Pururi tânăr, privind la steaua Străinătăţii

Un articol de Horia Pătraşcu

Emigraţia este un fenomen care ocupă o bună parte din atenţia societăţii noastre în ultimele decenii. Există o imensă literatură şi o discuţie extrem de specializată dedicate temei emigrantului, definit de dicţionar ca persoana care pleacă din ţara sa de origine şi se stabileşte, definitiv sau temporar, într-o altă ţară. O atare definiţie lasă, însă, de o parte o întreagă categorie de oameni, din ce în ce mai bine reprezentată. Îi am în vedere pe toţi acei oameni care, deşi încă nu au emigrat sau nici măcar nu au iniţiat procesul de emigrare, îşi construiesc proiectul de viaţă raportându-se la posibilitatea emigrării ca la un punct cardinal al traseului lor existenţial sau ca la o esenţială posibilitate de a fi. Aceşti oameni nu pot fi numiţi emigranţi pentru că nu au emigrat încă (iar mulţi dintre ei poate că nici nu vor emigra vreodată), dar nici nu pot fi plasaţi în afara sferei emigrării pentru că emigrarea joacă un rol esenţial în felul în care-şi concep şi planifică existenţa, în modul în care se raportează la lumea lor şi la ceilalţi, cu efecte vizibile, concrete şi măsurabile în realitatea dată.
Denumirea cea mai convenabilă pentru un asemenea tip uman ţine cont de înţelegerea emigrării ca orizont al fiinţei sale, ca fundal permanent al desfăşurării posibilităţilor sale. Propun deci să numim emigrand11 Termenul l-am construit având în minte termenul analizand din psihanalizã (en. analysand, fr. analysant). Spre deosebire de alte cuvinte, precum „analizat“, „pacient“, „client“ unde persoana care urmeazã o terapie este vãzutã/ înţeleasã ca obiect asupra cãruia îşi exercitã ştiinţa psihanalistul, analizandul este înţeles ca persoanã activã, implicatã, participantã la propriul proces de analizã. Acest gerunziu face evidentã dimensiunea vie, dinamicã, în desfãşurare a procesului analizei, faţã de ceilalţi termeni care semnificã analiza din perspectiva unui proces deja încheiat, deja consumat. (Îi mulţumesc profesorului Vasile Dem. Zamfirescu pentru explicarea acestor sensuri). Dacã nu s-ar prefera calcurile lingvistice, echivalentul românesc ar fi analizând(ul), iar în loc de emigrand am folosi emigrând(ul).
Individul pentru care posibilitatea stabilirii într-o altă ţară decât cea de baştină constituie nordul busolei sale existenţiale, steaua polară care-i orientează navigarea pe „valurile vieţii“. Când aceste valuri se năpustesc vijelios asupra lui şi ameninţă să-l piardă, gestul reflex al emigrandului este să-şi ridice privirea către singurul punct fix rămas şi să spună, către sine sau către ceilalţi, „voi pleca“. Alţii nu aşteaptă venirea furtunii ca să se convingă de necesitatea părăsirii locului de baştină. Prevăzători, îşi fac planuri din timp, îşi strâng provizii şi, precum odinioară Noe, îşi construiesc corabia diluviană în care încearcă să îngrămădească întreaga lor lume de aici, aşteptând indefinit ca „ultima picătură“ să determine punerea în mişcare a întregii ambarcaţiuni. Paradoxal, sentimentul de stabilitate şi de securitate al emigrandului este dat tocmai de posibilitatea de a pleca oricând. A fi pe picior de plecare constituie fundamentul existenţei sale. Terra firma emigrandului nu este patria sa natală, nu este locul pe care îl ştie de când se ştie, ci este viitoarea şi ipotetica sa patrie de adopţie. Dincolo de plaiuri, preria!, ar putea fi lozinca tânărului emigrand mioritic, obişnuit să conexeze succesul profesional, confortul material şi educaţia superioară cu ţări precum Canada sau Statele Unite.
Încetul cu încetul, România devine o ţară de emigranzi (pe româneşte, emigrânzi). O ţară în care numele ultimei speranţe, aceea care refuză să moară, se numeşte emigrare. Se poate uşor observa că proiectul de emigrare nu mai caracterizează în ultimii ani doar vârsta tânără, putând fi din ce în ce mai des întâlnit chiar la adulţii trecuţi de 50 de ani.
Un cunoscut scriitor român, Mircea Cărtărescu, poate sta chezăşie pentru ceea ce susţin. Opera sa (cel puţin partea memorialistică) poate documenta întreaga problematică ridicată de tipul emigrandului/ emigrândului perpetuu. În pofida celor aproape 60 de ani ai săi şi a succesului literar de care se bucură în ţară, acest etern emigrand/ emigrând român îşi planifică încă evadarea. Ca atâţia alţii, Mircea Cărtărescu şi-a structurat personalitatea adultă în jurul ideii de emigrare, astfel că îi este acum imposibil să mai găsească un alt raport cu lumea sa în afara celui mijlocit de perspectiva stabilirii într-o altă ţară. Celor care pot suspecta anumiţi gărgăuni literari drept responsabili de tendinţa patrifugă a marelui scriitor le voi spune că nu e o săptămână de când am întâlnit o doamnă sexagenară, proaspăt pensionară, familiară doar cu un singur fel de proză, cel al vieţii, doamnă care, cu toate acestea, continua încă să viseze că va emigra. Ceea ce o mai reţinea în ţară era… mama dumneaei, dependentă de prezenţa fiicei sale.
Categoriilor restrictive de emigrant şi imigrant va trebui să le adăugăm categoria emigrandului / emigrândului, dacă vrem să acceptăm şi corecturile, revizuirile şi adăugirile pe care întâmplarea nu osteneşte să le opereze asupra minţii noastre. Spre deosebire de emigrant (cel care pleacă din ţara sa) sau imigrant (cel care se stabileşte într-o altă ţară), emigrandul / emigrândul este acela care locuieşte în ţara de origine încremenit într-o permanentă detentă spre o altă patrie. Patrie care, faţă de ţara de destinaţie a emigrantului (sau de adopţie a imigrantului) – riguros localizabilă, concretă – aparţine unei geografii ideale, unde forţa de eroziune a ambiguităţii creează peisaje de vis, ireal de frumoase. Spre deosebire de confratele său hotărât, emigrandul / emigrândul nu se va interesa îndeaproape de formalităţile necesare emigrării, nu va stărui prea mult asupra detaliilor legate de inserţia lui pe piaţa vieţii obişnuite de peste mări. Nici nu va apleca urechea la vorbele detractorilor ţării lui de vis care provin, mulţi dintre ei – abjecţi trădători! – din rândul celor care odată, înainte să-şi pună în practică intenţiile, au fost ca el. Emigrandul / Emigrândul este interesat de joburile din această ţară la fel cât ar putea fi fi interesat don Quijote de tomografia Dulcineei. Căci visul său de emigrare este expresia unei trebuinţe de îndulcineizare a vieţii într-un loc tot mai trist.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper