Fondul fără forme

Un articol de TEODORA DUMITRU

Şcoala noastră critică a început cu teoria formelor fără fond expusă de Titu Maiorescu în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868). Era o poziţie de radicală respingere a mediocrităţii şi a mediocrităţilor, care contesta rostul unor instituţii – forme – importate din afară, dar lipsite de fondul unor performanţe comparabile cu ale străinilor: „Înainte de a avea partid politic, care să simţă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română (…) şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artiştii trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional – şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură. În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr“ (Titu Maiorescu, Opere, I, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 163).
Teza lui Maiorescu a fost combătută de E. Lovinescu, printr-o teorie inversă, care susţinea că mediocritatea e utilă, iar formele îşi vor genera, în timp, fondul. Niciunul dintre aceste puncte de vedere nu mai e însă de actualitate. Istoria a trecut peste noi şi ne-a adus într-o situaţie inimaginabilă acum un secol sau o jumătate de secol, când ne năpădiseră „formele“ şi râvna construcţiilor „fără fundament“. Acum avem fundamente solide, avem profesori, medici, ingineri, oameni de ştiinţă, muzicieni, pictori, literaţi de mare nivel. Avem, deci, „fondul“. Lipsesc însă tot mai mult „formele“: unele noi, peste care să nu se fi aşezat decenii sau chiar secole. Am rămas şi azi cu unele dintre „formele“ de pe vremea lui Maiorescu: Ateneul Român, de pildă, e singurul auditoriu cu care îndrăznim să ne lăudăm în faţa artiştilor invitaţi la Festivalul Internaţional „George Enescu“ şi singurul în legătură cu care jurnaliştii le cer acestora să-şi exprime părerea. Sala Palatului (cu „cearşafuri“ rupte pe tavan, scenă cârpită cu aţă de sac şi neoane care învăluie într-o pâclă protectoare jegul pluridecenal) şi Sala Radio sunt „forme“ ale moştenirii comuniste din anii ’50 (ca multe alte „case de cultură“ construite ulterior – „forme“ cu care regimul înţelesese să „inflitreze“ cultural masele până în cele mai prăpădite orăşele). Discuţia despre construirea unei săli de concerte adecvate proporţiilor acestui Festival şi, în genere, modului în care se face muzică la nivel internaţional de o jumătate de secol încoace devine, de la an la an, un subiect tot mai dureros. S-a constatat că lucrurile merg şi fără sală adecvată, că o nouă investiţie ar fi un moft. Existenţa unui astfel de festival în România e chintesenţa noii plăgi care caracterizează societatea românească de după comunism: fondul fără forme.
În aburii recentei arestări a primarului Oprescu, se vehicula groaznica perspectivă a blocării demarării lucrărilor pentru o sală de gimnastică proiectată pentru a găzdui viitoare campionate internaţionale. Dar să fim serioşi, ce motiv de îngrijorare este acesta? Dacă Zubin Mehta, Valeri Gherghiev sau Sir Simon Rattle pot pune piciorul în Sala Palatului, înseamnă că poate exista şi gimnastică fără sală propice, aşa cum existã (deja) şcoală fără şcoală, artă fără teatre, conservatoare sau galerii, sănătate fără spitale, cercetare fără resurse ş.a.m.d. (Doar religia se pare că nu poate fiinţa fără stabiliment dedicat, deşi vorba era că sălaşul credinţei e sufletul omului, nu zidurile de beton armat pregătite pentru cutremure de gradul 9.)
În fine, de ce să cheltuim atâţia bani pe „forme“ dacă suntem competenţi şi fără? Din rezerva de „forme“ construite de la Maiorescu până la comunişti cheltuim azi bine mersi, arătându-le altora că se poate face artă, cultură şi ştiinţă şi fără atenee, şcoli sau spitale. Cel puţin până la un punct; sau având impresia că se poate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper