Iluziile angajării postrevoluţionare

Un articol de ALEX GOLDIŞ

Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postcomunistă, coordonator general Eugen Simion, coordonator redacţional Bianca Burţa-Cernat, vol. I-III (1990-1992), Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2015

Aproape neobservată a trecut, în lumea culturală românească, iniţiativa – excelentă – a Institutului de Istorie şi Teorie literară G. Călinescu, sub coordonarea lui Eugen Simion – de a întocmi o Cronologie a vieţii literare româneşti de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Deocamdată, proiectul Institutului s-a concentrat pe „extremităţile“ cele mai convulsive din punct de vedere ideologic, întrucât primelor zece volume, acoperind perioada 1944–1964 (editate în 2010–2012) li se contrapun, acum, volumele dedicate celor trei ani de după Revoluţie, 1990-1992. Desigur că proiectul nu se poate considera încheiat până când intervalul nu va fi completat, însă această strategie de cercetare şi de publicare a Institutului favorizează lectura suprapusă a două contexte care au marcat viaţa literară românească din ultimul secol: instaurarea, respectiv eliberarea de sub totalitarismul comunist. La 1990, ca la 1948, aceeaşi modificare radicală a criteriilor de înţelegere a literaturii, aceeaşi redefinire din rădăcini a rolului intelectualului în societate, acelaşi impuls de a reconstrui istoria literară pe de-a-ntregul – de nu de a modifica, din rădăcini, destine literare şi existenţiale. N-am agreat, totuşi, niciodată comentariile care au extins comparaţia dincolo de generalităţi: cu toată „confuzia valorilor“, cu toată refundamentarea raportului dintre ideologic şi estetic, condiţiile de libertate a exprimării de după 1990 nu pot fi reduse la schema ideologizantă impusă de Partid în epoca stalinistă. Diversitatea postdecembristă a opiniilor şi a subiectivităţilor – chiar cu derapajele de atitudini care decurg de aici – e tot ce poate fi mai opus „ideii unice“, exprimate pe zeci de voci, în anii ’40-’50. Falsează flagrant toţi comentatorii care nu ţin cont de diferenţa, esenţială, dintre fluxul liber al atitudinilor intelectuale şi scrisul cu pistolul la tâmplă.
De fapt, mai degrabă decât ca două epoci suprapuse, subsumabile clişeului „istoria se repetă“, 1948 şi 1990 trebuie privite – din unghiul discursului intelectual – ca excese ale epocii postbelice. Dacă în primul moment vocea intelectualului în societate era formalizată la maxim (în Critica în tranşee, încercam să demonstrez că, indiferent de semnături, textele apărute în gazetele literare staliniste păreau scrise de aceeaşi supraconştiinţă, a Partidului), în momentul 1990 avem de-a face cu o adevărată proliferare a discursurilor subiective. Când oala sub presiune a uniformizării intelectuale a cedat, iese la suprafaţă diversitatea compensativă a poziţiilor intelectuale. Nevoia diferenţierii, care a explodat încă din primele luni ale perioadei democratice, nu e decât rezultatul explicabil psihanalitic al omogenizării drastice a discursului sub totalitarism. Culmea uniformizării versus culmea diversificării, aşa poate fi explicată dinamica momentului 1948 – 1990.
Turnul Babel al ideologiei
Cronologia vieţii literare româneşti 1990-1992 (coordonată de Bianca Burţa-Cernat) oferă cititorului spectacolul ameţitor al atomizării lumii literare româneşti. Metafora pregnantă a perioadei, la care trimit doi dintre cei mai activi participanţi la dezbatere (Valeriu Cristea şi Mircea Dinescu), mi se pare cea a Turnului Babel, de vreme ce limbajul unic – sau, măcar, atent premeditat – al societăţii totalitare se fărâmiţează într-o serie nesfârşită de idiomuri intelectuale.
În ciuda disfuncţiilor ei legate de cenzură şi de autocenzură, viaţa literară românească din 1965 până în 1990 a fost relativ stabilă, ba chiar favorabilă creaţiei. De aceea s-a şi vorbit de o anumită „normalitate“ a câmpului literar şi de un sistem de consacrare valabil, care a reuşit să impună şi să stimuleze scriitori de primă mână. De la critica literară (intervalul de după liberalizare e cea mai efervescentă epocă a criticii din istoria literaturii române) până la poezie şi proză, literatura română a funcţionat, sub comunism, la cote maxime, întreţinând un climat de emulaţie: „Niciunde în estul Europei nu s-a scris atât de bine în condiţii atât de grele“, observă Mircea Cărtărescu, într-una dintre primele anchete (Caiete critice, nr. 2/1990) cu privire la „Rezistenţa literaturii“. Opţiunile politice fiind limitate şi destul de clar polarizate, incompatibilităţile ideologice (ba chiar general-existenţiale) dintre scriitori au trecut pe planul doi, în defavoarea opţiunii cvasimistice pentru creaţie. Frontul comun în jurul autonomiei esteticului şi împotriva Răului evident al politicii de stat a făcut ca lumea literară să alcătuiască o insulă a solidarităţii umane şi a acumulării legitime de valori. Cu toate bruiajele periodice ale oficialităţilor, câmpul literar românesc a alcătuit un stat în stat, cu conducători legitimi şi cu un câmp de consacrare simbolică credibil. Corecturile postrevoluţionare ale canonului fixat înainte sunt doar apendice şi ele ţin mai degrabă de modificarea, firească, a sensibilităţii de generaţie. De aceea, fie că ne place sau nu s-o recunoaştem, singurul domeniu în care s-a justificat sintagma suspectă de „epocă de aur“ e cel literar, depăşit ca efervescenţă creatoare doar de interbelic.
„Ce mai citiţi?“
Democraţia a produs, în schimb, o atomizare – cât se poate de normală – a lumii literare. Dintr-odată, imaginea alb-negru a societăţii româneşti a devenit un caleidoscop de nuanţe, în care repartizarea antinomică a rolurilor a devenit imposibilă. Din fiinţe abstracte, scriitorii români de după 1990 au devenit persoane concrete, cu opţiuni ideologice diferite, cu umori şi adversităţi refulate, afişate acum la vedere, ba chiar cu diferenţe de program literar păstrate în anticameră pentru a nu periclita frontul comun împotriva ideologiei. Toate aceste diferenţe au creat, în primii ani de după 1990, o atmosferă încărcată, de cocktail Molotov, în care fiecare autor părea să se afle în conflict deschis cu toată lumea. Opţiunile ideologice diferite au destrămat, atunci, iremediabil, solidarităţi de program estetic şi generaţionist. Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Gheorghe Grigurcu s-au despărţit de Marin Sorescu, Eugen Simion sau Valeriu Cristea; Mircea Nedelciu a intrat în polemică cu Mircea Cărtărescu; Paul Goma, cu Uniunea Scriitorilor şi cu Dumitru Ţepeneag etc. N-aş insista, însă, asupra caracterului patologic al dezbaterilor postdecembriste, ci, dimpotrivă, asupra naturii lor fireşti în context. Chiar când ies în decorul discursului raţional, toate aceste poziţionări sunt clarificări necesare parcursului democratic, după patruzeci de ani în care eşichierul ideologic al scriitorului era limitat la opţiunea realism socialist versus autonomia esteticului.
Efectul secundar al acestei degripări a conştiinţei democratice a fost, însă, criza literaturii. Dacă, în deceniile comuniste amintite mai sus, literatura era singurul sector aflat în supraproducţie, în societatea românească postrevoluţionară ea e aproape de faliment. În primul rând, pentru că nimeni nu mai citeşte altceva decât gazetărie. O anchetă printre scriitori reflectă mai bine decât orice aserţiune generală intrarea într-un con de umbră a interesului pentru literatură. Dacă n-ar fi teribil de comice, răspunsurile scriitorilor noştri importanţi la întrebarea „Ce citesc?“ (pusă de revista Orizont în aprilie 1990) ar căpăta conotaţii suprarealiste: Mircea Dinescu („N-am timp să citesc“), Augustin Buzura („Ce să citesc? Ziare“), Ion Pop („Citesc ziare. Deocamdată, ziare“), Z. Ornea, Petre Stoica („Presă. Atât“), Eugen Uricaru („Nu mai citesc cărţi. Ca doamna Thatcher, că şi ea a declarat asta. Am trecut de la ficţiune la realitate“), Petre Sălcudeanu („Mă imbecilizez citind ziare“), Ioan Holban („Citesc literatură de bună calitate. Scriitorul român a trecut la foileton politic“), Livius Ciocârlie („Ziare, ca tot omul“), Valeriu Cristea („N-am citit nicio carte în ultima vreme“), Al. Piru („Nimic, în afară de ziare“), Magdalena Bedrosian („De trei luni nu citesc decât ziare“). Şi lista poate continua.
Deşi foarte puţine, nu lipsesc, încă din primele luni ale lui 1990, nici previziunile interesante cu privire la evoluţia literaturii: Monica Lovinescu identifică corect viitorul imaginarului românesc în exploatarea temei comunismului („Scriitorul român, ca şi scriitorul ceh,  ca şi scriitorul polonez are însă un domeniu trăit, un domeniu de explorat, care este fără precedent: totalitarismul“), Cornel Ungureanu întrevede prezenţa marketing-ului în sfera literarului („Ce se poate vinde, ce se poate cumpăra, iată întrebările care apar, astăzi, la orizont (…) Pentru scriitor începe o epocă mai puţin interesantă“), în timp ce Eugen Simion se declară pesimist cu privire la întoarcerea grabnică la ficţiune: „Câţiva ani vom citi, însă, literatura documentară, literatura de confesiune, jurnalele intime, memoriile scoase, în fine, la lumină şi nu vom părăsi cu una cu două reportajele, articolele de gazetă, pe scurt presa…“.
Când citesc totuşi literatură, scriitorii şi criticii activi în regimul trecut sunt timoraţi de tot mai drastica despărţire a apelor ideologice. A scrie pur şi simplu cronică literară despre o carte – deşi volumele importante nu lipsesc, căci în 1990 apare Levantul lui Cărtărescu, iar în 1991, primul volum din Istoria critică a lui Manolescu – presupune, în aceşti primi ani ai (auto)limpezirilor ideologice, a adera la poziţia politică a scriitorului vizat. Din principiul autonomiei esteticului n-a mai rămas decât o caricatură. Dan C. Mihăilescu parodiază subtil acest teren minat (doldora de bombe ideologice) care a devenit pentru comentatorul postdecembrist literatura română: „Cine să mai fie capabil să distingă autorul de partid(ă), de culoarea ziarelor în care publică, să comenteze cartea natural, neinfluenţat de poziţia social-activă a subiectului? Oricum ai da-o, o dai prost. Dacă scrii de Dinescu, devii lingău. Dacă nu, eşti laş. Scrii de Grigurcu, se zice c-ai intrat la ţărănişti. Poţi să scrii acuma de Corpuri de iluminat spunând că, încă de la Luxul melancoliei, ţii la Tănase? Fugi, bre, d-aici, zice amicul, păi nu te-am văzut io-n 22? Ce te faci dacă vrei să scrii (…) şi despre Cărtărescu şi despre Nedelciu, şi despre Blandiana şi despre Crăsnaru, ce te faci, laolaltă, cu Buzura şi Mărculescu, cu Liiceanu şi Cosaşu, când simplul fapt că ai fost văzut la Humanitas te costă un ceas de imputări telefonice abracadabrante? Vom ajunge să catalogăm scriitorii în funcţie de culoarea politică. «Metafora poetului liberal», «romanul ecologist», «oximoronul de tip fesenist», «versurile monarhistului X», «erotica autorului ţărănist Y» (…) Dacă ieri toată ţara era o închisoare, azi e un balamuc“. Semn că, infantilizaţi timp de patru decenii din punct de vedere ideologic, scriitorii români îşi redescoperă şi îşi celebrează, adolescentin, identitatea politică.
Criza instituţiei literare
Adevărul e că instituţia literaturii în ansamblul ei nu se simte prea bine. În timp ce scriitorii încearcă să reconstruiască infrastructura ideologică a democraţiei (fără prea mult simţ teoretic, căci Marino are dreptate, ne lipseşte „tradiţia culturii politice), Uniunea Scriitorilor – tot mai atacată ca „organizare stalinistă“ – începe să intre în faliment, revistele literare dispar sau îşi întrerup periodic activitatea (România literară e sponsorizată de „Topaz G.A. SRL“), editurile nu mai pot să facă faţă preţului hârtiei şi tiparului. Privatizării culturii ca „panaceu universal“ (constatată cu surprindere francezul prin adopţie Dumitru Ţepeneag) îi ia locul o tot mai vocală nevoie a subvenţiilor de stat. Producţia literară românească, puţină, e înghiţită de avalanşa de traduceri de tot soiul, mult mai atractive în noua logică a economiei de piaţă. Astfel încât, în spatele logomahiilor abstracte ale scriitorilor prinde tot mai acut contur o „criză a literaturii“, dacă nu o „criză a culturii“ în general.
Pe măsura avansării în Cronologia vieţii literare româneşti (1990-1992) e tot mai evident traseul deziluziei cu privire la sensul „normalizării“ – şi, lucrul care a durut cel mai mult breasla scriitorilor – cu privire la rolul proeminent al intelectualului în societate. Deşi anii 1990-1992, de nu întregul deceniu, ilustrează cea mai angajată epocă a scriitorului român (alături doar de perioada paşoptistă, căci „angajările“ staliniste nu se pun), el se simte nevoit să-şi constate eşecul în stabilirea noilor norme ale democraţiei. Nu voi transcrie aici contorsiunile „senzaţionaliste“ ale unor scriitori de marcă, care îşi avansează şi apoi îşi retrag vehement simpatii faţă de personaje politice considerate providenţiale (Cronologia oferă destule astfel de mostre), întrucât ele ţin în mare parte de retorica epocii şi de o imensă disponibilitate spre (auto)iluzionare. Ceea ce mi se pare important de reţinut, în schimb, e fenomenul mai general: imaginea disproporţionată a scriitorului român postrevoluţionar cu privire la capacitatea de a influenţa politicul şi socialul.
Măsura acestei disproporţii o dau alegerile din 1990 şi 1992, când intelectualitatea aflată în bloc în opoziţie e zdrobită de procentele câştigate de FSN/Iliescu, dar şi investiţia fantasmatică în prezidenţiabilul Nicolae Manolescu. Cronologia consemnează câteva dintre aceste entuziasme generalizate ale culturii române postdecembriste. Ioan Bogdan Lefter, Liviu Antonesei, Nichita Danilov şi alţii îl văd pe critic instalat în scaunul prezidenţial. Odată cu scorul de 0,71% din 1996 a devenit, însă, evident pentru toată lumea că statul literar (acel stat în stat agreat, până la un anumit punct, de totalitarism) e departe de a-şi impune „preşedintele“ şi valorile simbolice asupra societăţii libere la care intelectualitatea visase timp de aproape cinci decenii. Că norma morală gata să influenţeze masele n-o face de acum vocea intelectualului, ci a unui publicist gen Cristian Tudor Popescu, care poate să se exprime, într-un articol din 1990, despre disidenţa şi scriitorimea românească în termenii următori: Doina Cornea, „o doamnă în vârstă care cum deschide gura te apucă jalea“, a cărei opoziţie „pare să fi fost rezultatul exaltării şi nu un act lucid, asumat cu maxima conştienţă şi responsabilitate“; Dan Petrescu, un „intelectual snob“, caracterizat de „atrofierea simţului naţional“; Ana Blandiana „ţine s-o egaleze pe Doina Cornea în rolul unei Juliete neurovegetative, ţipându-şi din balcon iubirea pentru un Romeo colectiv“.
Lecţia amară a scriitorului român, uşor de desprins din această Cronologie, e că autoritatea simbolică câştigată până atunci, prin rezistenţă şi legitimitate reală, nu e reconvertibilă într-o societate care funcţionează după regulile economiei de piaţă şi ale democratizării totale a discursurilor. Fapt pervers şi paradoxal: când istoria literaturii se găsea din nou întreagă la picioarele lui şi toate formele de expresie artistică îi erau disponibile, literatul se vede nevoit să constate că nu vin „vremuri literare“. Şi că, odată cu proliferarea discursurilor, statutul scriitorului în societate devine din ce în ce mai greu de definit şi de apărat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper