Noua epocă a imbecilităţii ca rău politic

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Ideea Europeană, Bucureşti, 2006.

 

Iată o carte care nu a avut nici pe departe impactul public pe care îl merită. Deşi a trecut un deceniu de la prima ediţie, lucrarea profesorului Adrian-Paul Iliescu rămâne în continuare de o tulburătoare actualitate, mai ales că tendinţele regretabile pe care autorul le-a identificat în cultura română s-au amplificat şi au ajuns să fie resorbite în textura politică a ceea ce Florin Poenaru şi Costi Rogozanu au numit, într-o excelentă lucrare pe care au coordonat-o, „epoca Traian Băsescu“. Aparent, această epocă a ajuns la sfârşit; este însă destul de probabil ca, în durata lungă a ceea ce autorul numeşte „rău politic“, concept care urmează a fi analizat în rândurile de mai jos – epoca Băsescu să nu fie decât o etapă, printre multe altele, în cadrul unei anomalii culturale care afectează România încă din a doua jumătate a secolului XIX.
Simultan şi/ sau consecutiv, anomalia culturală românească a luat, în opinia autorului, mai multe forme. Maniheismul, elitismul, exclusivismul, oportunismul, conformismul, clientelismul şi paternalismul sunt doar câteva dintre ele. Marea lor majoritate au fost reunite, în trecut, ca şi în prezent, sub cupola ideologică (şi politică) a dreptei radicale. Nu este vorba, cum s-ar putea crede, doar de extrema dreaptă, cuzistă, legionară sau neolegionară, ci de centrul cultural per ansamblu, un centru înclinat puternic spre dreapta de-a lungul întregii istorii moderne a României. Să nu ne amăgim: e posibil ca lucrurile să se fi nuanţat cât de cât astăzi, dar de o schimbare sensibilă, profundă, nici nu poate fi vorba. Deocamdată.
Iliescu disecă tăios şi cu un inegalabil farmec ironic (pseudo)ideile centrale ale dreptei româneşti. De la conservatorismul rapace şi arogant şi liberalismul antisemit şi obtuz din perioada şi de după Mica Unire din 1859, trecând prin interbelicul numit pe bună dreptate de către Alexandru Paleologu, la rândul său un exponent al dreptei radicale, „o epocă de imbecilitate“ (p. 311), în ciuda actualelor mistificări maniheiste care i se aduc şi care o portretizează drept o epocă a democraţiei incipiente anihilate brutal de „răul“ metafizic comunist, condamnat ritualic, logoreic şi eseistic, în absenţa unor analize ştiinţifice cuprinzătoare ale fenomenului – şi ajungând la intelectualii publici din prezent, numiţi plastic de către Sorin Adam Matei „boierii minţii“ – răul politic ni se dezvăluie sub forma reducţionismului ideologic al dreptei intelectuale. Departe de a cădea în capcana exclusivismului – şi asumându-şi de la început metodologia filozofiei politice, care lasă deoparte, fără a ignora, răspunsurile structurale, sociologice şi economice, la problema răului politic românesc – cartea este una echilibrată, recunoscând făţiş şi tarele cognitive şi conceptuale ale extremei stângi (plasarea integrală a decadenţei morale şi a lipsei de caracter a categoriilor sociale defavorizate pe umerii elitelor sau determinismul revoluţionar şi inapetenţa pentru dialog, respectiv compromis); pe de altă parte, impactul extremei stângi în România modernă, înainte de instaurarea comunismului, a fost neglijabil, dacă nu chiar de-a dreptul nul. Însuşi comunismul românesc, deşi autorul nu insistă asupra perioadei, a fost extrem de rudimentar, conservator, oportunist, în timpul lui Gheorghiu-Dej, pentru a fi împănat ulterior cu o pletoră de inserţii ideologice autohtoniste, agresiv-naţionaliste, xenofobe, şovine, antisemite, fasciste – care nu conturează convingător tabloul unui regim politic de extrema stângă neapărat, ci mai degrabă a unui melanj ideologic care a recuperat masiv idei ale dreptei radicale anterioare, altoindu-le pe un sol ideologic nou, leninist. Naţional-comunismul care a rezultat de aici nu are nimic de-a face nici cu comunismul filozofic marxist, nici măcar cu comunismul internaţionalist al lui Lenin. A fost pur şi simplu o extremă politică sui generis, care nu poate fi inclusă convingător nici în categoria patologiilor politico-ideologice ale dreptei, nici în cele ale stângii.
Revenind, autorul deconstruieşte radical mitologia interbelicului, ale cărei excese de dreapta sunt puse, în buna şi nefasta tradiţie a interpretărilor lui Ernst Nolte, pe seama ascensiunii bolşevismului. Dimpotrivă, tocmai această abordare, în România şi nu numai, „a oferit acestui pericol ocazia optimă de a se materializa“ (p. 15), amplificându-l excesiv şi grotesc. Aşa cum amplifică astăzi intelectualii noştri publici pericolul nostalgiei comuniste, tratându-l ca pe o impardonabilă carenţă intelectuală şi morală a „maselor“ amorfe, a „mahalalei inepte“, pentru a utiliza o expresie mai nouă (şi mult mai nocivă, aş adăuga) – nu ca pe un eşec instituţional şi politic al democraţiei postcomuniste. Democraţie care este frecvent suspectată de dezintegrarea spiritului elitar, aristocratic, prin atribuirea unei ponderi nejustificat de mari „mahalalei inepte“ în luarea deciziilor politice şi prin legitimarea cantităţii în defavoarea calităţii. Voi reveni asupra acestui aspect.
Până atunci să constatăm, împreună cu autorul, că răul politic, creat şi întreţinut de o mentalitate de tip fanatic, este mai răspândit decât ne închipuim. Asta deoarece nu reprezintă apanajul exclusiv al partidelor sau al personalităţilor politice extremiste. Protagonistul răului politic nu trebuie să fie neapărat bolnav psihic. „Este de ajuns ca el să fie stăpânit de exaltare (naţionalistă, ortodoxistă, elitară), de ură (antisemită sau antibolşevică) şi de certitudini metafizice abisale, care îl transformă într-un fanatic“. Pe cale de consecinţă, „Intelectualul exaltat, acaparat de idei radicale, vede răul pretutindeni în jurul său – dar acest Rău nu este decât o proiecţie a propriului său cadru de vedere, a propriului extremism“ (p. 20). Îl recunoaşteţi? Confruntat cu idei şi argumente contrare poziţiei sale dogmatice, intransigente şi de un diletantism frizând absurdul (pentru că intelectualii noştri publici, cei care au pretenţia de a fi consideraţi mari guru ai ştiinţei şi practicii politice şi formatori de opinie în domeniu sunt fizicieni, literaţi, scriitori, critici de artă, comentatori sportivi, teologi, jurnalişti, istorici şi, în cel mai bun, nu neapărat şi cel mai fericit caz, filozofi; foarte puţini sunt politologi – dar ce contează? – se învelesc în mantia comodă a ludicului şi a ironiei impersonale, transmiţând insolent mesajul lui Nae Ionescu – „ştii tu, bă, cine sunt eu?“), intelectualul public, aparţinând dreptei conservatoare radicale, şi prea puţin liberalismului de la care se revendică neobosit, recurge la două tehnici de eludare a problemei: bagatelizarea şi autovictimizarea. Lasă, că şi la alţii a fost rău în interbelic, ba chiar mai rău, legionarii noştri nu sunt chiar atât de cu musca pe căciulă dacă îi plasăm într-un context mai larg. Este vorba, susţine autorul, de o „strategie familiară. Orice tumoare autohtonă este bagatelizată pe motiv că nici alţii n-o duc prea bine cu sănătatea“ (p. 46; subl în orig.). O strategie care, alături de autovictimizare, care subsumează orice posibil dialog sau polemică civilizată de idei „unei tentative de linşaj“ (p. 47), a fost aplicată în a doua jumătate a epocii Băsescu pentru a relativiza şi duritatea politicilor de austeritate şi pentru a desfiinţa condescendent ca paseism de factură comunistă orice chestionare a acestor politici din partea unei populaţii abrutizate acum şi economic, nu numai moral – printre altele.
Laxa moralitate nu numai a elitelor intelectuale şi politice, ci şi a populaţiei, este corelată judicios de către autor cu instabilitatea instituţională, politică şi economică generată de tranziţiile permanente care au zguduit România modernă. Într-un astfel de climat, adaptarea se transformă pe nesimţite într-o strategie preferabilă probităţii morale. Iar când elitele îşi urmăresc agresiv şi cinic doar interesele personale, sub masca retorică, tot mai ridicolă din cauza lipsei de credibilitate, a binelui public, avem de-a face cu o situaţie paradoxală şi regretabilă, caracterizată de o „incoerenţă morală (…) care îi face pe toţi să se plângă de prezenţa Răului, dar numai atunci când sunt afectaţi personal de el“, concomitent cu imboldul de a „perpetua starea de haos moral («apa tulbure») de care, la momentul potrivit, fiecare poate profita“ (pp. 70-71, 123-125). Nicicând nu a existat, după 1859, constelaţia de factori necesari edificării unei autentice moralităţi publice: „stabilitatea socială şi instituţională, situaţia de «normalitate» publică, consensul spiritual şi legitimarea autorităţii“ (p. 109). Cu atât mai puţin astăzi, când tehnicile de „demonizare“ a trecutului comunist în numele unui interbelic „idilic“ sunt scoase parcă din arsenalul propagandistic leninist, utilizat pentru construirea discursivă a „omului nou“ (p. 55).
Autorul etichetează tăios lipsa de caracter a elitelor României monarhiste, categorie unde încadrează, pe drept, şi Biserica Ortodoxă, utilizând apelativul „faliment moral“ (p. 149). Într-adevăr, atunci când, în timpul Primului Război Mondial, când capitala a fost mutată, din cauza avansului trupelor germane, la Iaşi, politicienii îşi transportau averile personale, inclusiv ficuşii şi butoaiele goale, în numeroase vagoane, în timp ce soldaţii înfometaţi şi echipaţi necorespunzător mureau cu sutele deoarece erau obligaţi să parcurgă drumul dintre Bucureşti şi Iaşi pe jos, când importante surse de tehnologie militară erau abandonate în calea avansului inamic doar pentru că nu mai era loc pentru ele pe lângă ficuşii doamnei şi butoaiele goale ale domnului ministru – da, putem vorbi realmente de un faliment moral. La fel, când politicieni consideraţi imaculaţi, ca Iuliu Maniu, ca să nu mai vorbim de Constantin Argetoianu, Nichifor Crainic (naţionalist ortodoxist de tristă amintire care i-a linguşit cu dezinvoltură şi pe Goebbels, şi pe Ceauşescu), sau Nae Ionescu, specializat în şantajarea guvernelor pentru a nu publica, în ziarele pe care le conducea, comentarii critice asupra activităţii lor, sau de Nicolae Iorga, A.C. Cuza şi Corneliu Zelea-Codreanu, specializaţi cu toţii în construirea de tot felul de alianţe politice pe care le desfiinţau cu indignare cu puţin timp înaintea punerii lor în practică – da, suntem confruntaţi cu un faliment moral de proporţii. Doar nu se zice degeaba în popor că peştele de la cap se împute!
Alte minusuri pe care autorul le identifică în conduita morală a românilor sunt înclinaţia spre exteriorizarea propriilor eşecuri istorice, respectiv „providenţialismul“, tendinţa total anti-democratică de a căuta salvarea politică în persoana unor figuri paternaliste, tutelare (A.C. Cuza, Iorga, Averescu, Codreanu, Antonescu, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi lista poate continua), şi mai puţin în instituţii care se echilibrează reciproc, acest mecanism alcătuind de altfel coloana vertebrală a oricărei democraţii funcţionale. Nu ne-am dezvoltat, chipurile, pentru că am fost la intersecţia geopolitică a intereselor unor mari imperii. „Nu se recunoaşte însă niciodată că noi înşine am jucat voioşi pe cartea ciocnirilor dintre imperii, când printr-o alianţă cu ruşii (contra turcilor), când prin una cu Austro-Ungaria (contra Rusiei), când (din nou) cu ruşii contra Austro-Ungariei, şi, în final, pe lângă suferinţele îndurate, am beneficiat enorm de pe urma acestor conflicte. Dobrogea, Basarabia şi Ardealul, independenţa regatului şi garantarea graniţelor (în diverse momente) fiind dobândite tocmai ca rezultat al războaielor din jur, un observator imparţial ar putea deduce că am fost avantajaţi, şi nu condamnaţi, de conflictele imperiale desfăşurate“ (p. 48).
Un spaţiu public generator de comportamente civice şi de o etică pe măsură este unul al liberelor înfruntări de idei, unul în care dreapta bazată pe tradiţii, conservare comunitară, patriotism şi eroism coexistă cu o stângă democratică deranjată de marginalizarea socială, etnică, şi sexuală, având ca piatră unghiulară deschiderea înspre exterior, universalismul, nu închiderea într-un interior care în ce măsură îşi aparţine în mod nemijlocit reprezintă deja o altă discuţie. Răul politic românesc există şi prosperă tocmai pentru că o astfel de stângă, care astăzi, e drept, este mai activă şi mai vizibilă ca în alte perioade istorice – este stigmatizată, ignorată şi/ sau discreditată utilizând tehnicile de mai sus –, nu este acceptată ca un partener legitim de discuţie în interiorul spaţiului public. Regretabilă, atitudinea este inteligibilă în măsura în care dreapta radicală îşi vede ameninţată supremaţia ideatică şi, odată cu ea, privilegiile. Care boier, fie şi el al minţii, a renunţat sau ar renunţa la boierie de bunăvoie? Aşa că „se vor găsi întotdeauna ideologii dinamice şi ofensive care să trateze principiile morale universaliste, respectul pentru adevăr şi pentru norme, capacitatea de a recunoaşte şi respecta pe Celălalt drept simple naivităţi umanitariste sau, cum preferă să spună corifeii de azi ai exclusivismului românesc, drept simple obsesii ale corectitudinii politice stângiste. Într-un anumit sens (care însă trebuie precizat atent), bătălia pentru evitarea falimentului moral, bătălie pe care au pierdut-o generaţiile interbelice, continuă şi azi“ (p. 163).
De-a dreptul îngrijorătoare este astăzi intransigenţa dreptei radicale cu privire la democraţie, pe care o percepe în sens pur procedural, numeric, fiind astfel susceptibilă de a fi destabilizată de către gloata lipsită de idealuri şi de nobleţe. Mircea Cărtărescu, nume care nu are nevoie de nicio introducere, scria de „hidra Stângii“, care „nu poate fi lichidată dacă se respectă regulile jocului“ (p. 177). Mircea Mihăieş se arăta la rândul său ultragiat de „mlaştina“ democratică, considerând că democraţia a ajuns o „vorbă de ocară“, Alexandru Paleologu critica „dobitocia“ democratică (p. 271, 296), Lucian Boia denunţa pedant „mitul democraţiei“, manipularea pe scară largă care ar sta la baza acestui tip de organizare politică (pp. 330-334), în timp ce Horia-Roman Patapievici era (şi rămâne) întristat de faptul că nu poate proteja democraţia – înţeleasă ca adevăr exclusivist aflat în posesia unui mic umăr de iniţiaţi, de aristocraţi ai spiritului – de popor. Doar marile adevăruri ştiinţifice şi spirituale nu sunt validate prin vot, nu? Prostimea trebuie condusă, eventual cât mai luminat, şi atât. Exact cum spunea şi Iorga (citez din memorie): „democraţia este ceva pentru popor, nu prin popor“. Exact acelaşi dispreţ suveran faţă de „mase“ îl manifesta şi Codreanu, care considera mulţimile „capricioase“ şi „nestabile în păreri“, fapt care îl conducea la evidenta concluzie că „«un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui»“ (p. 308). Comentariile sunt de prisos. Trebuie însă insistat asupra unui punct: teoriile moderne ale democraţiei nu afirmă (cum ar putea?) acest regim politic drept putere nemijlocită a poporului, intermediată de către un set specific de reguli şi instituţii, ci ca pe un ansamblu de mijloace de generare şi de distribuire a puterii politice, de limitare a ei (în sens liberal), de creare a unui consens public minimal cu privire la opţiunile politice de durată ale societăţii, respectiv un mecanism de protecţie şi de dezvoltare socială şi implicit culturală. Numai că, din păcate, „La fel ca în anii ’30, publicul românesc este asaltat cu prezentări sordide ale regimului democratic“ (p. 301). Mai mult, pe timp de criză, democraţia dreptei radicale s-a transformat, aşa cum era de aşteptat, în austeritate intransigentă şi consecventă.
În sfârşit, autorul dezavuează ferm şi elegant pretenţiile care se manifestă preponderent dinspre dreapta naţionalistă, mai puţin dinspre cea conservatoare, după care fascismul şi comunismul românesc au fost, în esenţă, factori exogeni. Dimpotrivă, arată el, aceste ideologii s-au grefat pe un sol cultural şi politic propriu României moderne, fiindu-i, din numeroase puncte de vedere, mai degrabă familiare decât străine: „Contrar pretenţiilor unor autori naţionalişti, nici totalitarismul fascist, nici cel comunist din România nu au fost exclusiv «produs de import». Tradiţiile autohtone, inclusiv maniheismul «moderat» din perioadele pretotalitare, au contribuit mult la exacerbările, aberaţiile şi monstruozităţile din perioadele dictaturii fasciste şi comuniste. Tradiţia adeziunii rituale la un Bine canonic şi a denunţării fulminante a Răului absolut; tradiţia dihotomiilor exclusiviste, brutale; tradiţia nominalizării şi combaterii permanente a unui Inamic public; tradiţia sacralizării unui Adevăr unic, constrângător, cu privire la ceea ce este benefic/malefic pentru români, a lipsei de înţelegere pentru nuanţe, varietate, şi diversitatea alternativelor; tradiţia absolutizării unei Cauze supreme, şi a înrolării cvasi-obligatorii în lupta pentru ea; şi mai ales tradiţia desconsiderării regulilor formale (…) şi a instituţiilor în favoarea unor considerente politice de oportunitate imediată au contribuit mult la instalarea şi consolidarea totalitarismelor în România şi la manifestările excesive ale acestora (chiar comparativ cu alte regimuri totalitare)“ (p. 258, subl. în orig.).
Autorul îşi încheie pledoaria pentru un spaţiu public mai divers şi mai flexibil, eliberat de sub tutela doctrinară agresivă a dreptei – printr-o analiză succintă a ceea ce înseamnă liberalismul, stânga democratică, democraţia şi raţionalismul – prin raportare la persoana mentorului şi prietenului Ion Ianoşi. Astfel, liberalismul înseamnă toleranţă, deschidere, capacitatea de a asculta, înţelege şi accepta păreri diferite sau contrare, nu maniheism, obtuzitate şi repulsie faţă de tot ce ne lezează nouă, intelighenţiei de dreapta, sistemul axiologic; liberalismul nu înseamnă nici colivia intelectuală în care ne-am ferecat atât din oportunism, căci suntem, totuşi, inteligenţi, dar şi pe nesimţite, căci suntem, până la urmă, antiliberali, în ciuda litaniilor nesfârşite pe această temă, şi, corelativ, antimoderni. Încremeniţi în proiect, cum spunea Gabriel Liiceanu despre alţii, neştiind că avea să ajungă la rândul său (dacă nu a fost tot timpul) în această ipostază. Liberalismul mai înseamnă şi încurajarea, în limite socialmente acceptabile, a unui spirit de competiţie, de emulaţie, capabil de a genera progres. Mai departe, stânga democratică înseamnă empatie şi sensibilitate faţă de asimetriile sociale care ameninţă să capoteze, astăzi mai mult ca de obicei, democraţiile firave în care trăim şi pe care avem tendinţa (complet eronată) să le considerăm ireversibile. A fi democrat înseamnă a nutri o instinctivă mefienţă faţă de personajele politice charismatice, faţă de eroii salvatori ai naţiunii, şi a fi atent la identificarea unui anumit echilibru între categoriile sociale din cadrul unei ţări, fără a discrimina pe cât posibil una sau unele în defavoarea alteia sau altora. A fi democrat înseamnă şi a conştientiza responsabilităţile care ne incumbă tuturor ca societate, nu expedierea discreţionară şi abjectă a pensionarilor, muncitorilor, celor care nu au beneficiat de un start la fel de bun în viaţă ca alţii pentru a se realiza pe plan educaţional, profesional şi social – într-un cuvânt, a precariatului – ca balast al democraţiei, în cel mai bun caz, sau ca ameninţare permanentă la adresa democraţiei, în cel mai rău caz. Finalmente, a fi raţionalist înseamnă a te revendica de la „marea tradiţie raţionalist-iluministă occidentală, deferentă faţă de toate convingerile, dar înclinată să le respecte pe temeiuri raţionale şi culturale, nu pe baza adeziunilor pasionate (agreate de ortodocşi) sau a sentinţelor de valoare indiscutabile (proferate oracular de «elite»)“ (p. 355).
In summa, suntem la sfârşitul sau la începutul acestei epoci de imbecilitate politică, pe numele ei epoca Băsescu? Politic, cel puţin, suntem la sfârşit. Ideologic şi cultural, mă tem că nu. Dar am speranţa că această durată lungă, pentru a utiliza celebra sintagmă a lui Fernand Braudel, chiar dacă nu ştim încă unde ne situăm cu exactitate pe traseul ei, a intrat măcar în într-o perioadă mai puţin fastă, în sensul în care încă domină spaţiul public, dar nu mai este hegemonică. Cu timpul, poate va intra în derivă şi va fi marginalizată. Există şi posibilitatea ca, odată cu intensificarea crizei din Ucraina şi cu estomparea politicilor europene de austeritate, să se reinventeze, după îndemnul hegelian, chiar dacă în contra sensului emancipator pe care autorul l-a avut în vedere: schimbă-te şi rămâi acelaşi. Adică exact cum a procedat dintotdeauna dreapta noastră radicală, cu menţiunea că s-a schimbat în mai rău, nu în mai bine, şi a perseverat tot în mai rău, deloc în mai bine. Până când liberalii noştri de serviciu, antiliberali şi antidemocraţi până în pânzele albe, sau liberali şi democraţi direct proporţional cu lungimea propriilor buzunare şi/sau orgolii înguste şi meschine, nu vor înţelege că „Obsesia pentru combaterea răului conduce la cea mai intensă propagare a Răului“ (p. 164), epoca imbecilităţii postcomuniste va fi departe de a se fi încheiat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper