„Nu contează dacă scriu absurdităţi“

Un articol de MAGDALENA VÎRDOL

În Prefaţa de la Jurnalul unei scriitoare, Leonard Woolf, soţul autoarei, atrage atenţia cititorului asupra unor aspecte importante în receptarea şi interpretarea paginilor legate de viaţa Virginiei Woolf. Mai întâi, aflăm despre scriitoare că a început să consemneze date în jurnal în 1915, ultima însemnare fiind făcută cu patru zile înainte să moară, în 1941. Un lucru important, subliniat adesea în această Prefaţă, ţine de faptul că jurnalul este alcătuit din extrase ale volumelor originale a căror selecţie a fost făcută de soţul scriitoarei: „Am citit cu atenţie cele douăzeci şi şase de volume ale jurnalului ei şi am extras pentru acest volum tot ceea ce priveşte activitatea sa de scriitoare“. Într-adevăr, Jurnalul conţine puţine date biografice legate de Virginia Woolf în comparaţie cu abundenţa aspectelor ce ţin de viaţa ei intelectuală şi de activitatea de scriitoare. Prin urmare, Jurnalul nu dezvăluie tot despre autoarea lui, fiind doar „o foarte mică parte din manuscris“. Insistenţa lui Leonard Woolf asupra acestui aspect vine din dorinţa lui de a nu crea o imagine eronată despre autoare, „altfel cartea va da o imagine foarte denaturată a vieţii şi caracterului autoarei“.
Prin urmare, varianta publicată de Leonard Woolf omite aspectele legate de viaţa intimă a scriitoarei, dar şi menţiunile ce trimiteau la persoane cu care aceasta interacţionase, încă în viaţă în momentul publicării jurnalului: „Jurnalul este prea personal pentru a putea fi publicat în întregime atâta timp cât trăiesc numeroase persoane la care se face aluzie“. Fără îndoială, tăcerile ce întrerup cursivitatea Jurnalului, care uneori ţin săptămâni întregi, reprezintă urmarea deciziilor luate de Leonard Woolf. În alte cazuri, însă, autoarea face singură observaţii legate de pauzele mai mari dintre datele consemnărilor, încercând să dea şi explicaţii: „Într-adevăr, este ruşinos. Au trecut cincisprezece zile din luna noiembrie şi jurnalul meu n-a beneficiat de mine. Dar când nu scriu nimic, se poate presupune cu temei că am broşat cărţi, că am luat ceaiul la ora cinci şi că după aceea am făcut o plimbare“. Înţelegem astfel că notările în Jurnal nu se fac neapărat zilnic, că autoarea operează o selecţie de informaţii importante, interesante, demne de a fi notate din viaţa celei care îl scrie.
„Salut, scumpa mea fantomă!“
Virginia Woolf îşi consideră Jurnalul depozitar al evenimentelor şi stărilor pe care ea le-a trăit în cursul vieţii, consemnate pentru a fi apoi recitite de o variantă viitoare a sinelui. Autoarea noteză marţi, 9 martie 1920: „Mi-o închipui, ajunsă la bătrâneţe, pe Virginia punându-şi ochelarii să citească această însemnare din martie 1920, ceea ce mă încurajează să continui“. În aceste câteva rânduri, autoarea Jurnalului pare că se detaşează de sine, proiectând în text o altă Virginie Woolf, diferită, cel puţin din punct de vedere al distanţei temporale. Prin urmare, gândul că prin intermediul Jurnalulului bătrâna Virginia Woolf îşi va putea recăpăta amintirile care i s-ar fi şters din memorie îi oferă autoarei imboldul de a-şi continua consemnările. Jurnalul devine astfel o cale de comunicare între cele două variante ale sinelui. Numai aşa se explică adresarea directă: „Salut, scumpa mea fantomă!“. Mai mult, autoarea notează la un moment dat că Jurnalul trebuie să constituie „graficul progresului“ în activitatea sa artistică. Cu alte cuvinte, Jurnalul trebuie să reţină momentele importante din activitatea sa de scriitoare pentru ca în final, recitind paginile, aceasta să-şi observe propria evoluţie, trecerea de la scriitoare „ratată“, de la scrisul „urât“ şi de la stilul „rămas înţepenit“ până la imaginea unei scriitoare adevărate, remarcabile prin „metoda personală“ de a scrie, dar şi prin conţinutul „bogat, profund, cursiv, tare ca piatra şi lucitor ca diamantul“ al operelor sale.
O altă funcţie atribuită de scriitoare propriului jurnal reiese dintr-o însemnare din data de vineri, 8 aprilie, 1921: „Ar trebui să scriu de zor la Camera lui Jacob, dar nu pot. Deoarece acest jurnal este o bătrână confidentă plină de bunăvoinţă şi cu chipul fără expresie, am să încerc să explic de ce nu pot“. În acest caz, jurnalul scriitoarei nu mai are simpla valoare a unui depozitar; el devine un personaj de încredere, chiar un prieten înzestrat cu capacitatea de a asculta şi de a-i înţelege stările emoţionale, motiv pentru care autoarea alege să i se confezeze în scris.
Un confident de-o viaţă
Jurnalul are, aşadar, trei funcţii majore: depozitar de informaţii, canal de comunicare între două versiuni ale identităţii scriitoarei şi confident al acesteia. Pe lângă toate cele menţionate, în unele situaţii, el devine purtător al orarului scriitoarei, aşa cum se observă în consemnarea de sâmbătă, 14 octombrie 1922: „vreau să folosesc această pagină ospitalieră pentru a stabili un program de lucru: să-mi continui lectura la capitolul greci“ sau „voi termina Primul ministru într-o săptămână“.
Jurnalul Virginiei Woolf, aşa cum se precizează şi în Prefaţă, pune în lumină intenţiile şi metodele acesteia ca scriitoare: „el ne oferă un tablou psihologic cu totul aparte al creaţiei artistice privite din interior“, aşa cum spunea Leonard Woolf. De exemplu, în unele însemnări, Virgina Woolf vorbeşte despre intenţiile sale în ceea ce priveşte scrisul. Luni, 26 ianuarie, autoarea mărturiseşte cum i-a venit „ideea unei forme pentru un alt roman“, inspiraţia necesară pentru o nouă creaţie artistică numită, în aceeaşi pagină, o „licărire de lumină“. Totodată, ea îşi pune întrebări legate de calităţile ei de scriitoare, de capacitatea ei de a-şi aduce propria muncă artistică într-o formă cât mai bună: „voi avea prilejul să inserez o sumedenie de lucruri. Întrebarea este dacă sunt suficient de stăpână pe mine“. E clar că Jurnalul nu îi poate oferi răspunsul la întrebări, însă acesta devine mijlocitorul unui dialog pe care autoarea îl poartă cu sine însăşi. Mai târziu, în octombrie 1922, Virginia Woolf notează în Jurnal intenţile pe care le are pentru noua carte, Doamna Dalloway, şi promisiunea făcută sieşi: „Vreau să pregătesc această carte mai bine decât pe celelalte şi să obţin maximum din ea“.
Trei luni mai târziu, autoarea notează „dacă mă ajută norocul, plănuiesc să încep Camera lui Jacob săptămâna viitoare“. În acest caz, Jurnalul nu mai este doar un receptor al gândurilor sale, ci capătă din nou funcţia de orar de activităţi. Consemnarea unei astfel de decizii în Jurnal o îndatorează pe autoare într-un fel faţă de ea însăşi, dacă nu chiar faţă de Jurnal, să respecte activitatea planificată. De asemenea, autoarea notează în paranteză: „este prima oară când scriu acest lucru“. Cu alte cuvinte, este prima dată când se gândeşte serios la pregătirea unei noi opere. După ce începe scrierea romanului Camera lui Jacob, la un moment dat, autoarea trece printr-o perioadă neprielnică în care îşi întrerupe activitatea, notând la 8 aprilie 1921: „ar trebui ca acum să scriu de zor la Camera lui Jacob, dar nu pot“. Virginia Woolf pune sub semnul întrebării  potenţialul ei ca scriitoare şi valoarea operelor sale: „Adevărul este că sunt o scriitoare ratată. Sunt demodată, bătrână, incapabilă de progres, obtuză“. Neîncrederea în calitatea creaţiilor sale artistice apare pe fondul unei reuniuni festive unde Lytton Strachey „n-a pomenit nici măcar o singură dată de cartea mea, pe care presupun că a citit-o“. Mihai Miroiu subliniază că filele Jurnalului stau mărturie pentru interesul pe care autoarea îl avea faţă de opiniile prietenilor şi pentru sensibilitatea sa faţă de critică în general (Virginia Woolf, 1997). Acesta nu este singurul moment în care scriitoarea îşi declară nemulţumirea faţă de rezultatele scrisului. Dar în Jurnal vor apărea şi rânduri care reflectă mulţumirea faţă de creaţiile sale, de obicei în urma aprecierilor celorlalţi.
„Cartea mea se vinde“
Teama Virginiei Woolf vine din „gândul că am încetat să interesez oamenii“, motiv pentru care îşi pune întrebări: „Nu cumva opera mea e limpede ca lumina zilei şi reprezintă o cantitate neglijabilă?“. Aflată în faţa unei situaţii neaşteptate, ea caută răspunsurile care, la momentul respectiv, îi lipseau. La doar o zi după această consemnare, autoarea notează scurt şi într-o manieră mai optimistă: „Marshall a telefonat ca să-mi comande alte cincizeci de exemplare. Deci cartea mea se vinde“. Asemenea oscilaţii şi schimbări de atitudine apărute de la o zi la alta abundă în Jurnalul Virginiei Woolf. Mulţumirea autoarei se datora reacţiei cititorilor, o bună metodă de autoevaluare. Pe baza însemnărilor din Jurnal, Jean Guiguet atrăgea atenţia că Virginia Woolf s-a dedicat întru totul vocaţiei sale de scriitoare fără să încerce să facă un profit (Virginia Woolf and Her Works, 1965).
Jurnalul consemnează şi aspecte ale vieţii intelectuale a scriitoarei, vorbind despre cărţile pe care ea le citeşte sau pe care intenţionează să le citească, chiar şi opinii critice la adresa autorilor. De exemplu, miercuri, 23 iunie 1920, aceasta consemnează: „a trebuit să lupt pentru a declara cu onestitate că nu găsesc ultima carte a lui Conrad bună. Dar am spus-o“, mărturisire care lasă să se vadă atenţia şi preocuparea cu care autoarea lansează o opinie critică, chiar şi în Jurnalul său  intim. În menţiunea despre Don Quijote, potrivit căreia Cervantes a intenţionat să îl amuze pe cititor, Virginia Woolf ajunge la o problemă mult mai complexă, aceea că autorul spaniol nu a fost conştient de sensul profund al operei sale. Mai mult, Virgina Woolf va proiecta aceeaşi ipoteză şi în legătură cu propria creaţie artistică, întrebându-se: „Tristeţea, satira, în ce măsură ne aparţin ele oare nouă, fără a fi fost intenţionate? Sau poate că aceste personaje nemuritoare au capacitatea de a se schimba în funcţie de generaţii?“. Cu alte cuvinte, autoarea intuieşte că cititorul ar putea da operei o interpretare mult mai profundă, mult mai bogată faţă de cea pe care a intenţionat-o ea iniţial. Într-o astfel de situaţie, valoarea operei o depăşeşte pe cea a creatorului, ţinând de profunzimea cu care cititorul o interpretează.
O operă importantă asupra căreia autoarea se opreşte în mai multe rânduri este Ulise a lui James Joyce. Miercuri, 16 august 1921, Virginia Woolf nota dorinţa, chiar necesitatea, de a începe lectura romanului Ulysse: „Ar trebui să citesc Ulise şi să pun la cale un proces în favoarea sau împotriva romanului“. E clar deci că autoarea îşi exersa spiritul critic, citea pentru a lua la cunoştinţă metodele şi stilurile contemporanilor săi. O lună mai târziu, la 6 septembrie, Virginia Woolf notează: „Am terminat de citit Ulise şi îl consider un eşec <…> surprinde un geniu de calitate inferioară“. Respingerea tranşantă a operei lui Joyce şi catalogarea ei drept un eşec vor fi însă contrazise de o „recenzie foarte inteligentă despre Ulise“ în lumina căreia cartea dobândeşte o semnificaţie mult mai profundă decât cea interpretată de autoarea Jurnalului, drept pentru care autoarea se hotorăşte să recitească unele capitole. Interesul ei faţă de receptarea romanului lui Joyce nu se opreşte aici, în Jurnal fiind consemnată şi părerea lui
T. S. Eliot: „După părerea lui Tom, Joyce a realizat tot ceea ce şi-a propus, dar nu crede că a reuşit să ne dezvăluie o latură nouă a naturii umane, nu a spus nimic nou“.
Un jurnal, mai multe voci
Jurnalul presupune existenţa mai multor voci. Virginia Woolf nu este singura voce, ea incluzând păreri, uneori chiar dialoguri pe care le poartă cu apropiaţii ei. De exemplu, autoarea notează în Jurnal opiniile prietenilor despre opera ei: „Lytton consideră Cvartetul de coarde admirabil <…> Roger crede că mă aflu pe calea unor veritabile descoperiri“, menţionând apoi sentimentul de siguranţă în propria putere creatoare pe care observaţiile respective le nasc. Într-o altă consemnare, Virginia Woolf redă părerea soţului ei despre romanul Camera lui Jacob: „Crede că este cea mai bună lucrarea a mea. Prima lui observaţie a fost că este uimitor de bine scrisă“. În alte situaţii, vocea străină nu este formulată în stil indirect de către autoarea Jurnalului: „Brace mi-a scris ieri: «Considerăm Camera lui Jacob o operă de mare distincţie. Aveţi, fără îndoială, o metodă proprie»“. Toate acestea sunt pentru autoarea Jurnalului păreri ce îi confirmă aptitudinile de scriitoare. Pe de altă parte, aprecierile constituie un imbold pentru ea, o fac să continue să scrie, deşi, paradoxal, menţionează de câteva ori faptul că nu o interesează neapărat modul în care este receptată opera ei.
În însemnările din 1921 şi 1922, autoarea îşi schimbă treptat atitudinea faţă de aprecieri şi critici. La 8 aprilie 1921, îngrijorată de faptul că Lytton Strachery îi ignora romanul Luni sau marţi, autoarea scrie în Jurnal: „singurul remediu este să am o mie de alte preocupări, orice altă activitate nelegată de scris“. Un an mai târziu însă perspectiva ei se schimbă, căci Jurnalul mărturiseşte indiferenţa ei faţă de critici şi dorinţa de a scrie doar pentru a se mulţumi pe sine: „am luat hotărârea să nu fiu un scriitor care să caute popularitate <…> consider că indiferenţa şi injuriile fac parte din destinul meu. N-am să scriu decât ce-mi place şi lasă-i să spună ce vor“. Sau „voi continua să citesc fără să-mi pese de ce spun oamenii“. Pornind de la însemnările din Jurnal, Jean Guiguet remarca perfecta independenţă a Virginiei Woolf faţă de public, pe care nimic, nici măcar succesul uriaş nu a putut-o afecta (Virginia Woold and Her Works, 1965).
Cu toate acestea, Jurnalul consemnează emoţiile autoarei în apropierea publicării unei cărţi, speculând în legătură cu modul în care noua operă va fi primită de cititori şi critici. Paginile consemnează stările contradictorii, în care optimismul şi neîncrederea se combină, după cum observă şi Mihai Miroiu în cartea citată. La un moment dat, Virginia Woolf vorbeşte despre procesul de a scrie literatură, despre cum trebuie el început şi parcurs: „mai întâi faci exerciţii uşoare în aer liber. În al doilea rând, citeşti cărţi bune. Este o greşeală să crezi că literatura poate fi produsă direct din materie primă. Trebuie să ieşi din viaţă <…> Trebuie să ieşi din găoace şi să te concentrezi la maximum asupra unui singur punct“. A scrie în jurnal este, printre altele, şi o metodă de a-şi aşeza pe hârtie gândurile cele mai urâte, de a încerca să se detaşeze de ele, astfel încât ele să rămână doar cuvinte înşirate pe o foaie. Doar aşa se explică notiţa: „Scriu ca să-mi treacă nervii, aşa încât nu contează dacă scriu absurdităţi“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper