Lustruitorii de socluri

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

„O stafie cutreieră Europa – stafia comunismului“. Vă mai amintiţi?  Afirmaţia face parte din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels, apărut la Londra în 21 februarie 1848 – una dintre cele mai importante scrieri politice ale tuturor timpurilor.

Aşa cum ştim, stafia a colindat lumea, oprindu-se în cele din urmă în Răsărit, unde, schimbându-i-se înfăţişarea şi rostul, a luat, prin contribuţia decisivă a lui Lenin şi mai ales a lui Stalin, înspăimântătorul chip al morţii. Foametea cumplită, represiunile,  Gulagul înseamnă zeci  de milioane de morţi, ca să nu mai vorbim de suferinţele şi umilinţele îndurate de cei rămaşi în viaţă. Cum lumea-i plină de oameni raţionali care sunt convinşi că aşa ceva nu se poate,  că numai la alţii, mai puţin evoluaţi, se întâmplă asemenea orori, s-a făcut ce s-a făcut pentru ca stafia stalinistă să existe, cu acelaşi chip şi cu aceleaşi obiceiuri, până în zilele noastre. Să fi fost fie şi numai Pol Pot, şi planeta ar trebui să se înfioare când aude vorbindu-se despre comunismul care a colindat şi mai colindă încă lumea, cu chipul şi psihologia create de Stalin. Din nefericire, stafia nu vrea să moară, ci aşteaptă momentul potrivit, ba mai mult, reuşeşte să facă mereu act de prezenţă. În paranteză fie spus, îmi amintesc foarte bine că eram într-o ţară din Occident chiar pe vremea când apăreau primele volume din Soljeniţîn şi fusesem invitat la masă acasă la un ministru socialist, soţia lui fiind o celebră scriitoare feministă care polemizase cu Simone de Beauvoir pe nu mai ţin minte ce temă. Pentru a începe într-un fel conversaţia, domnul ministru s-a interesat dacă mi-am cumpărat ceva: aflase, cred, de la şoferul pus la dispoziţie de Ministerul Culturii că celălalt membru al delegaţiei, colegul meu, care din motive personale refuzase să mă însoţească, îşi cumpărase două valize încăpătoare de pantofi. Cât ar părea de ciudat, în acea capitală foarte culturală, refuzase orice contact, chiar şi unul epidermic, cu arta şi cultura în general. De exemplu, la un mare muzeu de artă, unde ne aştepta directorul, colegul meu i-a spus acestuia direct, fără ezitare: „Pe mine nu mă interesează muzeul dumneavoastră, dar, dacă tot sunt aici, îmi puteţi spune unde se pot mânca nişte stridii bune în acest oraş?“ Ca şi mine, directorul n-a prea înţeles cum de era posibilă o astfel de atitudine şi, în loc de orice alt răspuns, m-a luat de braţ şi m-a condus prin muzeu. Mă întrebasem atunci câţi români vor mai trebui să treacă prin acel birou pentru a şterge impresia lăsată de colegul meu? Iar pentru că vorbele zboară, şi mai ales cele proaste, m-am gândit că domnul ministru aştepta să-i vorbesc despre pantofi sau  despre stridii, spre dezamăgirea lui, însă, am scos din geantă volumul întâi din Arhipelagul Gulag. „Tu vii  din Est şi  îţi dai banii pe o carte  ca asta, reacţionară?“ s-a revoltat el. N-am crezut nicio clipă că vorbeşte serios, mai ales că soţia lui scrisese şi teatru, ceea ce mă îndemna să-l suspectez de oarecari aptitudini actoriceşti. Şi, ca de atâtea ori când nu eram sigur pe ceva, mai amânam replica întrebându-mă: „Dar dacă…? Dar dacă e sincer?“ Spre uimirea mea, nu mi-a lăsat timp de gândire. „Soljeniţîn este un scriitor reacţionar care spune pe faţă, fără echivoc: Uite ce se întâmplă dacă construiţi socialismul!“ „Dar în cartea aceasta sunt zeci de milioane de morţi, ca să nu mai vorbesc de frică, umilinţă, disperare, foame…“, am încercat să-i răspund, însă nu mi-a lăsat timp pentru alte explicaţii. „Asemenea fapte se pot întâmpla numai în ţările subdezvoltate, primitive…“, m-a asigurat el şi nu l-am mai contrazis. Aveam în minte toate numele mari ale politicii şi civilizaţiei noastre – morţi prin închisori sau la Canal ori luptători în munţi, care, cu arma în mână, amăgiţi că vor fi ajutaţi, apărau totuşi demnitatea unui popor vândut de prieteni. Dar pe atunci poporul acesta încă nu era  învins.  Abia acum, împotriva oricărei logici,  prostia şi incultura au repurtat o victorie decisivă. Din păcate, indiferent la ce oră a istoriei se află lumea, noi, românii, ne despărţim foarte greu de primul deceniu de după ultimul război, adică de primul deceniu comunist. Agresivitatea, ura, mârlănia, frica, delaţiunea şi minciuna nu erau excepţii, ci reguli de supravieţuire în anii în care lupta de clasă se ascuţea tot mai mult. În anii aceia am văzut  cum se ardeau cărţi, m-am convins de performanţele şi eficienţa delatorilor, am văzut oameni împuşcaţi la câţiva paşi de mine, oameni înstăriţi, chiaburii, care populau închisorile, Canalul sau minele de aur şi de cărbune pentru simplul motiv că fuseseră mai harnici decât alţii. Ştiam cine erau cei care „au băgat spaima-n burgheji“: „Ana, Luca şi cu Dej“, desigur, şi cui  trebuia să-i fim recunoscători: „Du-te pasăre-n zbor lin/ La fereastra lui Stalin/ Şi-i spune că noi muncim/ Planul să-l îndeplinim“. Pe atunci, dacă a apărut un tractor, Stalin l-a făcut! S-a născut un copil? Stalin l-a făcut, cum glumise N.D. Cocea. Activiştii erau atotputernici şi lumea trebuia să ţină seamă de capriciile lor. Unul dintre cei mulţi care au trecut prin satul meu se lăuda că la o masă mânâncă 25 de plăcinte şi poate bea aproape un kil şi jumătate de ţuică, după care reuşeşte să ajungă acasă fără însoţitor. El ştia ce trebuie şi ce nu trebuie să citeşti, cu ce nu e bine să-ţi strici ochii. Mi-am amintit de toată atmosfera din acei ani citind de acum celebra Lege 217: pare că a fost scrisă  atunci de nişte stafii staliniste, iar acestea, bizar, au găsit nişte călăuze credibile care să le bage pe poarta din  dos în cetate. Legea este nu numai anticonstituţională, ci de o mare perfidie, căci în  spatele  vorbelor se ascund doritorii unei viziuni unice, ca în deceniul evocat, asupra culturii şi istoriei românilor. Marile noastre valori trecute printr-un umilitor filtru politic, ceea ce înseamnă automat cenzură, poliţie politică, liste cu cărţi interzise, cărţi cu celebrele croşete etc. Cu alte cuvinte, să ne iubim marile valori numai cu aprobare, numai în limitele unor sentinţe date de vreun institut specializat în a întreţine ura? De ce este nevoie de un nou război cu morţii din închisorile comuniste sau cu luptătorii din munţi? De câte ori pedepseşti post mortem pe cineva pentru aceeaşi faptă? Căci nu trebuie decât să fii onest pentru a ajunge la concluzia că nici o etnie,  mare sau mică, puternică sau slabă nu are dreptul să ridice prima biblica piatră. Niciuna nu este fără de cusur şi fără de pată.  Şi nici o convingere nu poate fi impusă prin  legi, ordine, ordonanţe, ci numai şi numai prin dialog şi cunoaştere. Cei tineri nu îşi pot imagina ce a însemnat cenzura şi dictatura unor analfabeţi şi nici nu au cum să simtă aerul de grotă ce însoţeşte o asemenea lege. Mai ales la noi, unde ignoranţa şi lenea intelectuală sunt la loc de cinste. Şi unde, imensa majoritate a intelectualilor nu dau semne că ar vrea ceva, că ar dori să impună vreo idee, vreun proiect în folosul ţării. O singură lozincă poate fi citită pe buzele tuturor: „Să ni se dea!“.  Am citit lista domnului Alexandru Florian, adică a Institutului Elie Wiesel, şi după cum se poate observa, incriminaţii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Crainic şi câţi vor mai fi fiind – le-ar face faţă cu uşurinţă tuturor cenzorilor şi teroriştilor culturali.  Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Eminescu, denigratorii nu sunt, în ultimă instanţă, decât nişte lustruitori de socluri sau nişte porumbei a căror „operă“ o spală ploaia sau cei ce întreţin curăţenia oraşului. Autorii legii pomenite nu au nici o autoritate intelectuală sau morală. Nu există. Şi atunci, de ce îi plăteşte Guvernul? Pentru a stârni ura împotriva comunităţii evreieşti, o comunitate mică şi unanim respectată, la ale cărei sărbători sau festivităţi, toţi, indiferent pe ce poziţie socială ne-am afla, ne simţim onoraţi să participăm? N-aş spune că nu m-au întristat profund textele citite în ultimele zile. Institutul Wiesel egal un „gestapo evreiesc“. Ca să nu mai vorbim de numele unor torţionari sau al celor care ne-au adus comunismul „pe şenilele tancurilor sovietice“. Cam asta e tot ce a produs această lege, dincolo de marea gafă cu poetul şi eroul martir Ion Şiugariu, gafă care, printre altele, a dovedit că Ministerul de Externe este foarte departe de cultură şi că diplomaţii săi de la Bratislava, Steluţa Arhire şi Radu Coantă, nu sunt potriviţi nici măcar să măture frunzele din curtea Ambasadei. Altfel, duşmanul nostru cel mai statornic este, deocamdată, prostia. Nu trebuie reinventaţi alţi duşmani, nici legionari, nici comunişti. Şi legionarii şi comuniştii aparţin istoriei şi trebuie să rămână în istorie. În  sfârşit, şi ei merită o judecată dreaptă. Iar dacă nu facem nici un efort pentru a ne cunoaşte propria noastră istorie, ne-o vor preda alţii şi s-a văzut ce a ieşit din strădaniile unui Roller şi ceea ce începe să se vadă din strădaniile noilor internaţionalişti-globalişti. În fine, în afară de năravuri, avem ceva şi din Evul Mediu: vrăjitoarele, care, se vede, nu şomează, dimpotrivă. În Transilvania,  au fost  arse pe rug vreo 500 până când Maria Tereza a curmat osteneala Inchiziţiei. O lege împotriva Inchiziţiei sau a vrăjitoarelor ar fi la fel de îndreptăţită ca şi aceasta contra legionarilor. Şi n-am nici o îndoială că s-ar găsi trei oameni cu suflet bun care să o treacă prin filtrele intelectuale ale Parlamentului. De fapt, sunt sigur că s-ar putea apela pentru acest oficiu tot la cei trei: Antonescu, Gerea, Scutaru…

2 comentarii pentru “Lustruitorii de socluri”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper