Reabilitarea regelui trădat

Un articol de C. STÃNESCU

Să fie o trăsătură specific naţională plăcerea românilor de a-şi uita, micşora şi chiar de a lua în derâdere prestigiul marilor înaintaşi găsindu-le, cu o curiozitate răutăcioasă, noduri în papură, respectiv, în biografia lor, nu toată lineară, ci, cum se întâmplă, marcată („pătată“!) de compromisuri, cedări tactice ori datorate unor fatale porniri omeneşti? Până şi un om de caracter şi cu etică de fier, personaj providenţial, precum Carol I, e luat în râs de marele republican de la Ploieşti: „Carol fu mare, mititelul“! Să observăm totuşi că e un râs interpretabil şi echivoc: ca şi Ştefan, întâiul Carol era mic de stat, dar ca „rol“… Până la un punct, acest obicei tradiţional şi conservator pare să confirme proverbul naţional al suspiciunii şi prudenţei: „paza bună trece primejdia rea“. Un pas mai departe, şi „paza“ trece în deriziune, batjocură şi caricatură. O moştenire prea mare apasă strivitor nişte umeri prea firavi. O subţiem, cu râs subţire sau gros, purtând-o în ridicol. Poate şi de aceea râsul nostru istoric şterge mereu lacrima, iar comedia învinge tragedia în istoria dramaturgiei din literatura română de la origini şi până în prezent. „Din 1881 până în 1947“, scrie dl Gabriel Dimisianu în Lecturi libere (România literară nr. 36/ 2015)“, România a avut patru regi dintre care unuia, Carol al II-lea, i-a fost pusă în circulaţie o imagine precumpănitor negativă. Versiunile, câte au fost, au depins de regimurile politice“. Au depins, cum spune dl Dimisianu, de regimurile politice. Dar nu numai de ele, ci şi, cred, de trăsătura pe care o schiţam mai sus: dezamăgiţi şi „păcăliţi“ de istorie, de „paznicii“ ipocriţi ai idealurilor mimate, am ajuns să nu ne mai putem ţine râsul de necaz: a face haz de necaz ne-a devenit a doua natură. Imaginea lui Carol al II-lea, spune cu dreptate dl Dimisianu, rămâne în continuare negativă, fără nuanţe. „Nicio stradă, în niciun oraş românesc nu-i poartă numele acestui rege, niciun bust nu i s-a înălţat în nicio piaţă. În schimb, în inima Bucureştilor, în dreptul Teatrului Odeon, cu faţa spre Calea Victoriei, statuia unui preşedinte al Turciei, zâmbitor“. E şi aceasta o formă de a ne şterge necazul, istoric, printr-un hohot de râs. Râsul ne „eliberează“ de veninul strâns în noi. E un râs urât şi absurd, precum cel auzit de părintele Moromeţilor, nedumerit şi întristat de veselia ce răsună din curţile pustii şi vraişte ale satului prin care trece ca un excursionist derutat de metamorfoza catastrofală şi neverosimilă a traseului. Reflecţiile despre regalitate ale reputatului critic de la România literară sunt stârnite de o carte recentă, datorată unei cercetătoare franceze de origine română: Carol al II-lea al României. Regele trădat de Lilly Marcou (Editura Corint, traducere de Elena Zamfirescu, cu o prefaţă de acad. Dan Berindei). Dna Lilly Marcou este un sovietolog şi kremlinolog reputat, de la Paris, care într-o carte din 1997 documenta, nemăsurat, cu asupra de măsură „antisemitismul ancestral“ ce zace într-o mare parte a populaţiei româneşti, cel care l-a „îndrăcit“ şi pe legionarul filosemit şi antirasist Mircea Eliade, precum şi pe alţi exponenţi din „generaţia ’27“ aflată sub influenţa pedagogică seducătoare a lui Nae Ionescu. În cartea despre „regele trădat“, Carol al II-lea, autoarea „procedează prin reconstituire obiectivă, proiectând evenimente şi oameni în lumina adevărului, astfel cum acesta se conturează din cercetare. Polemică fiind, cartea nu operează prin răsturnări reductive de viziune, unde a fost negru să vadă alb, iar unde a fost alb să vadă negru“. Imaginea mai mult „rea“ purtată după sine de Carol al II-lea încă din tinereţe, „dar mai ales din timpul domniei şi după alungarea din ţară, până la moartea în exil“ – scrie dl Dimisianu – „nu a fost lipsită, cum se ştie, de cauze. Ceea ce nu înseamnă că a fost şi echitabilă. Ce a fost rău copleşise ce fusese bun“ şi Carol al II-lea a devenit imaginea, profund nedreaptă, a „celui mai nefast conducător din perioada regalităţii. Se cunosc slăbiciunile omeneşti ale lui Carol al II-lea (…) Era libertin, era pasional, nepăsător de reguli, de convenienţe (…) Dar ce a pus vârf relelor a fost legătura sfidătoare cu Elena Lupescu, rău văzută de toate forţele politice, de familie, în toate mediile şi mai cu seamă în cele popu-
lare care nu-i puteau accepta favoritei
regale evreitatea, fie ea şi «corijată» prin convertirea anterioară a tatălui la ortodoxie. Gazetele timpului, radioul au dat o largă şi zgomotoasă expresie situaţiei create de palat şi de forţele aderente, iar disputele politice nu se mărgineau la vorbe“. Gazetele au râs şi au stimulat „râsul“ de monarhul care lua hotărâri importante în patul favoritei regale, căreia, împotriva firii lui „uşuratice“, i-a purtat o fidelitate lungă şi exemplară. Disputele politice, „camarila“, confruntările sociale din deceniul domniei lui n-au împiedicat însă ca România să atingă, paradoxal, în diverse domenii – în industrie, comerţ, economie, nivel de trai, în construcţii ca şi în cultură – cote de vârf ale „interbelicului“. Anul consacrat, de vârf, al deceniului carlist şi interbelic este 1938. Statisticile l-au conservat ca atare şi în comunism. Sub raport cultural, Carol al II-lea îşi merită pe deplin numele de „Voievodul culturii“, chiar dacă şi de această titulatură mulţi umorişti şi gazetari nevoiaşi s-au făcut a râde, ducând mai departe inepuizabilele resurse de optimism şi poftă de râs ale poporului român. Pe scurt, e concluzia cărţii, împărtăşită pe drept cuvânt de dl G. Dimisianu, „regele trădat“ merită cu prisosinţă să fie reabilitat şi repus în drepturi. O face fără a fi o apologie cartea dnei Lilly Marcou, care, conchide G. Dimisianu, „nu poate evita să spună că în multe privinţe, anii 30-40 au fost cei mai buni pentru români. Cei mai buni, la urma urmei, de ce m-aş feri să o spun?“. Cu privire la începutul reabilitării „regelui trădat“, am o părere întrucâtva diferită de a dlui Dimisianu, părere care nu pune însă în discuţie cartea merituoasă a autoarei despre care scrie. Începutul „reabilitării“ lui Carol al II-lea
datează de mai de mult, din timpul comunismului. Ea poate fi stabilită chiar în anii de vârf ai „realismului socialist“, care a bântuit nu numai literatura şi cultura română inspirate de directivele de la Kremlin. În 1955, anul de vârf al „realismului socialist“ apărea romanul Moromeţii de Marin Preda, capodoperă reluată apoi în mai multe ediţii succesive: în 1960, Moromeţii apărea într-un tiraj de 40.145 de exemplare în BPT, cu o prefaţă în care Ion Vitner descoperă încântat că „Marin Preda este un reprezentant al noii literaturi, al realismului socialist“. Epocala descoperire şi, mai ales, „încântarea“ produsă de ea pare să fie moştenită după 1990 de critici mai vechi şi mai noi în ochii cârpiţi ai cărora autorul Moromeţilor trece drept „nomenclaturist“, „colaboraţionist“, un „stâlp al realismului socialist“! Coincidenţa aceasta ar rămâne stranie, incognoscibilă şi inexplicabilă, dacă n-ar fi expresia plată a celui mai vulgar oportunism: să cauţi şi să găseşti „realism socialist“ în capodopera unde comedia se consumă pe vârful flăcărilor tragediei din adâncuri semnalează cea mai nouă, dar nu şi cea din urmă, formă de prostituare a criticii literare româneşti… Ediţiile romanului vor continua în anii următori, până spre „deceniul satanic“, ultimul din existenţa istorică a dictaturii comuniste din România. Carol al II-lea, „regele detronat“ începe să fie reabilitat în 1955, în paginile din Moromeţii în care titularul familiei literare din Siliştea-Gumeşti, împreună cu ceilalţi „atenieni“ din Poiana lui Iocan îl aduc în scenă pe regele României cu un discurs memorabil despre „ocupaţiunea“ principală a românilor: agricultura. şi aici cei ce-l evocă pe rege şi rostesc discursul regelui se prefac a râde: îl au de partea lor, ca „alibi“, pe I.L. Caragiale şi comediile lui nepieritoare. Nu-l fac „de râs“ pe cel ce le stârneşte râsul, ci mult mai mult decât atât: râd de ei înşişi sub povara adevărului pe care discursul regelui îl conţine. Ascultaţi acest discurs în interpretarea (reabilizatoare!) lui Ilie Moromete: „Auziţi ce zice regele, spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa… Începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat şi necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi.

Avea într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau. «Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateţi, şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al ’gospodarilor’ pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat. Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală…»“.
Plin de tact în discursul său „interpretat“ de Ilie Moromete, regele nu omite să fie… autocritic („a devenit lozincă…, am spus-o şi eu…“) şi, autocrat atipic, denunţă el însuşi minciuna „epocii de aur“, cel puţin în privinţa ocupaţiunii de bază, agricultura: „dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este şi ocupaţiunea lui mintală“! Regele – dictatorul! – vorbeşte aici ca un ţăran mai deştept decât administratorii şi conducătorii săi, vorbeşte chiar ca un Ilie Moromete cu Cocoşilă. Capacitatea regelui de a intra în pielea unora dintre supuşii săi este realmente excepţională: Marin Preda îl „moromeţianizează“ pe regele interpretat de personajul său, fie şi în registru parodic, spre a putea să-şi asume formula memorabilă prin care acest monarh ciudat şi paradoxal defineşte „starea naţiunii“ agrare din epoca lui, ca una identică în sărăcie cu aceea din epoca scrierii romanului. Această suprapunere vădeşte natura „subversivă“ a discursului regal pe care scriitorul, în răspăr cu lozinca vremii lui de astădată, îl pune în gura (interpretarea!) monumentalului Ilie Moromete. Marin Preda a fost, într-adevăr, un mare „colaboraţionist“: colaboraţionistul lui Moromete… Reabilitarea „regelui trădat“ începe, prin urmare, cu romanul Moromeţii din 1955. Pentru ce a mai rămas din „clasa“ ţărănească, lozinca denunţată de rege îşi continuă în noul capitalism românesc acţiunea falimentară începută în „epoca de aur“ a interbelicului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper