Note despre ravagiile politicii mici

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Geografic suntem europeni, dar acest lucru poate să devină insuficient pentru a rămâne cu adevărat legaţi de viitorul Europei. Dimensiunea românească a existenţei, în înţelesul dat de Mircea Vulcănescu, se restrânge în favoarea unor împrumuturi asimilate superficial şi forţat. Nemulţumirea se trezeşte în noi când capacitatea de reparare a erorilor a fost drastic diminuată. Spiritul nostru concesiv şi tolerant nu ne ajută să oprim la timp depersonalizarea. Asistăm ca la teatru la alinierea, uneori supuşenia, la direcţii străine de noi, confundând aspiraţia cu interesul. În tot acest spectacol, cultura şi ştiinţa, care suferă şi ele atacul nemilos al banului şi al afacerilor, abia îşi mai găsesc salvarea în izvorul  naţional încă nesecat.
Gâlceava pe trocurile practicate în alegeri – ultimele nu au făcut excepţie – este camuflată de teme electorale minore sau fabricate, acoperite cu o pojghiţă de adevăr. Ca să ni se ţină atenţia departe de cursul prost imprimat României, suntem bombardaţi cu ştiri despre prăbuşirea ţării din cauza unuia sau a altuia. Am scos instituţiile din autoritatea statului, ne-am lăsat doar pe mâna justiţiei pe care o descoperim – se putea altfel! – partizană şi coruptă. Ne tânguim din ce în ce mai mult după ce pierdem ceva. Obsesia europenismului este redusă la trimiterea insultătoare la „ţările civilizate“, de parcă noi am fi o rezervaţie de babuini. Nu civilizaţia românească, ci calitatea clasei politice şi slabele progrese în consolidarea instituţiilor statului ne ţin încă în urmă.
Punctul vulnerabil al politicii noastre este întârzierea vinovată în modernizarea României. Valorile democraţiei  sunt importate cu preţul unui extaz bine plătit. Corupţia este un fenomen, dar nu neapărat românesc. Cinci bănci americane au împins, prin corupţie, nu un stat, ci omenirea în criza din 2008. Nu prin milostivenie faţă de mujic au devenit oligarhii ruşi proprietarii rezervelor de petrol şi gaz din Rusia. Chinezii au trecut din comunism la economia de piaţă şi mulţi întreprinzători a trebuit sã fie scurtaţi de cap pentru rapacitatea cu care se îmbogăţeau. În Europa de Est, adică şi în România, puterea economică, atâta cât mai exista în 1990, a fost oferită aproape gratuit noilor parteneri de afaceri. De pe vremea împăratului Vespasian, banii capătă întruna un miros tot mai greu de suportat. Pentru tratamentul corupţiei, înflorită prin privatizarea averii acumulată sub comunişti, este nevoie de puşcării: multe, şi dacă se poate mai puţin confortabile decât se pretinde pe la Haga şi Bruxelles.
Crezul politicianului român: banii şi afacerile. El s-a lepădat de idealurile naţionale şi a devenit european de piaţă liberă. Unitatea şi modernizarea statului au greutatea unei cozerii consumate pe plajele tropicale cu amicii. Se vor fi întâmplând, bănuiesc, şi instructaje pentru consolidarea ataşamentului şi fidelităţii, după modelul celor din staţiunile de odihnă din Crimeea pe vremea lui Hruşciov şi Brejnev. Alarma pentru pericolul creat în vecinătatea graniţelor noastre de politica agresivă a Rusiei sub Putin va fi având o raţiune, nu contest; poate unora le scapă. Ca om trecut prin mai rău decât acest rău, le amintesc celor care ţin mâna pe lanţul sirenei, precum Vasile Roaită la 33, că românilor nu le-a fost uşor nici când se aflau în alianţă politică, economică şi militară cu vecinii lor de la Răsărit. Un imperiu este prin natura lui agresiv. Numai că atunci românii erau ceva mai stăpâni la ei acasă, ceva mai puternici economic şi deloc îndatoraţi marii finanţe. Ceea ce le dădea o altă forţă şi perspectivă de acţiune. La această forţă ar trebui să revenim pentru a ne construi, cu real temei, un statut de europeni. G. B. Shaw a pus în gura unui personaj o vorbă de duh pe care merită să o amintim: a rosti adevărul este cea mai bună glumă. Politic, traduc zicerea marelui irlandez cu un postulat al academicianului Mircea Maliţa: „toate imperiile din jur i-au ajutat pe români de-a lungul istoriei lor să se elibereze de un jug şi i-au împins cu seninătate în altul“. Dur, vor socoti unii, dar trebuie să reţinem din istorie că apărarea statului român este întâi datoria românilor şi apoi a aliaţilor. Un stat slab economic, condus numai după porunci din afară, nu are capacitatea să se apere.
O discuţie despre originea şi programul partidelor politice care se războiesc pentru putere de peste două decenii ar mai lămuri slăbiciunile şi vulnerabilităţile instituţiilor de stat româneşti. Balamucul din politica noastră este pus pe seama Constituţiei, ceea ce echivalează cu o diversiune. Dacă era respectată, Constituţia României, aşa cum este, asigura o funcţionare normală a instituţiilor statului. Legea noastră fundamentală este de inspiraţie franceză, a fost redactată cu sprijinul unui reputat constituţionalist, Robert Badinter, o eminenţă internaţională în Drept Constituţional. Vreau să spun că i s-a imprimat o filozofie republicană de organizare, cu separarea puterilor în stat şi asigurarea echilibrului forţelor lor. Când un referendum nu este suficient în reglajul ordinii de guvernare, nu mai putem vorbi de europenism, ci de deficit de democraţie. În 2012, acest deficit a primit chiar benedicţiunea Curţii Constituţionale şi, în plus, a Comisiei Europene de la Bruxelles! Nu imperfecţiunile Constituţiei, nici filozofia ei republicană au condus la slăbirea instituţiilor statului, ci încălcarea ei. Echilibrul statornicit între puteri nu reuşeşte să se fixeze, abuzul şi excesul fac ravagii. Între altele, Casa Regală a României – suntem republică parlamentară, dar avem şi o astfel de instituţie – a oferit recent un spectacol departe de imaginea, întreţinută public, de angelism moral, prin măsura de lipsire de drepturi a unuia dintre moştenitorii desemnaţi. Înţelegem că nu numai în Parlament, ci şi în saloanele regale sunt duse lupte pentru putere. Nu intru în acest subiect, sunt dintre cei care cred că monarhia era de folos atunci când s-a născut, în Evul Mediu. Dar ţin să spun că pentru schimbarea formei de guvernământ trebuie consultat – nu pregătit şi orientat abil – poporul. Instanţa morală a stăvilirii rătăcirilor clasei noastre politice în democraţia europeană o asigură respectul pentru popor. Cândva dobândiserăm această conştiinţă. Regelui Carol, care urmărea să privilegieze o direcţie în politică, i s-a replicat civilizat: „Aista nu se poate, Majestate!“.
Am preferat republica parlamentară. Numai că, la noi, până şi Curtea Constituţională socoteşte aleatorie datoria de a respecta Legea fundamentală. Referendumurile, mai ales cel din 2012, sunt probe elocvente. Apoi, încălcarea Constituţiei de către partidele politice a condus constant la abuz şi ridicol. Dacă un partid politic vrea să-şi protejeze un ministru, recurge la forţa majorităţii şi clatină din temelii credibilitatea Parlamentului. Îndepărtarea de ceea ce este normalitate în Europa este rezultatul unui asalt continuu asupra spiritului şi literei Constituţiei. Exotismul şi frivolitatea înlocuiesc sobrietatea şi competenţa. Nu reuşim să înţelegem că un guvernant nu-şi mai aparţine, că valoarea lui se exprimă în judecată lucidă, sesizarea esenţialului, autoritate şi inspiraţie în soluţii. Guvernanţii noştri nu au capacitate de autocontrol. Minimum de decenţă în manifestarea responsabilităţii în stat presupune detaşarea de pasiunile adolescentine şi, mai ales, de interesele şi poftele anturajului politic.
Puterea preşedintelui trebuie şi ea calibrată prin lege. La ultimele alegeri, românii au infirmat acuzele nedrepte că sunt un popor intolerant cu minorităţile alegând un reprezentant al acestora în fruntea treburilor statului. Las la o parte masiva manipulare a electoratului care a viciat rezultatul alegerilor, dar, în mare, acesta a fost obţinut prin voinţa majorităţii românilor. Să beneficiezi de imparţialitatea unui popor şi prima măsură la care râvneşti este să-i schimbi guvernul indică, din start, o disponibilitate şubredă pentru respectarea Constituţiei acestuia. Şi, apoi, cum să-ţi propui să ai mai puţin, adică „un guvern al tău“, când poporul ţi-a oferit atât de mult, ţara lui! Ce miză se ascunde în spatele acestei pofte? Să o punem, îngăduitor, pe seama unui stadiu precar al culturii politice în care nu a ajuns informaţia că în Europa a fost exersată, de mult şi profitabil, formula civilizată a coabitării? Torturaţi de căldura de peste vară, românii au avut încă o ocazie să constate ce este politica mică. Legea Codului fiscal, iniţiată de liberali, susţinută de un guvern social-democrat, aprobată de parlamentari cu majoritate de voturi şi socotită bună şi necesară în realizarea ordinii financiare, a fost retrimisă în Parlament de preşedinte. Nimeni nu a priceput raţiunea măsurii. Doar pentru a puncta în planul autorităţii? „Aista nu se poate, Majestate!“ s-ar fi auzit într-o astfel de împrejurare, cu un secol şi jumătate în urmă, în Parlamentul României.
Poate că românii vor ţine cont la urne, în 2016, de ravagiile politicii mici. Ar face, astfel, un pas spre adevăratul europenism. Deocamdată, nu prea suntem europeni de soi. În politică am rămas atipici şi destul de retrograzi.

Un comentariu pentru “Note despre ravagiile politicii mici”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper