Juan Goytisolo şi „nomadismul discontinuu al cuvântului“

Un articol de ANDREI IONESCU

Aşa îşi caracterizează limbajul coroziv şi demolator marele romancier şi eseist spaniol de faimă mondială Juan Goytisolo, asociat adesea cu scriitorii latinoamericani ai exilului parizian sau londonez din anii şaptezeci, îndeosebi cu Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar şi Guillermo Cabrera Infante, care îşi exprimau viziunea net critică faţă de ţările lor de origine printr-o similară expresie radical înnoitoare. Scriitorii francezi ai „noului val“ îi primesc cu un entuziasm fratern în cercul lor şi îi elogiază în termeni superlativi pentru inovaţiile literare deschizătoare de drumuri noi. Era un moment al căutărilor artizanale, după ce trecuse etapa postbelică a angajării politice.
Totuşi, plutea în aer o nedumerire din partea francezilor, pe care, într-o „polemică omagială“ rămasă celebră în presa pariziană, Butor o exprimă sub forma unei întrebări: de ce nu se mulţumesc prozatorii latinoamericani cu atât de reuşita lor „angajare artizanală“ şi se încăpăţânează să utilizeze rămăşiţele unei angajări politice vădit depăşite?
Răspunsul cel mai ferm şi mai limpede a venit atunci din partea unui hispanic peninsular, Juan Goytisolo, exilat şi el la Paris şi susţinut de colegii şi prietenii săi din America Latină ca purtător de cuvânt îndreptăţit al orientării lor literare comune. Goytisolo a atras atunci atenţia colegilor francezi, nedumeriţi de ceea ce ei considerau o inerţie inutilă, că sub regimurile dictatoriale din lumea hispanică prezenţa unor accente pasionale şi vehemenţa lor neobişnuită nu era o simplă prelungire a acelei angajări politice obligatorii din perioada imediat anterioară, nici o anacronică persistenţă în cadrul dihotomicelor scheme ideologice simplificatoare, ce falsificaseră o bună parte din scrierile lor anterioare, ci constituia, dimpotrivă, tot o inovaţie, ca şi aceea din planul limbajului, altfel spus reprezenta o înnoire a viziunii lor politice, cu mai puţine iluzii, dar cu mai multă autenticitate, şi că forţa lor (recunoscută de altfel de francezi şi pentru care aceştia chiar îi invidiază, după propriile lor declaraţii) vine din înnoirea creatoare atât a substanţei narative, cât şi a discursului critic. Disidenţa politică faţă de regimurile opresive atrage inevitabil refuzul procedeelor convenţionale ale unei tradiţii sclerozate, precum şi radicalitatea unei corelative disidenţe în planul invenţiei artistice.
Aceasta ar fi raţiunea profundă pentru care Juan Goytisolo şi-a primenit permanent mijloacele artistice şi a ajuns să-şi caracterizeze evoluţia narativă, aflată într-o continuă şi frenetică transformare, drept o succesiune de rupturi, un „nomadism discontinuu“ al cuvântului aflat permanent în căutarea adecvării maxime. Motiv pentru care nu-şi poate îngădui răgazuri de odihnă, iar încercările de „instalare“ devin pentru el inconfortabile. Autoexigenţa mereu trează îl sileşte să evite cărările bătute şi să iscodească necontenit înţelesurile ascunse ale unei lumi contradictorii şi multiple.
Să-i dăm mai bine chiar lui cuvântul, pentru că Juan Goytisolo aparţine, asemenea lui Mario Vargas Llosa, acelui tip de scriitor extrem de lucid capabil să desluşească, până unde acest lucru e cu putinţă, mobilurile şi mecanismele propriei sale creaţii, despre care a dizertat şi dizertează în numeroase eseuri şi interviuri. Să spicuim din acestea câteva profesiuni de credinţă grăitoare pentru pelerinul veşnic angoasat ce rătăceşte şi regăseşte cu intermitenţe drumul sinuos al căutărilor sale exasperate şi fără odihnă.
„Eroul timpului nostru“ – citim în eseul Arborele literaturii – „constată că nu există culturi închise, uniforme, încremenite în propria lor autosuficienţă, ci culturi contrastante şi amestecate într-un enorm şi fascinant mojar. Literatura nu mai poate fi astăzi strict naţională, nici măcar strict europeană, ci este răscolită la scară planetară, amestecată, bastardă, fecundată de aportul unor civilizaţii şi arii geografice diverse“.
Pornindu-se de la acest citat, s-a organizat în 1989 la Buenos Aires o dezbatere despre „Problema Spaniei“ în opera lui Goytisolo, unde scriitorul a făcut o serie de mărturisiri şi consideraţii pe care le reproducem în continuare: „Trebuie să fac de la bun început o precizare: când vorbesc despre Spania, o fac în numele meu personal. Nu semăn cu acei scriitori care, când merg în străinătate, se transformă în ambasadorii ţării lor şi vorbesc în numele a cincizeci de milioane de persoane. Cred că raporturile unui scriitor cu propria lui ţară, în cazul când nu vrea să facă o carieră facilă sau nu se refugiază într-un patriotism de paradă care a îngăduit totdeauna triumful mediocrităţilor, sunt raporturi ambigue. În ceea ce mă priveşte, sunt probabil scriitorul contemporan cel mai critic faţă de ţara lui, dar, în acelaşi timp, cred că niciun alt scriitor din generaţia mea nu cunoaşte mai bine ca mine moştenirea Spaniei, tradiţia ţării mele. Vreau să spun că există în opera mea o ambiguitate funciară: pe de o parte, iubirea pentru limbă, concepută ca un lucru de mare preţ ce nu se primeşte de-a gata, ci se cucereşte necontenit. Atitudinea mea faţă de tradiţie e o atitudine activă, o atitudine care priveşte trecutul pentru a ghici în el numele modernităţii, pentru a vedea ce este valoros şi actual în acest trecut.
În Don Julián există, într-adevăr, cum s-a observat, o critică ce demolează miturile Spaniei eterne, o parodie a scriitorilor socotiţi nişte monştri sacri, imuni la orice critică şi pe care lumea îi acceptă ca atare, însă pentru mine aceştia nu sunt deloc vrednici de respect. În schimb, nutresc o atitudine de imens respect pentru scriitori care au fost cel mai adesea marginalizaţi într-un fel sau altul. Cunoaşterea lui Fernando de Rojas, de pildă, a fost până nu de mult o cunoaştere parţială. A fost nevoie să vină un profesor nord-american, Stephen Gilman, pentru a reconstitui Spania lui Rojas, astfel încât ne-a permis să citim Celestina altfel decât înainte. Vreau să spun că, în felul meu, am încercat să recuperez, în cadrul culturii spaniole, tot ce mi s-a părut valoros, tot ce mi s-a părut modern, într-o viziune proprie, polemizând cu viziunea oficială. Asta mi-a îngăduit să descopăr mari autori care fuseseră împinşi într-un con de umbră.
Am menţinut cu Spania o relaţie foarte dinamică, o relaţie care nu este exclusiv negativă, ci este una de revalorificare. De altfel, nu cred că se poate distruge fără a crea în acelaşi timp. După cum orice construcţie, la rândul ei, este o distrugere. Nu cunosc un mai mare distrugător, în acest sens, decât Cervantes. Cervantes descompune toate codurile literare ale timpului său, şi această lucrare de distrugere e însoţită de miraculoasa lucrare de construcţie care este edificiul numit Don Quijote, ridicat cu materialele obţinute în urma demolării tuturor codurilor epocii. Îmi permit să spun că am încercat, după puterile mele, să fac acelaşi lucru în Don Julián, imitându-l probabil în mod inconştient la început, apoi în mod deliberat.
Insist asupra faptului că relaţia unui scriitor cu ţara lui trebuie să fie mereu critică, ambiguă şi contradictorie. Deseori mi s-a reproşat faptul că mă contrazic. Sigur că mă contrazic. Eu unul cred că lumea însăşi înaintează pe baza contradicţiilor ei. Dacă am fi alcătuiţi dintr-o singură bucată sau am fi croiţi într-un anumit fel o dată pentru totdeauna, şi dacă toate lucrurile ni s-ar părea perfect clare, lumea ar încremeni. De aceea ţin să subliniez din nou că atitudinea mea faţă de Spania e o atitudine ambiguă, o atitudine critică în care ura poate fi interpretată ca o formă a iubirii, iar iubirea ca o formă a urii. Nu ştiu ce să mai spun. Cititorii trebuie să interpreteze singuri atitudinea pe care o am şi pe care am încercat să o explic aici“.
Invocarea de mai sus a lui Cervantes ca scriitor exemplar prin opera sa nonconformistă, contradictorie şi ambiguă, precum şi similitudinea raportării la Spania, îl recomandau pe Juan Goytisolo pentru celebrul premiu care i s-a decernat anul acesta, când candidatura lui, prezentată de mai multe ori la rând, a primit în sfârşit recunoaşterea pe deplin meritată a unui juriu care, în anii precedenţi, a fost rezervat din pricina substanţei „heterodoxe“ a operei acut polemice a marelui exilat şi disident.
Într-un judicios articol publicat în România Literară, nr. 31, Dana Diaconu aminteşte această obiecţie de „conţinut“ a juriului, care s-a înclinat până la urmă în faţa virtuţilor de formă, răsplătind extraordinara valoare artistică a unei scriituri profund înnoitoare şi, poate mai mult decât atât, dat fiind că avem de a face cu un scriitor care nu îşi propune înnoirea de dragul înnoirii, profund şi persistent răscolitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper