Ordinul „Şpaga României“ în grad de Comandor

Un articol de HORIA PÃTRAŞCU

Există o „ţară“ – Sealand –  creată de un om hâtru şi cu iniţiativă pe o platformă părăsită din apele teritoriale ale Marii Britanii. Acest genial profitor, speculând dorinţele de parvenitism şi de înnobilare ale omenilor, a început să vândă titluri nobiliare şi mici porţiuni de „teren“ din platforma respectivă. „Ţara-platformă“ nu este recunoscută de nici un stat, dar – cunoscută în mediul online –  continuă să vândă „teren“ şi „titluri nobiliare“. Să presupunem că tocmai ai achiziţionat un asemenea titlu şi eşti curios să-ţi cunoşti „ţara“ unde eşti înnobilat: o vei putea vizita online, căci de ajuns acolo este aproape imposibil – dacă nu cumva eşti vreun aventurier dotat cu o ambarcaţiune proprie. Oricum ar fi, prin mijlocul ecranului de laptop sau pe viu, vei vedea un loc sinistru, o macabră schelărie enormă, părăginită, înfiptă în adâncimile unei mări agitate şi serbede. Ţara-platformă este „populată“, de la distanţă, de un popor de „nobili“ care, mândri nevoie mare de nobilitatea lor, nu dau doi bani pe corespondentul topografic real al acesteia.
Imaginea ţării dintre valuri mi-a fost evocată de întâmplările din ultima săptămână din ţara noastră. Titluri nobiliare – din ce în ce mai lipsite de valoare, din ce în ce mai devalorizate, simple convenţii fără recunoaştere. Ce înseamnă să mai fii doctor în ştiinţe în România? Dar profesor în România? Dar scriitor în România? Ce înseamnă să mai fii primar în România? Parlamentar, ministru, prim-ministru, preşedinte sau rege în România? Ce valoare mai au decoraţii şi ordine precum „Steaua României“ sau „Coroana României“? Când secretara personală a unui controversat ministru obţine Steaua României pentru „servicii aduse ţării şi îndeplinirea misiunilor încredinţate“, când Sorin Oprescu obţine, în 2013!, din partea casei regale ordinul „Coroana României“ în grad de cavaler – te întrebi dacă nu cumva aceste decoraţii, şi multe altele, nu sunt mai uşor de procurat, mai ieftine decât un titlu nobiliar pe platforma maritimă a lorzilor închipuiţi.
Devalorizată, supusă unei inflaţii necontrolate şi incontrolabile este, mai presus de orice în România actuală, onoarea, mândria, şi orice o simbolizează. Toate titlurile, diplomele şi certificatele – începând cu certificatul de naştere – sunt golite de conţinut, atinse de nulitate absolută, fără acoperire. Douăzeci şi cinci de ani de „dezvăluiri senzaţionale“ au falimentat banca românească de onoare şi de onoruri. Mai mult decât atât adjectivul „românesc“ a devenit simbol anihilator al substantivelor care îl preced, o înmulţire cu zero. Orice înmulţit cu român este egal cu zero. Doctorat X românesc = zero. Cetăţenie X română = zero. Cărţi X editură românească = zero. Articole X reviste româneşti = zero. Ministeriat X Guvernul României = zero.
Din momentul în care adjectivul „românesc“ a devenit nu doar devalorizat şi degradat, ci şi devalorizant şi degradant – românii au simţit nevoia să încarce de conţinut real, de valoare recunoscută isprăvile pe care le săvârşeau, începând cu propria lor existenţă. Şi atunci au început să-şi facă alte socoteli şi să-şi înmulţească cetăţenia, doctoratele, serviciile, premiile cu alţi factori, precum „american“, „englez“, „canadian“, „francez“, „italian“. Ceea ce s-a întâmplat cu banii româneşti în peste două decenii de instabilitate – preschimbaţi, pentru siguranţă, în valută forte – s-a întâmplat cu celelalte valori – nefinanciare – cu titlurile, funcţiile, poziţiile şi statusurile sociale. Spre deosebire de bani, o asemenea mişcare de preschimbare a „valorilor“ româneşti în valori străine, nu a fost oprită şi controlată de nici un guvernator al nici unei bănci naţionale. Dimpotrivă! „Cumpărarea de valută“ a fost încurajată de la cel mai înalt nivel, promovată de chiar „elita culturală“ a ţării, susţinută de chiar ai noştri „boieri ai minţii“. În aceste condiţii, falimentul valorii româneşti (în cel mai propriu sens al termenului) era garantat! Când există o asemenea tendinţă de devalorizare a banilor româneşti, Banca Naţională intervine şi „cumpără lei“. În toate celelalte domenii, însă, românii au fost îndemnaţi, sfătuiţi, îmboldiţi să cumpere „valută“: joburi străine,
produse străine, studii, licenţe străine. Doar roşiile româneşti mai erau căutate, până mai deunăzi, prin pieţele agro-alimentare…
De ce totuşi şpagă?
Mita ca sete de realitate.
Acelaşi fenomen îl întâlnim în viaţa politică şi, în general, la nivelul conducătorilor instituţiilor de stat. Pentru omul politic român funcţiile pe care le deţine şi care, în mod normal, ar trebui să-i producă în principal o satisfacţie pur simbolică, nu mai au, de fapt, acoperire în capitalul românesc de onoare. Funcţia sa – de primar, ministru, prim-ministru, parlamentar, director, inspector, etc. – nu mai este recompensatorie ca atare întrucât este o funcţie în România, o funcţie românească, ceea ce înseamnă, după cum am văzut, o înmulţire cu zero. Omul politic va tinde să dea conţinut, să umple această formă goală, să-i dea o acoperire reală. Să zicem că încearcă – din noua poziţie obţinută – să-şi creeze o acoperire în domeniul intelectual – scriind cărţi, obţinând doctorate, angajându-se ca profesor universitar, primind decoraţii, medalii şi alte „onoruri“. Constată, însă, repede că toate aceste „investiţii“ pe care le face sunt şi ele lipsite de valoare întrucât sunt „româneşti“ şi foarte uşor de obţinut. Rămân, a ştiut-o dintotdeauna, banii – de cele mai multe ori, tot valută – singura sursă de realitate, singura acoperire a funcţiei pe care o deţine. Şpaga este singura justificare serioasă, reală, economică a funcţiei pe care o deţii. Iar aşa-numitele „salarii nesimţite“ ale şefilor unor instituţii de stat – directori de regii autonome, consilii de administraţie etc – intră în aceeaşi categorie descrisă mai sus, doar că e vorba de o „şpagă legalizată“. Nu merită să fii posesorul unei asemenea „demnităţi“ decât dacă are o serioasă acoperire în bani.
Întrebarea de ce continui să iei mită, când ştii că ai toate şansele să fii descoperit îşi găseşte, iată, o explicaţie. Ajuns într-o asemenea funcţie, sentimentul irealităţii este cel mai greu de suportat. Rişti să suferi o gravă destructurare a personalităţii, ca urmare a acestei de-realizări. Ai ajuns, să zicem, primarul Capitalei dar nu te simţi primarul capitalei României. E un sentiment îngrozitor – e ca şi când ai trăi dar nu simţi că trăieşti –  care nu poate fi îndepărtat decât dacă îţi administrezi doza zilnică de şpagă, doza zilnică de realitate. A-l condamna pe un asemenea om că nu se pote opri să ia şpagă e ca şi cum ai condamna un bolnav psihic pentru faptul că-şi ia medicamentele.
Marea agitată a istoriei din ultimii douăzeci şi cinci de ani a dizolvat ca pe o banchiză de sare ţara România. Din ea nu a mai rămas decât un loc tot mai
precar, o platformă maritimă părăsită, poate schela dintre brazi de pe fosta stemă a României. Românii sunt tot mai mult, precum cetăţenii „imperiului“ imaginar dintre valuri, precum lorzii de Sealand, nişte ficţiuni, nişte jucării etnice, nişte invenţii şi convenţii lipsite de realitate. Nu e de mirare că cetăţenia română mai valorează ceva doar întrucât este dublată, întărită de o altă cetăţenie forte, cetăţenia europeană…
Pentru ca umbrele din Hades să revină la ceea ce au fost, să recapete conştiinţă şi să simtă din nou că trăiesc era nevoie să fie adăpate cu sânge şi vin reale, să li se sacrifice animale vii şi să se facă libaţiuni în cinstea lor. Spre deosebire de acele umbre, oamenii politici români nu au conştiinţa a ceea ce sunt, a demnităţii încredinţate decât dacă trag câte o duşcă serioasă dintr-un cocktail alcătuit din şpagă, mită, şperţ, prea-copioase simbrii şi varii „foloase“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper