O Întâlnire. Perugia, 1973-1974

Un articol de Angela MARGARITELLI

„Respiraţia plantelor – cuvântul – un tânăr în deşert.
Când vine noul an tot sângele se retrage în vine, verde, către rădăcinile pământului;
albastru, către rădăcinile cerului.
Te întorci la timpul în care eul era doar lacrima în ochiul nopţii.
Auguri pentru esenţele fiinţei tale, Yohannan“

Textul e scris pe o vedere trimisă de la Urbino, datată 16 decembrie 1973, semnată cu numele lui în ebraică.
Oratoriul San Giovanni, Jacopo e Lorenzo Salimbeni: Predica Sfântului Ioan Botezătorul în deşert (La predicazione di S. Giovanni (1), sec. XIV). Aproape o miniatură în culori aprinse. Un grup de personaje cu veşminte din vremea lui Salimbeni, înconjoară pe Giovanni Battista, în picioare pe o stâncă, desfăşurând de pe un rulou o fâşie pe care stă scris: „Ecce Agnus Dei“. Fondul e întunecat, iese în evidenţă, iluminată, masa de piatră din care răsar ciufuri de iarbă; în jur, tufişuri şi arbuşti, iar în dreapta un grup de cavaleri vizibili doar în parte.
Acele cuvinte sună ca o inscripţie sepulcrală, şi totuşi, au trecut atâţia ani; pădurea de simboluri în care ne rătăceam pentru a găsi mereu direcţia, acea „pădure“ a inspirat o urare pentru Crăciunul care se apropia.
Giovanni, eremitul;
Pietre, numele său;
Esenţa, plantele stilizate.
Când a venit la Perugia, după ce, sosit din România, peregrinase prin locuri obscure şi triste din Nordul Italiei, numele lui era Giovanni, Giovanni Culiano. Prima lui formă de adaptare la noua situaţie, care din orgoliu nu i se părea o privaţiune, ci un mod prudent de a evita pronunţii şi interpretări greşite.
Asta explică multe lucruri: a venit ca refugiat, care e un termen mai puţin degradant decât cel de emigrant, desigur, diferit de cel de a fi pur şi simplu un musafir din străinătate; şi în acest caz, da, ar fi avut dreptul la numele lui românesc.
Dar, poate, acestea sunt impresiile mele, fiindcă tocmai orgoliul era o trăsătură distinctivă a lui; răzbătea din discreţia precarităţii lui cotidiene, însoţită însă de conştiinţa de studios, de poliglot; un cetăţean al lumii anihilat de un regim opresiv şi brutal.
Acea distanţă fragilă era puţin îndulcită de câte un prieten, unul în special, care îl găzduia des în casa lui: în acea perioadă casa lui Euro era un refugiu pentru prieteni şi cunoscuţi, unii doar în trecere, în orice caz un prilej de întâlniri întâmplătoare cu persoane destul de diferite, dar legea haosului punea aproape întotdeauna de acord experienţe şi caractere. Noi am fost una din acele coincidenţe.
Trebuie amintit că la parterul acelei case, alături de intrarea principală, era o cameră destul de întunecoasă şi că proprietarul hotărâse să ducă acest aspect până la extremele consecinţe zugrăvind-o toată în negru. Atunci Giovanni a propus să scrie în limba sanscrită fragmente extrase din textele capitale, desigur Bhagavad Gita, ale căror semne grafice de neînţeles pentru toţi, dădeau impresia de frumuseţe si de putere aproape magică.
Frazele scrise cu vopsea albă pe fondul negru, unele şi cu roşu aprins, transformaseră acea cameră într-o grotă de-a dreptul neliniştitoare, dar şi într-un loc unde ne adunam; desigur, efectul final nu invita la conversaţii senine, semăna, în cea mai fericită ipoteză, cu un templu al casei pentru iniţiaţi de toate felurile!
Apoi, pentru o anume perioadă, Giovanni venea din când în când şi se aşeza la lucru, ba chiar pe scris, tăcut şi singuratic. După ce termina ce avea de făcut, ne regăseam acolo ca să vorbim, să ne cunoaştem unii pe alţii.
Totuşi, în primele ocazii de a dialoga, scăpau şi cuvinte înţepătoare. Pretextul: o carte, Maestrul şi Margareta de Bulgakov, pe care o citisem de curând, în unica traducere apărută în italiană şi îmi făcuse o impresie puternică. Însă, odată cunoscute unele poziţii „gauchiste“ ale mele, Giovanni obiectează cu prima ocazie, ba chiar îmi scrie, că autorul a fost omorât de chiar „prietenii mei“. Umilită şi cu orgoliul rănit, în scrisoarea mea de răspuns am extins tristul subiect punând accentul pe aspecte existenţiale. O dezvăluire făcută transversal, prin literatură şi filozofie.
Eram două persoane singure şi pline de incertitudini; el, preocupat mai ales de probleme concrete şi dezrădăcinat, covârşit de nevoi de toate felurile şi în mod sigur jignit de vreun afront. Ne-am înţeles reciproc, s-a stabilit o legătură, ne-am privit ca într-o oglindă, cu adevărat „în enigma“ existenţelor noastre.
Luciditatea de studios, vastele lui cunoştinte lingvistice şi filozofice, semnele presărate în atâtea scrisori pe care le păstrez erau ca nişte firimituri de-a lungul unor cărări nesfârşite şi întrerupte, în care ne-am regăsit întotdeauna, adesea mergând alături. Există persoane pentru care depărtarea oferă unica condiţie posibilă de intimitate. Cel puţin în acea perioadă, aşa cum eram noi, aceasta era condiţia. O libertate de senzaţii, de pasiuni, de gânduri, de delectări literare şi poetice care ne permiteau să spunem esenţialul; ceea ce credeam că este, ceea ce merita să ştim şi să simţim, ceea ce căutam.
Giovanni, chiar atunci când dezvăluia o anume admiraţie afectuoasă, o făcea recunoscând în mod auster o feminitate şi o personalitate prietenă, lucru care se intuieşte adesea în schimbul nostru epistolar.
Aceste câteva scrisori selecţionate mi se par suficient de reprezentative pentru timpul, locurile şi momentele care au marcat acea perioadă. Erau anii 1972-74, după care a avut posibilitatea să se transfere în America şi, atunci, chiar distanţa geografică devine o condiţie de despărţire. Mai întâi de toate, el lăsa în urmă dificila perioadă petrecută la Perugia şi în Italia; apoi, dificultăţile şi chiar oportunităţile acelei noi rezidenţe îl ocupau cu totul, până la tragicul epilog după anii de activitate şi de recunoaşteri extraordinare.
Tăcerea care s-a aşternut de la plecarea lui a avut ceva de „întrerupere“, ca o pauză interminabilă care s-a închis apoi brusc cu vestea morţii lui, mai cu seamă în acele împrejurări.
Într-un anume fel, scrisul a fost, într-adevãr, linea, cum spuneau latinii, care a legat întâlnirea noastră.
Ioan Culianu, între umbra şi lumina vieţii şi a operei sale; urmele lăsate de întâmplări şi raporturi personale, ce merită să fie păstrate şi cunoscute, cu condiţia să adauge ceva la biografia sa umană şi intelectuală. Din acest motiv am consimţit la publicarea acestor scrisori, în care se află şi o traducere a lui Culianu a două poezii de Dan Laurenţiu pe care nu le cunoşteam, dar care au vibrat din nou când am deschis unele plicuri şi am recitit acele versuri.
Încredinţez acum această mărturie „casei“ lui de origine, România, o ţară pe care o admir de la distanţă şi pe care am învăţat s-o iubesc în împrejurări oferite de muzică (George Enescu, Maria Tănase, Quartetul Bălănescu…), ca să nu vorbesc de marea literatură şi de limba înrudită. Ceva intim şi puternic care rămâne misterios în depărtarea istoriei şi în diversitatea evenimentelor. Mă gândesc la Giovanni/ Ioan şi regăsesc aceeaşi senzaţie cu un sentiment de afecţiune şi de emoţie pentru darul prieteniei lui, al reflecţiilor şi confidenţelor, deşi de-acum el vorbeşte „dintr-o ţară îndepărtată“ şi ar spune, între ironie şi melancolie: e frumos aşa!

I
Roma, 4.10. 1973
Dragă Angela,
răspund la scrisoarea ta cu o oarecare durere (şi de aceea să nu o înţelegi greşit: nu e o durere „cotidiană“). Are ceva din Lautréamont şi din Rimbaud şi-mi aminteşte o plajă părăsită şi un delfin mort. Scrisoare de frunze uscate şi de fum. Tu trăieşti din „spiritus“ mai degrabă în sens arhaic decât în cel modern; ai (tot în sens actual) o viaţă emoţională care doar marginal  e şi intelectuală. Există in tine un„duh“ nestăpânit, incompatibil cu orice raţionalitate şi mai ales cu orice aparenţă „domestică“(2). Raţionalitatea, în cele din urmă, nu serveşte la altceva decât să creeze impulsurilor ascunse ale fiinţei o aparenţă „domestică“. Ea e ceea ce tu numeşti „înşelătorie fariseică“ pentru a avea mai puţine speranţe inutile. Dar tu le refuzi şi pe acelea; cu alte cuvinte: refuzi în mod programatic orice schemă raţională, refuzi orice posibilă experienţă care nu se poate reduce la o probă existenţială, raportezi totul la purul „cotidian“, numai pentru a putea face sa explodeze după aceea, într-un joc dialectic, însuşi „cotidianul“ ca soluţie neautentică a felului tău de a exista în lume. „Conflictul“ care te împinge la autodistrugere se explică, în afara unor cauze obscure (însă obscure deoarece ne-iluminate, cel puţin pentru mine, nu în sens moral etc.), ca o închidere a felului tău de a trăi, care se străduieşte să fie autentic în structurile date ale „cotidianului“ ce propune întotdeauna un mod neautentic de a exista. Dar aceasta e o formulare atât de generală, încât nu te defineşte decât ca „a exista în lume(3) comportându-te după modalitaţile autenticului“. În cele din urmă e, probabil, tot ceea ce eu pot înţelege despre tine rămânând totuşi în limitele raţionalităţii şi excluzând orice intuiţie imediată. Acceptând, adică, „înşelăciunea fariseică“, dar nu şi „speranţa vană“.
Înţeleg că ţi-ai asumat bravura (ca reflex al orgoliului) drept garanţie a autenticităţii şi că, nerecunoscând vina ca vină (dar recunoscând vina „în sine“, ca transcedentală, ca determinare a oricărei existenţe în lume), măreşti paşii ca să găseşti în moarte sfârşitul, atât al „înşelătoriei“, cât  şi al „speranţei“, ca modalităţi de a exista la fel de îndoielnice. Jurnalul(4) lui Leopardi şi scrisorile din perioada 1830-32; unele fragmente din Meseria de a trăi de Pavese; are dreptate Borges când consideră Universul o bibliotecă infinită şi fiecare existenţă o repetiţie a celor precedente, deci neautentică in absolutum, autentică doar fiindcă e o istorie personală? Sau sunt alte cauzele „bolii care duce la moarte“, şi ele ar trebui căutate nu în planul intelectual, unde şi tu te joci de-a v-aţi ascunselea cu tine însăţi, ci în planul extrem de labil al „speranţelor vane“ şi în „animus“?
Dar în faţa misterului tău, cotidianul cu pustiul lui vulgar. Inutilitatea de a vedea, de a explica (legein), de a discuta (legein). Tu mergi pe drumurile tale care sunt şi sunt aşa, dincolo de orice prea-uman efort ontologic.
G<iovanni>
… A cui era poezia? A ta? De ce iniţialele F. N.(5)?
Ave, Angela, Johannes symparanekrómenos (scilicet: sicut te, moriturus) te salutat! (Totuşi, îndemnat în această scrisoare-răspuns de înalte raţiuni apotropaice!)

 

II
<Roma, 22.10.73>
Angela,
îmi pare rău că această lume nu-mi dă posibilitatea să rămân fidel simbolului şi ritului şi mă face să-ţi mulţumesc pe acest petec de hârtie. Să ştii ca Yohannan(6) a lăsat uşa deschisă pentru darul tău, fiindcă numele Yohannan(7) înseamnă chiar UŞÃ DESCHISÃ. De aceea, bunii lui părinţi i-au pus şi numele de Petru, care vine de la PIATRÃ (Kephas), pentru ca cine ar găsi uşa deschisă să nu producă pagube ireparabile când ar intra pentru cine ştie ce motiv. Aşa că, străinii, intrând înăuntru pe uşa deschisă, găsesc acolo o piatră şi pleacă. Numai cine îi e prieten va vedea runele pe piatră şi va putea să  citească. Astfel, Yohannan a primit veşti de la prietenul lui, mai mult decât un prieten, Siddhartha, shramana(8) – ascetul, bhiksu(9) – cerşetorul, negustorul, tatăl şi barcagiul care asculta în murmurul apelor sacre sunetul OM şscris în caractere sanscriteţ în care sunt cuprinse creaţia şi distrugerea lumii în foc, mahapralaya <scris în caractere sanscrite> pe care Yohannan trebuie s-o aştepte in mundo (Bunule Dumnezeu, cu câtă durere!). Chiar dacă Yohannan şi angheloi şîngerii, scris cu litere greceştiţ sunt eterici, Yohannan o să dea semn de viaţă de la 1 până la 4 noiembrie, după care e gata să-şi schimbe viaţa lui în lume. Aşteaptă ca tu să-i dai de ştire dacă Euro sau alţii ar putea să-l găzduiască, dar asta nu va avea mare importanţă. Semper item.
<Semnează Yohannan în caractere ebraice>

P.zza Re di Roma, 3-C7 —>aici până la 31 octombrie
00183 ROMA

 

III
Milano, 23 octombrie <1973>
Draga Angela,
spre deosebire de tine, eu am nevoie să scriu, să scriu mult, să vorbesc – şi tu eşti acum victima mea! Un oraş care mă farmecă, deşi se pare că mâine nu o să am de-a face numai cu pietrele de la Sant’Ambrogio şi cu porţile Universităţii.
Tu sugerezi; lasă-mă să explic – dar nu pretind că această explicaţie ar fi esenţială, dimpotrivă; e pură existenţă, unum parum nihil, timp şi stingere a clipei. Din contactul cu culturile Extremului Orient se ştie că lumea e nouă şi totală în fiecare clipă, de aceea avea dreptate Kierkegaard când definea momentul „sinteza temporalităţii şi eternitate“ (sau ceva asemănător ca termeni, dar asta în esenţă). Kierkegaard avea deschideri mult prea laconice şi mai pline de speranţe decât Heidegger, deşi, în fond, ca problematică, ultimul descinde din cel dintâi (nu şi ca terminologie).
Astfel, într-o secundă, într-o clipire(10), desigur deschisă intuiţiei, viitorul se poate înţelege pe de-a-ntregul din sugestii, aproximări, presentimente, viziuni. Aşa, foşnetul unei frunze închide în el întregul univers etc. Se pare că aceasta este explicaţia teoretică a divinaţiei: o privire de o clipă în desfăşurarea eternităţii.
Tot aşa, unii gnostici concepeau demioùrgos <scris cu litere greceşti> ca aión <scris cu litere greceşti>, eternitatea trans-historică care admite şi o explicaţie temporală, istorică. Aşadar, un început şi un sfârşit. Timpul e circular, în sensul că, la sfârşitul unui aevum totul reîncepe de la capăt. În Politicus, Platon vorbeşte de un „mare an“ care se încheie într-un timp invers, creator: ceea ce e distrus se reface pentru a se întoarce în neant. Astfel, bătrânul redevine tânăr, adolescent, copil etc. Reabsorbirea Universului în Neant se petrece în perioade determinate (aión) şscris cu litere greceştiţ, destul de scurte. Nu la fel este la indieni (Vishnupurana). Aici, mai realist, un aión <scris cu litere greceşti>, numit kalpa <scris în sanscrită> durează 10 perioade, fiecare de 432.000 de ani, reîmpărţite la 4 (şi aici te rog să fii atentă), după cele 4 feţe ale zarului. Creaţiunea e, într-un anume sens, un joc de noroc al divinului.
Astfel, prima perioadă, sat-yuga <scris în sanscrită> – „vârsta adevărului“, epoca de aur, durează 4×432.000 de ani; cea de-a doua, dvapara-yuga <scris în sanscrită> este „vârsta îndoielii“ şi durează 3×432.10 <semn la puterea a 3-a dupa 10>; a treia, treta-yuga <scris în caractere sanscrite> durează 2×432.10 <semn „la puterea a 3-a“ după 10> şi ultima, în care trăim noi, „vârsta de fier“ (a răului) – Kali-yuga <transcriere în sanscrită> durează 432.000 de ani. A început cu ultimul avatar al lui Vishnu, vineri, 18 februarie 3102 înainte de Cristos –  deci ar trebui să dureze încă mult timp.
Universul va pieri consumat de foc în marea distrugere – mahapralaya ştranscriere în sanscrităţ, parousía (11) <scris cu litere greceşti> gnosticilor şi a creştinilor.
Am terminat ciocolata, mă simt nelalocul meu în lăptăria asta pustie. E prea devreme ca să aştept distrugerea totală prin foc şi de aceea mă voi simţi aşa până la sfârşitul zilelor, al clipelor şi al eternităţii.
Te salut şi aş vrea să-ţi vorbesc, să-ţi vorbesc, să-ţi vorbesc.
<Semnează în caractere ebraice>

Mai târziu, la Palazzo Sforza
Nu pot înceta să dialoghez cu un interlocutor. În parcul Sempione, m-am adresat  unui aviz în care se atrage atenţia că e interzisă intrarea cu maşini, câini şi, de asemenea, că e necesară o ţinută decentă. „Domnule, i-am spus, priveşte servieta mea, nu e o maşină! Totodată, vă asigur că nu e nici un câine în ea. Şi cred că sunt îmbrăcat într-un mod decent, da, corect, deşi e posibil ca pantalonii mei să se fi şifonat puţin în tren“. M-a lăsat să trec, deşi a mârâit.
Mă gândesc că ar trebui să râzi citind scrisoarea asta, probabil ridicolă. Mai ales dacă o iei drept normală şi „sănătoasă“, dar nu mă aştept la aşa ceva de la tine. Dacă aş citi-o şi eu din nou, aş spune că mă reprezintă în totalitate (dar nu pe mine însumi) în mod surprinzător de exact. Mască, vis şi mod de a exista-în-lume şi fiinţă-care-se-caută-în autenticitate-şi-în absurd. Cand te gândeşti cât de diferit era conceptul de absurd la Kierkegaard, faţă de cel care se vehiculează astăzi în general! Însemna ultima mişcare pe care omul poate să o îndeplinească în lumea asta, fiind complet desprins de ea. După ce a devenit cavalerul resemnării infinite, coboară din nou pe pământ din spaţiile rarefiate şi acceptă totul în virtutea absurdului, acceptă totul pentru că e absurd.
În orice caz, eu vă cer un singur lucru: lăsaţi-mă să vorbesc, lăsaţi-mă să scriu. Apoi, ridicolul, interesantul, echivocul şi ambiguitatea sunt aspecte de care nu mai ţin seama. Eu scriu o scrisoare şi o expediez, în virtutea absurdului, fiindcă e absurd.
Vale! <Semnează cu litere ebraice>

 

IV
<Data poştei: 12.12.73>
Regină a Bactrianei şi a Palmyrei, cândva, cu mii de ani în urmă, când nu exista nici roşul, nici negrul, eram cu toţii albi. Îţi închipui cum erau atunci Usah(12); şi nici chiar Maruts(13) prea îngheţaţi.
După ce te-ai întors de pe deal ai spus: Prends-y garde, o, ma vie absente!(14) Dar aşa e Karma al tău şi acesta Karma al meu. Mă chinuie luna plină şi am făcut bucăţi trei scrisori, fiindcă trăiesc în lume şi acum aş vrea să pun picioarele pe pământ, să mă retrag, să găsesc un câmp cu flori şi singurătatea ca să scriu.
Totul, scrisorile dezolate aşternute pe hârtia asta, reprezintă trecutul meu, mort anul ăsta. Aceste vorbe înfrumuseţează de formă o existenţă care, poate, nu e mai puţin frumoasă în interior, dar în exterior trebuie să se adapteze în parte la jocul lumii. Tu spui că e bine să mori, dar nu eşti sigură de asta. Poate e bine şi să trăieşti în mod concret. Pentru asta nu se poate face altceva decât să încerci să te întorci cu seninătate în lume. Şi lumea e una singură, cea care se numeşte burgheză. Această lume şi-a pierdut valoarea în cel mai înalt grad şi în toate felurile; dar când vrei să te întorci, trebuie oricum să găseşti un drum şi un oarecare „Weltheimlichkeit“(15). Şi asta fiindcă nu există o altă lume decât asta; dacă vrei să mori, e posibil; dar dacă vrei să trăieşti, trebuie să te conformezi numai regulilor care există: liberi. Aşa s-a născut filozofia şi practica Zen. Rinzai(16) e o şcoală pentru samurai, dar e foarte greu să fii samurai. Un adevărat samurai, ca şi un yoghin, este obligat la solitudinea binefăcătoare şi la non-egoism. Aşa s-a născut  soto, pentru „burghezi“. Şi artişti. Samuraii nu mai există de mult timp, rinzai a dispărut, a rămas doar soto-zen şi zen-ga pentru artişti.
<Adaos pe marginea primei file> Spui că nu eşti explicită, dar tu afirmi valorile tale şi eu la fel. Eu nu mă încred în persoană, în orgoliu, în efort, pentru că le consider „burgheze“. Urăsc mai cu seamă puterea şi istoria ca expresie a puterii. Vreau sa păcălesc această maşinărie. Poate, mai simplu, să fiu fericit. Vreau să mă întorc în leagănul cerurilor şi al apelor, ca un copil de la începuturi.
Angela <scris cu litere greceşti>, iată două poezii ale unui prieten (poate şi al tău, mă gândesc). Ca să-ţi reîmprospătezi versurile lui Rimbaud cu rezonanţe elenistico-orientale. Cândva am simţit aici destinul meu; eu nu pot să plâng, ar fi prea frumos, dar s-a întâmplat „als ob“(17). <Nu ştiu dacă pot să traduc şi ironia>:
C’è un silenzio profondo
ma la città ha perso del suo splendore
ecco un angelo viaggiando senza
guida di qua ti prego

dimmi cara
non è che l’aspetta una disgrazia
più forte di quella spina
che si vede nella tua suola raggiante

o dimmi cara tu
che sai che ho amato più
di ogni altro la pace e la sapienza
di un tiglio che illuminava nel profondo del mare*

non credi che a quell’angelo
smarrito da queste parti
succederà una disgrazia
che nemmeno aspetta
non credi che amerà
non credi che morirà
<Inni al Crepuscolo, 1970 (Imnuri către amurg) de Dan Laurenţiu, pp. 7-8>

Se ti ricordassi
le mura
dove senza pensiero vendicatore
e senza amare

ho trascinato le mie ali
con le bianche piume della solitudine
vedresti da solo
l’uccello che vola

io non ricordo nessuno
in questa serata autunnale
quando dormo nell’albero dinanzi alla mia casa
e le mie foglie cadono

forse domani quando scorrerò
sul fiume nero sul fiume nero
la cenere tornata dalla metempsicosi
riderà in quattro punti cardinali
şIl muro della città in Viaggio vesperaleţ Călătorie de seară, 1969

<Adaos pe marginea celei de a doua file>* un tei etc. – când o să apară, o să-ţi trimit o povestire a mea, Albero delle ceneri (Copacul cenuşilor). Din păcate e scrisă în româneşte, dar am s-o traduc. Acum nu aş putea fiindcă nu păstrez copii după ceea ce scriu. Poate o să iasă o serie de scurte povestiri orientale în italieneşte. Aş putea comunica cu o parte mai bună din mine, pentru că sunt şovăitor ca un samurai, dar infailibil ca scriitor. Dar o să scriu din nou, poate, una asemănătoare, Il corridore tibetano (Alergătorul tibetan), şi o să ţi-o trimit la Crăciun, ca s-o atârni într-un brad de tradiţie burgheză, dar de origine simbolică demnă de veneraţie…

(Traducere şi note de Diana Cristev)

Angela Margaritelli este absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Perugia. Expertă în arta spectacolului (teatru, muzică, dans), desfăşoară în cadrul Centrului
de Studii al Teatrului Stabile dell’Umbria o bogată activitate de promovare artistică şi culturală prin articole, conferinţe şi seminarii. (D.C.)

(1) Vederea reproduce una din frescele din Oratoriul San Giovanni (Urbino), capodopera fraţilor Jacopo si Lorenzo Salimbeni.

(2) În sensul dat de Rimbaud de ordine socială burgheză.
(3) În text: esser-ci, concept filozofic de analiză existenţială, formulat de Heidegger ca Dasein (condiţia de apartenenţă a omului la lumea în care trăieşte, în raport cu timpul şi cu semenii lui).
(4) Titlul exact: Zibaldone di pensieri, culegere eterogenă de însemnări, texte şi concepte din perioada iulie/august 1817-decembrie 1832, publicată postum (Florenţa, Le Monnier, 1898-1900). Termenul zibaldone derivă de la un fel de mâncare  în care se amestecă la întâmplare diferite ingrediente.
(5) Este vorba de poezia Nur Narr! Nur Dichter! (Numai un nebun! Numai un poer!) de Friedrich Nietzsche.

(6) Ioan/Giovanni în ebraică.
(7) Yohannan, scris în caractere ebraice.
(8),(9) Termeni în limba sanscrită care definesc figuri de asceţi din lumea religioasă hinduistă.

(10) In text în limba germană: Augenblick.
(11) În greaca veche: prezenţa. În sens biblic: venirea lui Cristos la sfârşitul timpurilor.

(12) Divinităţi minore în mitologia hinduistă.
(13) Maruts/ Marutas, personaje mitologice referitoare la vânturile din Nord.
(14) „Trezeşte-te, o, viaţa mea inexistentă!“, vers din poemul C’est moi de Marceline Desbordes-Valmore (1786-1859), notat de Rimbaud pe verso filei pe care a scris (in mai 1872) poemul Bannières de mai/Patience, vers reluat în altă formă în Une saison en enfer (Un anotimp în infern): „La vraie vie est absente“ (L’epoux infernal).
(15) În text în limba germană: un loc în lume unde să te simţi acasă.
(16) Una din cele trei şcoli ale Buddhismului zen.
(17) În text în limba germană: aşa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper