Reflecţii despre cosmosul sportiv

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Râsul şi tinereţea veşnică
Arena confruntării atletice reprezintă adeseori o scenă pe care se înfruntă mai multe filosofii de viaţă. Printre acestea, cu voia dumneavoastră, şi sistematica atitudine întemeiată pe râs. Voia bună, simţul umorului şi apetenţa pentru ironie se simt nu de puţine ori ca la ele acasă pe stadion. Este doar o simplă prejudecată imaginea atleţilor concentraţi până la grimasă, cu musculatura rigidă şi privirea cruntă. Marii campioni, indiferent de sportul în care se ilustrează, sunt frecvent oameni cu un accentuat simţ al umorului.
Vă mai amintiţi de Ilie Năstase jucând? Marele campion al anilor ’70 se afla într-un permanent dialog umoristic cu publicul, cu sine şi chiar cu adversarul, iar glumele cu care îşi ritma jocul au intrat de multă vreme în folclorul şi istoria sportului alb. Farsele şi ironiile sale au rămas în amintirea tuturor. La antipodul lui Nasty s-a aflat suedezul Björn Borg (sau Beori, după cum pronunţă oameni din Södertalje, oraşul său de baştină). Acesta, supranumit şi Ice-Borg, era un adevărat monument de glacialitate, neriscând în timpul jocului nici măcar umbra unui surâs, căci era convins că dacă ar fi procedat altfel concentrarea lui psihică ar fi avut de suferit. Doar că gheţarul suedez s-a topit brusc, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, după o carieră profesionistă incredibilă, începută la doar cincisprezece ani. Concentrarea şi seriozitatea în exces uzează, iar destinderea pe care o conferă râsul are tocmai destinaţia de a prezerva cât mai îndelung energia sufletească a sportivului.
Astăzi, un tenisman cu totul atipic este sârbul Novak Djokovici, un mare jucător, dar şi un clovn perfect al arenei. El imită cu un imens talent tot ceea ce i se pare caricatural în comportamentul colegilor săi din circuitul ATP. Uneori o face atât de natural, încât deriziunea este una absolută. Din toate aceste motive, nu mi-l pot închipui pe Nole Djokovici retrăgându-se înainte de treizeci de ani. Râsul şi umorul îi vor întreţine mult amar de vreme tinereţea sportivă. E o pildă la care putem reflecta, nu-i aşa?
Publicul şi victoria sportivă
Tribuna face parte din logica arenei atletice. Un stadion fără oameni în tribună este ca un silogism aristotelic din care lipseşte predicaţia. Sau ca un teatru antic văduvit de cetăţeni. Ori ca un Colosseum în care doar Caligula face „galerie“ gladiatorilor care luptă cu fiarele africane.
După aparenţe, tenisul, sportul alb, sportul eleganţei aristocratice, ar ţine de specia paradoxului. El ar fi exact genul de competiţie atletică suficientă sieşi, un fel de per se al confruntării agonale. Mai pe româneşte, tenisul s-ar putea lipsi fără probleme de aportul publicului. Asta, doar în aparenţă, pentru că, în ocazii mai speciale, cum ar fi meciurile de Cupa Davis, sau chiar în împrejurări obişnuite, cum sunt turneele din circuitul profesionist, suportul oferit de public cântăreşte decisiv în economia confruntărilor. Eu însumi am văzut „pe viu“ ce înseamnă suflul tribunei de pe stadionul Philippe Chatrier, centralul de la Roland Garros. Se întâmpla în anul 2008. Unul dintre favoriţii publicului, francezul Gaël Monfils, a eliminat în turul al treilea pe austriacul Jürgen Melzer, în optimi pe croatul Ivan Ljubici şi în sferturi pe spaniolul David Fererer. În ciuda jocului bun practicat de Monfils, nu prestaţia lui a cântărit major în obţinerea victoriei, ci participarea masivă, torenţială, de-a dreptul îngrozitoare, a spectatorilor. Era ca şi cum te-ai fi aflat în craterul unui vulcan în plină erupţie. Ce şanse să ai pentru a supravieţui? Evident, nici una! Asta am înţeles din zâmbetul trist, edificat şi resemnat al vienezului Melzer, cel care înţelesese că se luptă cu morile de vânt, fiindu-i până peste poate să înfrunte, pe lângă adversar, şi pe cei 15.000 de francezi din tribune. Morala? Până şi în sportul liniştii trepidaţia publicului face toţi banii!
Umor şi resemnare în tenis
Arena sportivă este un univers complex. Pe un teren de sport sentimentele sunt numeroase, diferite şi sofisticate. În confruntare există nu numai grimasa generată de tensiunea luptei, concentrării şi disputei, ci şi râsul cel mai destins cu putinţă. Zonă a paradoxului, stadionul, la fel ca orice altă activitate omenească, prilejuieşte afirmarea de sine a insului în toată abisala lui complexitate.
În 2009 mă găseam la Roland Garros, pe arena circulară numită terenul numărul unu. Un meci din turul al treilea al turneului. Îşi disputau punctele doi jucători iberici, Fernando Verdasco şi Nicolas Almagro. Arbitru de scaun, alt spaniol, Carlos Molina. Verdasco şi Molina trec, în lumea mondenă a tenisului pro, drept bărbaţi foarte frumoşi, adevăraţi playboy, etaloane ale virilităţii şarmante. Dimpotrivă, sărmanul Almagro, urâţel şi lipsit de carismă, impresionează eventual prin soliditatea jocului, dar câtuşi de puţin prin vreun element de farmec fizic personal.
La serviciu, Almagro. Pregătindu-se să pună mingea în joc, tocmai ce se aude din public o voce feminină suavă, care strigă „El guapo!“. Mai pe româneşte, frumuşelule! Deşi condus copios pe tabelă, Nicolas Almagro are tăria morală să intre în acest alt fel de joc. El clatină hotărât din cap a negare, se împunge cu degetul în piept şi spune fără drept de apel: „Yo no!“. Şi apoi, în hohotele celor patru mii de spectatori, arată alternativ spre Molina şi Verdasco, într-un fel de „poate el sau poate celălalt“. Ei bine, vreau să vă spun că s-a râs, pe ceas, cinci minute întregi. Pentru spaniol n-a contat că poate femeia îşi bătuse joc de el, n-a contat că gluma sau jignirea venea într-un moment dificil al meciului. Nu, pentru Almagro decisivă a fost reactivarea simţului umorului şi celebrarea neangoasată a competiţiei în ce are ea mai frumos: sportivitatea destinsă. Gracias, Nicolas!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper