişarea demonstrativă a epifaniilor slăbeşte atât credinţa, cât şi literatura.
Dan Stanca are, în Ghetsimani ’51, intuiţia că nu văzul este simţul care defineşte şi testează supranaturalul, ci auzul. În această distincţie stă puterea cărţii. Întrebarea nerostită ar fi de la cine vin minunile? Cu alte cuvinte: de cine sunt îndemnate personajele să accepte presupusele fenomene paranormale? Este lucrare divină sau lucrătură satanică? Un răspuns în doi peri l-ar oferi Arghezi: „Îmi caut leacul/ şi la Dumnezeu şi la Dracul,/ Degeaba./ Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa“ (Streche). Vocile interioare se amestecă până la uniformizare, pentru ca, imediat ce s-a instalat certitudinea, termometrul să indice valori instabile. Dorinţa de a căuta martori şi de a-i asculta cu speranţa unei confirmări parazitează conştiinţele. Efectul tinde către schizofrenie. Totul porneşte de sistemul paternalist de educaţie. Pe de o parte, stă The American Dream. Narcisismul şi cinismul, transformate în obiective supreme, lasă un gol, pe care doar faptele senzaţionale îl pot umple. Eroismul devine supleantul pragmatismului. Pe de altă parte, se află mentalitatea tradiţională, îngrijită de creştinismul Europei Central-Răsăritene (Polonia, Ungaria, România). Acolo, înainte de înfruntarea cu pericolul iminent, lumea îşi aminteşte brusc de cele sfinte, ca şi cum ar fi aproape să scape prin portiţa salvatoare. Însă Hristos stă la uşa fiecăruia şi bate, ca să fie primit cu braţele deschise. Cartea lui Dan Stanca pune sub lupă o serie de suprainterpretări ale creştinismului, unele având tangenţe cu mistica fascistă şi comunistă.
Jefrrey Jow – cetăţean (nicidecum persoană/ individ) american – este scriitor, jurnalist şi fotograf. Trăieşte în Canada, întreţinut de fratele mai mic (Steven), separându-se formal de soţie. Merge la job de amorul artei. Spre deosebire de compatrioţi are sentimentul gratuităţii. Practic, este un pierde-vară. Încercând să-şi salveze mariajul cu Sandra, revine la New York înainte de nine eleven şi începe să coasă planuri. Pe 11 septembrie 2001, în ziua tragediei, bărbatul îşi propune, for the sake of old times, să-şi bea cafeluţa la etajul 106 al unuia dintre Turnurile Gemene. Ceva îl îndeamnă să evite tabietul. WTC este lovit de avioane, iar el, ca un profesionist desăvârşit, scoate aparatul foto (deşi naratorul nu menţionează acest detaliu) şi surprinde isteria, adică istoria. Acum se trezeşte din vraja sistemului. Privitor ca la teatru, Jeffrey Jow observă atât fardurile prezentului, cât şi trucurile viitorului. Gazetar, adică sincer în opinia lui naivă, soţul îngândurat se trezeşte martorul unui eveniment abominabil pentru umanitate, dar grandios pentru propagandă.
Americanul, fizicianul şi preotul
Acceptând că nu e în stare să controleze imaginile, el încalcă regulile sociale – despre milă şi recunoştinţă – apăsând butonul camerei ca şi cum ar decupa teritoriul cu gloanţe: „Nemaigăsind altă soluţie, unii s-au încumetat să coboare de-a lungul cornişelor verticale ondulate care separau şirurile de ferestre. Scena e neverosimilă şi chiar nu-ţi venea să crezi că oameni care la viaţa lor nu fuseseră în stare să sare un gard sau să se caţere într-un copac vor reuşi să coboare sute de metri pe o suprafaţă lucioasă, având dedesubt hăul şi înfricoşaţi de perspectiva prăbuşirii. Unul dintre nefericiţi s-a menţinut vreo două niveluri, după care a căzut în gol. Aparatul meu de fotografiat a clipit atunci satisfăcut şi a captat nenorocirea. Am făcut mai multe poze ca să am de unde alege. Sprinten, am ieşit din imobil, iar apoi tot ca un gură-cască am rămas în stradă privind spectacolul cutremurător“ (p. 9). Sunt, în citatul precedent, mostre ale eşecului statal. În loc să capteze atitudinea administraţiei – singura importantă în spaţiul public – Jeffrey Jow deconspiră natura fantezistă a Căpitanului America. Supersoldatul îi nimicea pe fascişti, nefiind pregătit pentru alt tip de ameninţare. Acuzat de rasism şi de lipsă de principialitate, jurnalistul se trezeşte ostracizat, pentru că nu subordonase realitatea presei. Fragmentul extras din roman se numără printre puţinele realmente bine redactate. În rest, estetica este greu sesizabilă, iar meditaţiile ajung tautologii.
Întâlnindu-se în Canada cu Steven, fizician de talie internaţională, Jeffrey Jow îl cunoaşte pe colegul român al fratelui său, Gabriel Urseanu. Tributar ospitalităţii servile, acesta din urmă îi lansează celui prigonit invitaţia să-l viziteze, chemându-l, involuntar, să retrăiască viaţa tatălui, Franciszek Gajowniczek, originar din Polonia. Jeffrey Jow nu se întoarce la rădăcini, aşa cum am anticipa. Protagonista nu este familia, ci relatarea însăşi, adusă la grad de sistem, aşa cum susţine Magda Urseanu, medic psihiatru, mama lui Gabriel: „Să ştii că eşti povestit, că aparţii unei poveşti complicate, labirintice, că nimic din ce ţi se întâmplă nu este rodul întâmplării, aceasta te ajută enorm, aproape că-ţi vine să crezi că nu trăieşti de pomană“ (p. 40). Franciszek Gajowniczek îi lăsase moştenire fiului să completeze povestea internării în lagărul de la Auschwitz, de unde fusese salvat de la moarte – ca Iisus Hristos de Baraba – de către călugărul franciscan Maximilian Kolbe. Totuşi, nici monahul catolic nu ocupă poziţia centrală în romanul detectivist, deşi pe seama lui circula zvonul că, în duminica premergătoare lui 1 septembrie 1939, când Germania şi U.R.S.S. au invadat Polonia, ridicase catedrala de la sol în timpul ceremoniei ostiei. Probabil că această înălţare este aşezată în contrapunct cu menţiunile referitoare la bisericile ortodoxe din Bucureşti, mutate pe roţi în spatele blocurilor din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Supravieţuitorii liturghiei lui Maximilian Kolbe fuseseră două surori şi teologul nehirotonit Michal Kaminsky, emigrat în România. Se căsătoreşte cu Olga, activistă culturală devotată Anei Pauker, şi pentru că fiecare ilustra, în sfera lui, fanatismul. Fiul lor, Teodor, le moşteneşte traumele: vina, ruşinea, panica, distorsionarea realităţii, mania persecuţiei şi incapacitatea de a forma legături interpersonale sănătoase. În toate încurcăturile, pe care Jeffrey Jow le încadrează în ordinea prestabilită, apare un alt habotnic, preotul ortodox Emilian Pena, obsedat de ritmicitatea Bisericii Catolice de a canoniza sfinţi. Excesul de zel în a propune nume noi în calendar, în absenţa unei judecăţi limpezi, îl costă parohia. La final, jurnalistul american revine acasă şi, divorţat, se gândeşte că va avea copii totuşi, cărora le va transmite misiunea de a completa arborele genealogic.
Ceea ce deranjează în Ghetsimani ’51 nu este supranaturalul, ci asistenţa masivă, inadecvată, în care se regăseşte  Gheorghiu-Dej. Bănuiesc şi că Dan Stanca a pornit de la premisa că un ateu – aflat totdeauna în fierbere – are şanse mai ridicate de a primi şi a accepta o revelaţie. În rest, dacă Maximilian Kolbe şi Michal Kaminky nu ar fi rămas două stafii, romanul avea o cotă certă. Altminteri, Ghetsimani ’51 este un proiect captivant.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper