Peisaj mondial în mişcare

Acum un secol, muzeele erau o afacere predominant europeană. Cele mai vechi, prestigioase, mari şi bogate aşezăminte muzeale ale lumii erau în Europa, chiar dacă americanii începuseră să îşi arate mândria de a avea un Metropolitan. Impactul extra-european asupra gândirii muzeologice era insignifiant. A fost natural aşadar ca prima organizaţie mondială a muzeelor (în fapt, ancorată de Societatea Naţiunilor, cu sediul la Geneva) să apară tot pe bătrânul continent. Eşecul Societăţii, provocat de cele trei state agresoare (Germania şi Italia, care s-au retras din organizaţie, şi Uniunea Sovietică, exclusă în 1939), a dus, în ultimă instanţă, şi la dispariţia Biroului Internaţional al Muzeelor. Societatea Naţiunilor, în ansamblul său, fusese o instituţie de sorginte europeană ce a încercat să găsească soluţii la un conflict generat tot de statele europene.
Cel de-Al Doilea Război Mondial a fost încheiat datorită aportului decisiv al Statelor Unite. Din acest motiv, sediul Naţiunilor Unite a fost stabilit, dintru început, la New York, şi nu la Geneva (e drept, Elveţia nici nu a intrat decât foarte târziu în ONU, considerând că aceasta este o alianţă a statelor învingătoare în război, şi nu o organizaţie menită să aducă pacea mondială, aşa cum fusese Societatea Naţiunilor).
Înfiinţarea UNESCO drept primul organism interguvernamental mondial în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii a fost însă parafată la Paris. Capitala Franţei era percepută încă drept capitala mondială a culturii. Aproape firesc, şi cea mai mare organizaţie neguvernamentală a muzeelor a fost creată tot la Paris, cu exact un an mai târziu, adică în 1946. Semnificativ a fost faptul că, deşi a apărut la Paris, ideea înfiinţării ICOM i-a aparţinut unui american, Chauncey J. Hamlin, care a devenit şi primul preşedinte al noii organizaţii; este semnificativ pentru faptul că iniţiativa trecuse deja din mâinile europenilor în cele ale extra-europenilor. De altfel, de la început, şi spiritul organizaţiei a fost altul. Biroul Internaţional al Muzeelor era o organizaţie interguvernamentală, în vreme ce Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) este o organizaţie neguvernamentală în care sunt reprezentate, în mod direct, muzeele.
Păstrându-şi sediul la Paris, ICOM a fost legată dintotdeauna atât de UNESCO (care a şi găzduit, multe decenii, sediul principal al organizaţiei), cât şi de spiritul şi cultura franceze. În primele două decenii de activitate, documentele era redactate iniţial în franceză, fiind traduse apoi în engleză (spaniola a fost acceptată, foarte târziu, drept a treia limbă oficială a ICOM). De abia de prin 1965, odată cu desfăşurarea Conferinţei Generale trianuale a ICOM la New York, engleza începe să devină, de facto, o limbă egală în drepturi cu franceza. În tot acest timp, după încheierea mandatului lui Hamlin, la conducerea organizaţiei s-au perindat doar europeni: doi francezi, doi britanici, un olandez şi un cehoslovac. Anul 1989 a fost unul de cotitură nu doar în istoria politicii lumii, ci şi în cea a muzeelor: noul preşedinte al ICOM a devenit Alpha Oumar Konaré care avea avantajul de a fi francofon, dar, pe de altă parte, era arab, african şi musulman. La încheierea mandatului său, în 1992, Konaré a fost ales preşedinte al Republicii Mali, făcând pasul de la cultură la politică. În urma sa, preşedinţia ICOM a trecut în mâinile unui indian, după care s-a întors în Franţa în 1998 prin alegerea lui Jacques Perot. Din 2004, vreme de şase ani, la conducerea ICOM s-a aflat, pentru prima oară, o femeie, Alissandra Cummins care, în plus, provenea dintr-o minusculă naţiune americană: Barbados. Deja din 2010 încoace, după ce, pentru prima oară în istorie, preşedinte al ICOM a fost ales un german (dovedind faptul că, în Europa, Germania a devenit cea mai mare putere în domeniul muzeelor – atât prin numărul, cât şi prin calitatea lor), se încearcă stabilirea unui principiu de echilibru mondial prin împărţirea funcţiilor de conducere pe criterii geografice. De aici, putem să ne imaginăm că în 2016, când vor avea loc din nou alegeri, prima şansă va reveni unui extra-european. Pe de altă parte, de unsprezece ani încoace preşedintele ICOM nu mai este francofon. În plus, în Consiliul Executiv engleza a devenit prima limbă de lucru. Documentele se redactează în engleză şi se traduc apoi în franceză şi spaniolă. Chiar şi la întrunirile pariziene, franceza, cu dificultate, rămâne abia a doua limbă vorbită, fiind secondată foarte aproape de spaniolă.
Agenda mondială a muzeelor a devenit prevalent una non-europeană. Se acordă importanţă problemelor din Asia, Africa, Oceania şi America Latină. Ar fi şi greu să nu se întâmple aşa atunci când un muzeograf de optzeci şi doi de ani, Khaled al-Assad, este decapitat de o bandă de descreieraţi din Statul Islamic numai pentru că a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a apăra situl arheologic pe care îl administra la Palmyra. Este evident că ne preocupă pe toţi asemenea orori, inimaginabile cu doar câţiva ani în urmă, aşa cum ne preocupă traficul cu bunuri culturale (desfăşurat, întotdeauna, dinspre ţările sărace spre cele bogate) sau problemele incluziunii sociale – probleme specifice, mai ales, ale statelor lipsite de muzee. Pe de altă parte, China, Japonia şi Coreea de Sud au devenit adevărate motoare ale dezvoltării globale a muzeelor, în aceeaşi măsură cu Statele Unite şi cu ansamblul Europei.
Europa şi problemele ei devin, la nivelul muzeografiei mondiale, mai puţin interesante pentru o lume tot mai diversă. Francofonia se sprijină preponderent pe moştenirea lăsată în ţările africane; în multe foste colonii franceze, mai ales în ţările de limbă arabă, franceza este înlocuită la mai tinerele generaţii de engleză, văzută pe de o parte drept adevărata lingua franca a contemporaneităţii şi pe de altă parte drept limba unei civilizaţii care nu a fost, în respectivele ţări, putere colonială.
În acest peisaj mozaicat, muzeografia românească trebuie să găsească soluţii atât pentru a fi percepută drept una europeană, cât şi pentru a trezi interesul ţărilor mai îndepărtate geografic, dar care sunt considerate drept avangarda noii muzeologii (Brazilia, Japonia, Australia, Africa de Sud). În primul caz, este nevoie de păstrarea unui anume gen de solidaritate continentală, pentru că avem posibilitatea de a ne pune mai uşor în valoare cu sprijinul colegilor din ţările vecine sau cel puţin apropiate politic şi… geo-politic. În al doilea caz, ţări precum Coreea de Sud sau China, de exemplu, sunt gata să investească bani, timp şi interes în clădirea unor relaţii durabile cu statele europene, chiar dacă nu s-ar putea spune că şi noi suntem capabili să menţinem aceste relaţii fără mari eforturi. Probabil că mirajul european, cel care îi face pe migranţii din Siria, Afganistan ori Nigeria să se îndrepte către Europa şi nu către China, funcţionează şi în cazul lumii muzeelor.
În orice situaţie, specialiştii români ar trebui să profite de această conjunctură, atât cât va mai fi posibil. Nu ne poate garanta nimeni că, peste încă şapte decenii, chineza nu va deveni prima limbă oficială a ICOM, iar franceza va fi vorbită doar la întrunirile Francofoniei de la Bucureşti. Nu mi-aş dori un asemenea viitor, dar, indiferent care va fi acela, muzeografii români ar trebui să aibă puterea de a se poziţiona pe valul schimbărilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper