Iniţiere şi cunoaştere

Un articol de RODICA GRIGORE

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă. Traducere de Ion Roman, Bucureşti, Editura RAO, Bucureşti, 2013

 

A devenit de suficient timp un loc comun afirmaţia conform căreia, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hermenn Hesse ar fi construit nu doar modelul perfect al unei societăţi întemeiate pe cultură, iar nu pe violenţă, ci mai cu seamă imaginea covârşitoare a înţeleptului capabil să înţeleagă că, oricât de perfectă ar putea să pară vreo provincie pedagogică, viaţa, în ceea ce are ea mai bun, înseamnă, totuşi, mai mult decât joc steril, fie el şi cu mărgele de sticlă, într-o liniştită Castalie.
Jocurile spiritului
Citarea numelui lui Hesse în majoritatea situaţiilor în care, în cercurile intelectuale, se vorbeşte despre progresul prin cultură şi prin permanentul recurs la meditaţie a devenit, aşadar, un soi de deprindere, nu întotdeauna dublată de cunoaşterea reală – şi mai rară fiind cunoaşterea până la capăt! –, a semnificaţiilor profunde ale celebrului său roman, Jocul cu mărgele de sticlă (1943). S-a spus adesea că Premiul Nobel pentru Literatură câştigat de Hesse în anul 1946 s-a datorat, în mare măsură, tocmai acestui text, scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar conturând o lume paşnică, în care confruntările armate sunt doar o foarte îndepărtată amintire. Fără îndoială, mesajul a fost extrem de apreciat într-o Europă secătuită de lungii ani ai conflagraţiei mondiale, nu puţini fiind cititorii care, în contextul epocii respective, când pacea începuse să pară un deziderat îndepărtat şi parcă de neatins, au fost tentaţi să privească această carte drept un veritabil exemplu de literatură science-fiction… Cu toate acestea, Jocul cu mărgele de sticlă nu este nicidecum aşa ceva, dar nici un exerciţiu de creare a unui spaţiu utopic, câtă vreme Castalia lui Hesse nu este nici pe departe Insula Utopia a lui Thomas Morus şi cu atât mai puţin vreo utopie arbitrară.
Acţiunea nu este definită foarte clar din punct de vedere temporal, dar Hesse sugerează că naratorul principal trăieşte în secolul al XXV-lea şi scrie despre faptele unui înaintaş ilustru al său despre care începuseră deja să circule legende. Se întâmplă astfel deoarece unul din ţelurile lui Hesse în acest roman este să prezinte modelul unei societăţi care nu poate fi caracterizată drept anti-istorică, ci postistorică. De aceea, Jocul cu mărgele de sticlă nu include, în paginile sale, acele elemente de care fac uz, în general, cărţile a căror acţiune e plasată în viitor. Ni se spune că există telefoane, aparate de radio, trenuri şi automobile, dar datele tehnice se rezumă cam la aceste detalii, suficiente din punctul de vedere al autorului pentru a caracteriza lumea Castaliei. O lume din care războaiele au dispărut de mult, dar e de domeniul amintirii şi „Epoca foiletonistică“, adică aceea a literaturii comerciale şi facile, menite doar să amuze publicul cititor şi (iar aici e de găsit unul din exemplele de ironie subtilă ce caracterizează opera lui Hesse) deopotrivă epoca pe care, se sugerează la tot pasul, trecutul se obişnuise s-o numească „modernitate“… Ca şi în alte romane ale lui Hermann Hesse, de la Siddharta la Lupul de stepă sau Demian, Jocul cu mărgele de sticlă este, dincolo de aceste amănunte, povestea vieţii, a iniţierii şi apoi a morţii lui Joseph Knecht, cel care, dând dovadă încă de foarte tânăr de mari abilităţi intelectuale, va ajunge, în scurtă vreme, „Magister Ludi“, maestru şi coordonator al jocului cu mărgele de sticlă, activitatea intelectuală supremă din Castalia, provincia pedagogică – nefiind niciodată clar până la capăt dacă termenul indică o caracterizare geografică sau exclusiv administrativă – unde ocupaţiile intelectuale deţin rolul suprem.
Jocul reprezintă, practic, tocmai acest lucru, o schimbare fundamentală de paradigmă, căci mărgelele de sticlă sunt menite să simbolizeze ideile – toate ideile – dar, la fel de bine, diferite modele de arhitectură, configuraţia versurilor dintr-un poem sau o linie muzicală oricât de complicată. Desigur, după un timp, mărgelele de sticlă nici măcar n-au mai fost necesare în tot mai elaboratele jocuri ale Castaliei, iar jocul însuşi a evoluat, transformându-se în adevărate competiţii, de mare amploare, urmărite de toţi locuitorii acestei atât de aparte lumi. Dar, în ciuda acestei perfecţiuni a Castaliei, Joseph Knecht, cel care, la un moment dat, apără valorile acestei lumi în faţa camarazilor săi, ajungând la disensiuni majore cu fostul său coleg, Plinio Designori, va înţelege că jocul cu mărgele de sticlă nu mai este suficient, nici chiar el neputând să apere la nesfârşit o lume autosuficientă care începea să refuze cu tot mai multă obstinaţie să-şi depăşească graniţele autoimpuse. De aceea, chiar dacă acest lucru pare oarecum greu de înţeles, Knecht alege să părăsească provincia pedagogică şi să demisioneze din toate funcţiile deţinute, devenind profesorul particular al fiului lui Designori căruia, prin moartea sa neaşteptată, îi va deschide perspectiva unui altfel de drum în viaţă, făcându-l să mediteze pentru prima dată asupra problemelor cu adevărat importante ale existenţei.
Învăţătură, joc, cunoaştere
Depăşind linia generală a subiectului, romanul lui Hermann Hesse se dovedeşte nu doar istoria unei iniţieri a protagonistului – de altfel, numele lui Joseph, Knecht, înseamnă „servitor“, „supus“ – care, ca şi Siddharta sau Narcis, reuşeşte să depăşească normele culturale consacrate, ci şi un strălucit exemplu de ficţiune speculativă, aplicând perfect accente bine dozate de umanitate modelului istoric teoretizat de Oswald Spengler în Declinul Occidentului, rezultatul fiind un text care prezintă latura speculativă a viitorului într-o manieră deopotrivă surprinzătoare şi plauzibilă. În plus, scriitura lui Hesse dă şi o interpretare jungiană anumitor aspecte ale misticismului indian sau chinez, tocmai de aceea finalul cărţii cuprinde câteva biografii – scrise, se spune, de elevi, pentru ca, în acest fel, să-şi cultive imaginaţia istorică – ale unor oameni de seamă din trecut, nimic altceva, la o lectură atentă, decât reluări, din diferite perspective, ale istoriei personale a lui Knecht însuşi, deşi cadrul general este plasat în India, în lumea şamanilor ori în deşert. Multe dintre aceste aspecte sunt sugerate încă din episodul anilor petrecuţi de Knecht într-o mănăstire benedictină, alături de Părintele Jacobus, unul dintre iniţiatorii săi în ale cunoaşterii despre care unii critici n-au ezitat chiar să afirme că l-ar reprezenta, simbolic, pe marele istoric elveţian Jacob Burkhardt.
Jocul cu mărgele de sticlă ca atare nu este niciodată descris în detaliu de Hesse, prin acest amănunt autorul reuşind să facă activitatea cu atât mai convingătoare din punctul de vedere al semnificaţiilor. În mare, el constă în identificarea şi extinderea omologiilor formale şi de conţinut la nivelul tuturor activităţilor umane, dar şi la acela al istoriei culturii, căci, în conformitate cu principiile jocurilor din Castalia, notele muzicale puteau fi chiar ele aranjate într-un asemenea mod încât să corespundă elementelor din sistemul periodic. Desigur, este evident de acum că Hesse se raportează la ideile lui d’Aquino, cel care încercase să definească ceea ce el numea „elemente inteligibile“ sau la cele ale lui Leibniz, cel care, pe urmele primului, tindea spre idealul de a crea un „limbaj numeric“ capabil să exprime şi chiar să genereze numerele şi ideile, romanul de faţă sugerând că un asemenea îndrăzneţ proiect poate avea sorţi de izbândă. Jocul devine, astfel, un complicat şi rafinat mecanism de aluzii ştiinţifice, filosofice şi literare, pe care cititorii romanului lui Hesse trebuie să le descifreze cu atenţie şi, mai ales, cu răbdare, fiind, la un anumit nivel al interpretării, un veritabil act de veneraţie dedicat creativităţii veacurilor anterioare. De aici, desigur, şi componenta ce trimite, permanent, spre meditaţie şi subliniază rolul acesteia, şi tot de aici şi evidentele trimiteri la filosofia chineză, dar şi la complicatele tehnici ale manualelor de divinaţie din lumea Asiei. E ca şi cum, în epoca de glorie a Castaliei, Occidentul, în ce are el mai bun, ar fi devenit o societate „tradiţională“, în sensul pe care îl dau termenului studiile lui René Guenon, de exemplu. Şi, deşi nu spune niciodată acest lucru, Hesse pare a fi încercat să traseze o posibilă traiectorie salvatoare pentru lumea vestică, un soi de soluţie pe care el o considera la fel de necesară ca şi transformările prin care a trecut China, la sfârşitul Dinastiei Song, prin adoptarea neoconfucianismului. De aceea, în Castalia, viaţa intelectuală pare a fi devenit semimonastică, iar artele liberale au început şi ele să aspire la rigurozitatea ştiinţei, de aici şi necesitatea jocului cu mărgele de sticlă.
Timp vs Istorie
Mai mult decât atât, deşi istoria pare a se fi sfârşit, timpul nu s-a oprit nicidecum în provincia pedagogică imaginată de Hesse, de aici şi sensul profund al avertismentului adresat de Knecht superiorilor Castaliei cu privire la lumea exterioară care, o dată în plus, pare pe punctul de a-şi schimba centrul de greutate şi sferele de influenţă. şi tot de aici necesitatea de depăşire, de către reprezentanţii Castaliei, a stării meditative şi nevoia de implicare a lor în viaţa activă de dincolo de graniţele paşnicei provincii pedagogice care, în acest nou contex, devine tot mai mult un lux mult prea costisitor, dacă spiritul său profund şi realizările sale nu pot fi transmise şi oamenilor ce trăiesc în lumea obişnuită, oricât de „foiletonistică“ ar fi ea…
Plecarea lui Knecht nu înseamnă, în acest sens, o abdicare de la valorile în care crezuse toată viaţa, ci dimpotrivă, cea mai profundă înţelegere a lor, precum şi dorinţa de a le pune în practică în folosul semenilor săi. Astfel că nu simplul joc cu mărgele de sticlă este marele adevăr al lumii, ci doar calea ce poate duce spre descoperirea marilor adevăruri ale existenţei, Knecht devenind, în final, un demn urmaş al lui Faust al lui Goethe, decis, ca şi acela, să se bucure de clipă alături de cei asemenea lui. Romanul în sine devine, deci, o istorie a trezirilor succesive ale lui Joseph Knecht, dar şi o expresie a contrariilor care, în cele din urmă, se pot reuni, aşa cum se întâmpla şi în Narcis şi Gură de Aur sau în Siddharta, celelalte mari cărţi ale lui Hesse. Semn al marii lecţii goetheene, că niciodată adevăratele contrarii nu sunt ireconciliabile, ci se dovedesc a fi complementare, asemenea lui Faust şi lui Mefisto. Numai că acum sinteza este desăvârşită, câtă vreme contrariile sunt întruchipate de un singur protagonist, Joseph Knecht, Magister Ludi, dovadă a raportării lui Hermann Hesse la modelul lui Diogene Laertius, cel care afirma, se ştie, că „tot ceea ce se întâmplă are loc drept consecinţă a unui lucru contrariu“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper