Nuvela sadoveniană citadină

Un articol de ION SIMUŢ

Mihail Sadoveanu în anii 1906-1910
Nuvela Haia Sanis s-a desprins din cuprinsul volumului Cântecul amintirii (1909), în care a apărut iniţial şi s-a detaşat în posteritate, fiind pe bună dreptate privilegiată (antologată, comentată), pentru că era cea mai bună piesă din sumar. Tânărul prozator, născut în 1880, nu avea încă 30 de ani, dar se dovedise pe deplin stăpân pe arta povestirii, afirmat spectaculos la debutul din 1904, cu patru cărţi deodată. Afiliat din 1904 revistei Sămănătorul, la solicitarea lui Nicolae Iorga şi Şt. O. Iosif, integrat în redacţia bucureşteană, revine în 1906, nemulţumit de munca redacţională şi de viaţa literară din Capitală, la Fălticeni, unde îşi contruieşte o casă. Volumul Cântecul amintirii aparţine acestei perioade de creaţie. În acest interval de iluzorie independenţă ca scriitor profesionist, fără a se despărţi nici de bucureşteni (mai publică la Sămănătorul), nici de ieşeni (se raliază din 1906 la gruparea de la Viaţa românească), mai elaborează şi publică micul roman sentimental, redactat sub formă epistolară, Duduia Margareta (1908), evocările şi reportajele despre mănăstiri, singurătăţi şi micile oraşe moldoveneşti (mai ales Paşcani) din volumul Oameni şi locuri (1908), povestirile şi nuvelele din volumul Povestiri de sară (1910). Principalele caracteristici tematice şi stilistice ale prozei sale se menţin şi se rafinează: virtuozitatea povestirii, caracterul evocator, orientarea predominantă spre trecut, preocuparea alternativă pentru viaţa la ţară şi pentru viaţa micului oraş de provincie (Paşcani, Fălticeni, Roman, acesta din urmă fiind fundalul romanului epistolar în Duduia Margareta), accentul subiectiv-confesiv. Unele calităţi pot trece în defecte, prin abuz, cum este romanţiozitatea difuză, excesiv lirică, fie ca poezie a amintirii, fie ca descriere animistă a naturii.
Gâlceava nuvelistului cu povestitorul
Într-un mod consecvent şi stăruitor, critica şi istoria literară nu scot (nu pot scoate) proza de tinereţe a lui Mihail Sadoveanu de sub zodia opresivă a sămănătorismului şi a poporanismului. Afinităţile sau potrivirile de viziune epică şi de ideologie încorporată în text sunt atât de evidente, încât ar fi cu totul nemotivat să-l scoatem pe scriitor din matca în care proza lui s-a aşezat cu atâta naturaleţe. E. Lovinescu a taxat cel mai aspru acest conformism al prozatorului faţă de sămănătorism, conformism care nu e decât o potrivire a temperamentului sadovenian cu exigenţele lui Nicolae Iorga, în fond o consecvenţă cu sine însuşi. Dar putea scrie şi altfel, totalmente în afara acestui curent literar, chiar în această perioadă de tinereţe. De câteva ori, Mihail Sadoveanu şi-a învins inerţiile, iar aceste victorii asupra lui însuşi trebuie înregistrate ca atare, ca fapte estetice semnificative. De astă dată e vorba de lupta nuvelistului cu povestitorul şi de victoria pasageră a celui dintâi. Volumul Cântecul amintirii este simptomatic pentru acest conflict subtil în conştiinţa prozatorului. Prima treime a cărţii (aproximativ 50 de pagini) cuprinde opt povestiri (poate cu excepţia micii schiţe Hoţul), unele numite chiar din titlu „poveşti“, tipic sadoveniene, dar în registru minor: evocări la persoana întâi ale unor fapte sau fantasme, agrementate cu o anectodică doritoare să transfigureze o întâmplare anodină, din prisacă, din livadă (iepurii vorbitori în noaptea Anului Nou), din curte (măgăruşul persecutat de o slugă), din casă (poveste de sărbători), din familie (probleme cu o moştenire). Dintre aceste povestiri, singura antologabilă ar fi Povestea cu Petrişor, anticipare a atmosferei şi a personajului feminin din Hanu Ancuţei. Ultimele trei titluri din sumar (acoperind o sută de pagini) sunt nuvele clasice, relevând un prozator ieşit din reflexele, ticurile şi facilităţile povestitorului tradiţional.
Funcţionarii mărunţi,
agenţi ai destinului nefast
Recitit astăzi cu mai multă atenţie, volumul Cântecul amintirii evidenţiază, într-un mod surprinzător, pe lângă Haia Sanis, alte două nuvele, echilibrate în structura lor obiectivă, de un realism epurat de orice subiectivitate sau lirism, fără niciunul dintre defectele notorii ale prozei sadoveniene sămănătoriste. Faceri de bine e drama văduvei care înfiază o nepoată devenită o pacoste pentru bătrâneţea ei. Proprietară a unei case onorabile, cu livadă, jupâneasa Marghioala, rămasă singură şi fără copii după moartea timpurie a soţului, strânge o avere de invidiat vânzând mere. Construieşte alături o casă pentru nepoata sa Aglaia, pe care o înfiază şi o înzestrează mulţumitor, după cum crede binefăcătoarea. Cum familia acesteia sporeşte cu cinci copii, banii nu sunt niciodată suficienţi. Soţul nepoatei, funcţionar la primărie, vrea să acapareze totul şi nu suportă actele de binefacere ale soacrei, donaţii pentru nunţi şi botezuri. Avariţia nu e a proprietarei, fire credincioasă şi darnică, deşi foarte cumpănită în economiile ei de invidiat. Soţul nepoatei se constituie într-un persecutor disperat, îmbolnăvit de avariţie, ajungând să-şi exaspereze diabolic atât soţia, cât şi, mai ales, soacra. Aceasta din urmă, distrusă psihic, nu mai suportă să vadă ce „cumplită fiară“ creşte în funcţionarul beţiv şi agresiv şi reacţionează lovindu-l mortal cu fierul de călcat când acesta o bate într-o noapte când se întoarce târziu de la crâşmă, spre stupefacţia ei, resemnată într-o tăcere şi o pace creştină. Pare că nu săvârşeşte o crimă, pentru că se luptă cu însuşi diavolul. Facerea de bine s-a întors diabolic împotriva ei. Procesul psihologic al conflictului este urmărit cu o gradaţie judicioasă pe parcursul nuvelei de 25 de pagini. Atmosfera de exasperare psihologică, alterarea morală a rivalului pentru avere, generozitatea creştinească a proprietarei sunt termenii unui conflict inedit, capabil să releze originalitatea prozatorului.
A doua nuvelă, O zi, ca altele, am putea-o încadra în ceea ce numim astăzi proza cotidianului, cu precizarea că elementele vieţii cotidiene într-un mic oraş de provincie (Fălticeni) erau altele la începutul secolului XX decât în anii 1980 în proza Gabrielei Adameşteanu sau a lui Cristian Teodorescu. Este tot o dramă de familie, ca şi Faceri de bine, tot pe un fundal de mahala şi având ca unul dintre protagonişti tot un funcţionar. Nuvela relevă patologia geloziei feminine, pe un fond de viaţă citadină obişnuită. Grigore Laţcu este un mic funcţionar la prefectură şi lasă zilnic acasă, când pleacă la serviciu, o soţie plictisită de viaţa fără orizont şi o fiică plutind în incertitudinile de la vârsta preadolescenţei. Soţia, Luţa Laţcu, îngrijeşte casa, grădina, florile din geamuri, face cumpărăturile, face mâncarea şi se întâlneşte cu câteva vecine, două neveste de funcţionari la casierie, la o bârfă de cartier. Orizontul ei e neschimbat de optsprezece ani, de când s-a căsătorit: are aceeaşi lampă, aceleaşi haine, din ce în ce mai ponosite, aceleaşi tablouri cu cadre tăiate din fascicolele memoriilor lui Casanova. Ultimul detaliu nu e aruncat întâmplător în descrierea vieţii anodine a femeii. În conştiinţa ei din ce mai frământată şi mai complexată bântuie bănuiala că soţul întârzie să vină acasă, umblând după altele, mai tinere, mai bine îmbrăcate şi mai atractive. Gelozia creşte exasperant într-o zi ca oricare altele (cum se intitulează nuvela), se amplifică de dimineaţa până seara până la insuportabil, atât pentru ea (căreia îi vine să se sinucidă, repetând de câteva ori că se va arunca în fântână), cât şi pentru soţ (căruia reproşurile şi ţâfna soţiei îi pricinuiesc ameninţarea că o va părăsi). Uliul care atacă şi omoară o găină pune capac unei zile mohorâte şi nefaste, la sfârşitul căreia soţul trânteşte uşa şi pleacă, numindu-şi soţia „babă şuie şi nebună“, făcând să crească în ea „o ură sălbatică“. Pare că nu are altă soluţie decât sinuciderea. Disperarea îi este scurtcircuitată şi descărcată de mângâierea fiicei din final, când se părea să suferinţa ei nu are nicio ieşire. Diagrama creşterii geloziei pe parcursul unei zile în sufletul unei femei complexate, cu mintea întunecată până în pragul nebuniei, este trasată de tânărul prozator cu realismul psihologic uimitor al unui nuvelist stăpân pe uneltele sale.
Derivate din zona „durerilor înăbuşite“, suferinţele personajelor din Faceri de bine, O zi, ca altele şi Haia Sanis au, totuşi, o altă gradaţie, alt fel de motivaţie, sunt contextualizate în alt mediu, materializat într-o autentică proză a cotidianului, şi sunt susţinute de personaje cu alt profil, mai puternice, mai bine şi mai verosimil conturate în eşecul lor. Realismul psihologic din aceste nuvele, cu anumite ecouri probabile din Maupassant sau Cehov, are alt conţinut şi alt stil decât romantismul când eroic (în Şoimii), când sumbru (în Dureri înăbuşite), din perioada debutului.
Haia Sanis sau
libertatea imposibilă a dragostei
Ar fi la îndemână să plasăm personajul feminin titular din Haia Sanis în categoria „florilor ofilite“, iar nuvela în zona destul de întinsă a prozei târgurilor de provincie, mediu în care fiinţe nefericite suferă apăsarea mediocrităţii şi a plictisului, găsind unica soluţie de scăpare în sinucidere. Nu ar fi tocmai un neadevăr, dar am săvârşi o nedreptate, pentru că am încadra memorabila dramă psihologică, susţinută de un personaj cu un relief ferm conturat, în aria vitregită a prozei sadoveniene minore, puţin frecventată azi şi cu slabe şanse de reabilitare axiologică. Prin virtuţile ei artistice, nuvela Haia Sanis iese din acest perimetru, câştigându-şi un loc sigur printre creaţiile epice sadoveniene cele mai durabile şi mai bine cotate de cea mai exigentă critică estetică, apreciată superlativ de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu. Însăşi tema ei ar trebui reformulată, de la accepţia obişnuită a unei drame de mahala (cum a fost comentată cel mai adesea) la semnificaţia mai evidentă la o nouă lectură, modernă dar nu modernizantă cu orice preţ: speranţa compromisă a Haiei Sanis de a se elibera printr-o alianţă din dragoste de lumea mărginită a unei comunităţi căreia i-a devenit captivă.
Închisă în mahalaua evreiască mizeră a unui oraş de provincie (Fălticeni), Haia Sanis nu este mulţumită de situaţia ei, nici socială, dar nici etnică. Nu este resemnată, deşi pare o naivă. Nu se hrăneşte cu o iluzie, ci cu un ideal. Speră într-o evadare salvatoare dintr-o izolare care îi frânge aripile – ceea ce poate părea destul de surprinzător, ca o sfidare de care nu-şi dă seama. Ea se închipuie ca o femeie liberă, iar nu ca o evreică sortită să rămână prizonieră în spaţiul nefericit şi în comunitatea în care trăieşte. Refuză condamnarea şi îşi cultivă speranţa. E conştientă de evreitatea ei ultragiată, dar pe care nu şi-o asumă ca pe o lege inebranlabilă şi pe care nu o înţelege ca pe o limită sau ca pe o condiţie de nedepăşit. Chiar dorinţa ei de evadare (legitimă în absolut, inacceptabilă în situaţia concretă) este o sfidare faţă de tradiţiile şi legile comunităţii căreia îi aparţine, o sfidare de a cărei amploare Haia Sanis nu-şi dă seama până nu se loveşte de interdicţiile religioase de a se căsători cu un creştin, considerat un străin incompatibil.
Ostilitatea dintre cele două comunităţi (evrei şi creştini) din oraşul de provincie era de neîmpăcat, greu de închipuit din perspectiva de azi. În România începutului de secol XX însă, evreii nu erau integraţi, ci doar toleraţi de la distanţă în relaţiile sociale cu meseriile lor de comercianţi dispreţuiţi. Evreii înşişi nu acceptau integrarea deplină şi preferau separarea. Intoleranţa religioasă era reciprocă între cele două comunităţi. Singura comunicare admisă era de natură economică. Premisele emancipării şi integrării evreilor în viaţa socială din România existau în legislaţie şi Constituţie, dar prerogativele existente nu puteau înfrânge reticenţele religioase. Nu putem înţelege drama Haiei Sanis fără acest detaliu important de istorie socială, politică şi religioasă, referitor la situaţia evreilor din România primului deceniu de secol XX, când este databilă naraţiunea din nuvelă.
Descrierea mediului social asigură din prima frază veridicitatea realistă, vecină cu un naturalism al sordidului: „În mahalaua de la miazăzi locuiesc ovreii, grămădiţi în căsuţe leproase, pe uliţi întortocheate şi înguste“. Tehnica de verosimilizare a întâmplării care urmează şi de prezentare metodică, zolistă, a mediului, este foarte bine stăpânită de prozator (ar trebui să cităm în întregime primele trei pagini). Opoziţia dintre evrei şi creştini este transparent enunţată în expoziţiunea corespunzătoare primei secvenţe narative: „Partea aceasta cuprinde mai puţin de un sfert de târg; dar în ea sălăşluiesc cu mult mai multe suflete decât în celelalte trei sferturi, ale creştinilor, unde înverzesc copaci şi creşte liniştea cu cât grădinile se măresc“. În izolarea din uliţa jidovimii „se înmulţeşte, creşte şi furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-şi duce încovoiat năcazurile, îşi vorbeşte netulburat jargonul şi se închină Dumnezeului său“. În acest orizont îngust s-a format Haia Sanis: „În îngrămădirea aceasta şi în sărăcia aceasta a neamului său a crescut Haia, fata lui Leiba Sanis. Până la şapte ani n-a cunoscut altă lume. Mahalalele româneşti erau tot aşa de departe ca şi America“. Deschiderea de orizont se produce în mai multe feluri. Prima experienţă care o marchează este un episod al vieţii la ţară, la o familie înrudită, când domnişoara Beti îi face mărturisirea răspicată: „Haie, eu sunt foarte mâhnită… Eu nu vreau să mă mărit cu un evreu… Eu am o dragoste… şi de multe ori plâng…“. E un şoc pe care şi-l va aminti. Al doilea fenomen care o marchează este plecarea fraţilor ei în America, împreună cu alte zeci de tineri. Exodul tinerilor îi inspiră şi ei dorinţa de evadare şi îi hrăneşte în secret speranţa de schimbare a vieţii mizere la care se simte condamnată, dar pe care nu o poate accepta.
După stăruinţa în descrierea limitelor lumii în care este silită să trăiască Haia Sanis, prozatorul enunţă tema principală în acorduri sumbre, cu întrezăriri de vagi speranţe: „Viaţa care fierbea în juru-i săracă şi năcăjită, figurile palide şi flămânde, săptămânile şi lunile de răbdare, toate, fără ca ea să-şi deie samă, câteodată o făceau să râvnească la altă viaţă, să invidieze soarta altor femei din alt neam, mai libere, mai respectate şi mai scutite de griji“. În surdină, avem aici formulată tema esenţială a libertăţii la care aspiră Haia Sanis. După această clarificare de scop, îi mai rămâne Haiei Sanis să-şi definească strategia. Obsesia ei de a scăpa de lumea în care s-a născut o face să nu vadă riscurile şi să ignore insurmontabilitatea captivităţii.
Impostura în iubire
Un nou impuls spre câştigarea propriei independenţe îl dobândeşte din prietenia cu Tudoriţa, fata picherului Ion Rusu. Aici află despre poveştile de dragoste dintre Othello şi Desdemona, Romeo şi Julieta, prilejuite de explicaţiile pe care i le dă Tudoriţa pentru gesturile din tablourile modeste din camera ei. Cu toate că sfârşesc nefericit, poveştile aureolează dragostea ca pe o formă de trăire excepţională a vieţii. Tot la Tudoriţa îl cunoaşte pe prietenul acesteia, Ştefan Bucşan, practicant la judecătorie. Tudoriţa îi dezvăluie Haiei marele lor secret, o dragoste în care băiatul îi face promisiunea căsătoriei. Invidiindu-i prietenei sale fericirea presupusă, Haia se îndrăgosteşte de Ştefan, în timp ce tatăl ei o anunţă că hahamul s-a gândit la un logodnic pentru ea, un tânăr evreu, care să-i devină apoi mire. Varianta este respinsă categoric de Haia, ignorând cu nu poate ieşi din cercul etnic a cărui realitate o detestă. Tudoriţa, orfană de mamă, lipsită de dragoste, îşi pune toată speranţa în dragostea lui Ştefan. Rămasă gravidă, Tudoriţa este părăsită de Ştefan, pentru a o amăgi şi pe Haia. Niciuna dintre ele nu vede însă la timp impostura amorezului. Dorinţa erotică a Haiei este una mediată, o tipică dorinţă triunghiulară, stimulată livresc de poveştile shakespeariene şi concret de pasiunea Tudoriţei. Tablourile cu îndrăgostiţi celebri şi modelul Tudoriţei îndeplinesc în acelaşi timp o funcţie de potenţare a erosului şi o funcţie de anticipare a tragediei.
Haia va cădea în acelaşi fel ca şi Tudoriţa victima lui Ştefan. Euforia sentimentului o înstrăinează definitiv de ai săi, ca neam, ignorând exigenţele propriei religii: „Haia Sanis nu voia să ştie de nimic în lume, decât de dragostea ei“ – aflăm la începutul părţii a şasea a nuvelei. Scriitorul urmăreşte cu subtilitate creşterea patimei oarbe în sufletul Haiei. Dezastrul ei interior se îndreaptă spre sumbrul deznodământ. Rămasă şi ea gravidă, Ştefan o părăseşte, plecând impasibil pentru serviciul militar. Disperarea o cuprinde pe Haia Sanis: „îşi vedea zdrobirea, îşi vedea înstrăinarea. Căci acuma, singură, fără altă urmă din dragostea celui ce-o părăsise, se găsea iar ticăloasă, numai ca o prelungire a tuturor celor ce o împresurau. Cu păcatul ei, era ca o nemernică râmă, în pulberea drumului“. Singura soluţie (lepădarea fătului) se dovedeşte nefastă pentru Haia: leacul moaşei îi produce moartea. Păcatul însuşi, unirea evreicei cu un creştin, reprezintă încălcarea fatală a legii, a tradiţiei: „Pentru ceea ce-ai făcut tu, Haie, legea cere pietre şi foc… Ş-o căţea, Haie, acuma-i mai curată decât tine!…“ – îi spune moaşa, profund şi dureros acuzator.
Haia Sanis, cea care se credea o fiinţă liberă în dragoste, descoperă prea târziu şi în mod tragic limitele şi constrângerile vieţii sale. Captiva unei comunităţi sever închise spera zadarnic să se elibereze prin dragoste. Nefericirea Haiei este potenţată de două situaţii morale care funcţionează ca limite tragice. Prima situaţie este clară şi clasică în intransigenţa ei, constând în încălcarea interdicţiei religioase. Creştinul de care se îndrăgosteşte evreica nu este doar un străin, un intrus inadmisibil etnic, ci chiar un duşman, o opţiune blasfemică. Tatăl Haiei îi arată dezastrul religios al încălcării legii lui Moise şi obligaţiile morale care nu suportă niciun fel de abatere: „Ce vrei tu să faci? Să te duci în lume cu un ticălos care-şi bate joc de Dumnezeul nostru? Ce? Eşti de capul tău? Aici ai să stai, ai să asculţi de mine, ai să te logodeşti cu feciorul lui Malamet, ori te omor!“. Dacă tragedia Haiei ar consta numai în atât, ne-am afla într-un clişeu al tragediei clasice. A doua cauză a nefericirii o atinge mai profund pe Haia Sanis. Iubitul pentru care îşi sacrifică onoarea este un impostor sentimental, nu o iubeşte şi nu merita investiţia ei totală de speranţă într-o dragoste eliberatoare. Încălcarea tabu-ului religios nu este compensată printr-o dragoste mare. Haia şi Ştefan nu sunt Romeo şi Julieta, ci caricatura lor. Aceasta este situaţia insuportabilă pentru Haia: mediocritatea partenerului pe care l-a idolatrizat şi pentru care a fost în stare să distrugă toată lumea din jurul ei (prietena cea mai bună, devotamentul părinţilor, protecţia comunităţii etnice). Haia nu este o Julietă, pentru că nu are un Romeo pe măsură. Dar nu este nici o Fedră, cum au riscat să afirme G. Călinescu şi alţii. Nu este o Fedră, pentru că e foarte departe de condiţiile mitologiei greceşti. Dacă are o înverşunare similară în a-şi urmări dragostea, nu ea este aceea care se răzbună pentru absenţa reciprocităţii. Ea este părăsită în modul cel mai meschin şi mai banal modern (sedusă şi abandonată). Tocmai în aceasta constă forţa şi originalitatea dramei psihologice autentificate de tânărul Mihail Sadoveanu: de a nu avea nimic în comun nici cu Julieta, nici cu Fedra, nici cu alte poveşti celebre de dragoste tragică.
Modernitatea epică intermitentă
În opera lui Mihail Sadoveanu, nuvelele veritabile sunt excepţii, insule într-un ocean de povestiri. Ele fac mai evidentă modernitatea discontinuă a unui prozator absorbit în tradiţionalismul său, temperamental şi doctrinar deopotrivă, dar nereductibil la el, datorită acestor intermitenţe. Faceri de bine, O zi, ca altele şi Haia Sanis sunt trei nuvele psihologice citadine, care nu au ca personaje haiduci, eroi justiţiari, ţărani, arendaşi abuzivi, boieri melancolici, ca atâtea dintre prozele de tinereţe ale lui Mihail Sadoveanu, nu au nici defectele sau caracteristicile acestora: sentimentalism, exces liric, descriptivism naturist, tentă sămănătoristă, mediu rural, poveşti la crâşme sau hanuri, romantism difuz, eroic sau poetic. Vin cu altă lume (oraşul de provincie şi ghetoul), alte personaje (mici funcţionari, evrei săraci), alte probleme (o psihologie feminină convulsionată) şi alt stil (realism obiectiv, ritm narativ, spirit analitic dilematic, crescendo obsesiv, secvenţialitate dinamică). Nuvela sadoveniană citadină (cu aceste trei exemple antologice, un arhipelag de trei insule) e, în mod curios, contraponderea modernă a povestirii tradiţionale. Un contrafort timid, dar rezistent în construcţia unei opere cu o arhitectură impunătoare, armonioasă, chiar dacă îmbină şi elemente eclectice, foarte puţine de altă esenţă decât aceea tradiţională, dar cu atât mai vizibile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper