Lătrătura naţională

Un articol de Ramona Ardelean

Gradul de civilizaţie al unei ţări poate fi măsurat nu numai după binecunoscutele criterii economice, politice, culturale sau turistice, ci şi după altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin elocvente, cum ar fi, de pildă, gradul de „civilizaţie“ al câinilor ei. Nu mă refer aici la câinii comunitari, la câinii străzilor şi cartierelor care de capul lor şi fără stăpân fiind, singura lor şansă e tocmai aceea a găsirii unui stăpân, în absenţa căruia se pot deda, cum s-a văzut, la atâtea „muşcături“ din carnea naţională, ci la mai răsfăţaţii şi favorizaţii lor confraţi, la câinii de companie, care în virtutea faptului de a avea deja un stăpân, pot fi „judecaţi“ indirect, după chipul şi asemănarea cu acesta.
Într-adevăr, cel mai bun prieten al omului, câinele sau canis lupus familiaris a dobândit în cursul domesticirii sale de 15 000 de ani caracteristici psihologice şi sociale similare stăpânilor lui, ajungându-se, în urma convieţuirii îndelungate, la adevărate asemănări între câini şi stăpâni, mai multe studii arătând în această privinţă că patrupedele împrumută din temperamentul, caracterul şi chiar aspectul fizic al stăpânilor, devenind astfel oglinda fidelă a acestora.
Aşa stând lucrurile, s-ar putea lesne stabili tipologiile câinilor de companie după tipologiile stăpânilor lor, ajungând, printr-un proces de abstractizare, de la multiplu la unu, respectiv la tipul, la modelul, la profilul psihologic şi social al câinelui naţional, al câinelui românesc – văzut, desigur, în oglinda psiho-socială a stăpânului de aceeaşi naţionalitate.
Câinele nostru naţional, fiind rareori un câine cu instinctele bine dresate, se caracterizează, tocmai din acest motiv, printr-o irascibilitate şi o poluare sonoră cu mult peste media internaţională, frecvenţa lătrăturilor, mârâiturilor, urletelor şi schelăiturilor din interiorul apartamentelor sau din jurul caselor, precum şi a excrementelor întâlnite pe străzi sau trotuare, oglindind atât lipsa de consideraţie sau respect a stăpânului pentru proximitatea cu ceilalţi, cât mai ales un instinct de proprietate pervertit al acestuia, care întinzându-se dincolo de graniţele spaţiului privat, năvălesc, invadează şi „deranjează“ spaţiul public.
Cum de (numai la noi) e posibil ca liniştea unui loc, a unei case, a unei străduţe sau a unui parc să fie tulburată de lătratul duşmănos al unui câine, ca tihna unei plimbări, vraja unei visări să fie întreruptă sau boicotată de un patruped însărcinat de stăpânul lui să te suspecteze că treci pe-acolo, făcându-te pe tine, ca trecător, să te simţi un intrus sau chiar mai rău? Doar pentru faptul că există potenţiali infractori nu trebuie să suportăm, noi, trecătorii, tirania lătrăturilor fioroase şi agresive, cu atât mai mult cu cât suntem, ne aflăm sau ne plimbăm într-un spaţiu public, pe o stradă, străduţă sau trotuar public. Lătrăturile ar trebui, deci, interzise prin lege, câtă vreme undele lor duşmănoase, negative şi poluante ajung să interfereze cu spaţiul public. Exact aşa cum au fost interzise, în zona de proximitate, claxoanele, exact aşa cum au fost interzise petrecerile zgomotoase sau muzica dată tare, indiferent că stai la casă sau la bloc, exact aşa cum au fost interzise celebrele „grătare“, toate acestea din pricina lezării, afectării şi interferării cu „urechile“ şi „nările“ publice.
Interzicerea lătrăturilor în spaţiile publice, completată de obligativitatea dresajului specializat şi de obţinerea, mai în glumă, mai în serios, a unui „permis de conducere“ al câinelui ar fi una dintre soluţii, care, în timp, ar putea duce la corectarea principalului nostru defect, a principalei noastre hibe naţionale, de care s-au molipsit, iată, şi patrupedele noastre. Este vorba de faptul de a nu dispune de un instinct de proprietate/ posesiune corect, sănătos, ci de unul viciat, defectuos şi stricat, responsabil, după cum bine se poate observa, în fenomenul atât de generalizat al corupţiei, mitei şi furtului, material sau intelectual, din spaţiul social românesc. Acest instinct de proprietate bolnav se dovedeşte astfel incapabil să facă elementara, dar cruciala distincţie dintre „al meu“ şi „al tău“, „eu“ şi „tu“, „eu“ şi „celălalt“, „interior“ şi „exterior“, „privat“ şi „public“, cu consecinţe psihotice dintre cele mai nefaste pentru noi.
O graniţă psihotică atât de laxă ar putea face posibil ceva cu adevărat îngrozitor, şi-anume, ca nu numai patrupedele să împrumute din „tarele“ temperamentului şi caracterului românesc, ci şi românii, prin contagiune şi expunere repetată, să preia din „tarele“ patrupedelor lor, rezultând o lătrătură naţională de proporţii, ca expresie, ca manifestare a sărăcăciunii noastre afective, mentale şi acţionale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper