Expiraţii, aceşti mari contemporani

Un articol de C. STÃNESCU

Severul publicist Sever Voinescu aruncă o piatră în capul lui Adrian Păunescu. Poetul ar fi împlinit 72 de ani pe 20 iulie a.c. Nu-i prima – şi probabil nici ultima! – „lovitură“ pe care o încasează autorul Istoriei unei secunde (1971), volum al cărui prim tiraj a fost topit de cenzură. La moartea lui şi după aceea au curs înjurăturile tuturor celor „stresaţi“ ani în şir de ecoul imens pe care poezia şi prezenţa lui publică l-au avut. Până şi Ceauşescu devenise ros de invidie, dacă nu chiar neliniştit că succesul de masă al poetului Rezervaţiei de zimbri (1982) i-ar fi umbrit prestaţia în slujba poporului român! Cum să nu-i sâcâie gloria dintr-o „secundă“ a lui Păunescu pe toţi aceşti exponenţi decăzuţi ai Levantului, pe mărunţii trepăduşi, pe toţi activiştii politicii şi literelor române care trudeau cu anii să se facă, măcar o singură dată, văzuţi de şeful statului?! Ca şi aceia, toţi noii detractori ai poetului Ieşirii din sobă lovesc după moarte, cât şi cum pot, „statuia“ lui Adrian Păunescu. Aşa şi Sever Voinescu, comentator dilematic care profitând de recenta „lege antilegionară“ scrie pe Axa dus-întors a revistei Dilema veche: „Concret, cu această lege în mână, te poţi duce să ceri desfiinţarea statuii lui Mircea Vulcănescu ori redenumirea străzii ce-i poartă numele, dar nu poţi face nimic împotriva statuii lui Adrian Păunescu. Pe mine, şi poate nu numai pe mine, mă jenează infinit mai mult statuia lui Păunescu decât statuia lui Vulcănescu, dacă tot e să evaluez «ideologic» statuile“. Prins într-o situaţie penibilă ca un ins şchiopătând şi târându-şi piciorul „incomodat“ de încălţămintea ce-l strânge, purtătorul de cuvânt al tuturor celor „jenaţi“ de statuia poetului n-are decât o soluţie de a-şi linişti spiritul şi a suferi în tăcere „jena“: să-l lase în pace pe poet cu statuia lui şi să-şi ţină ochii pe statuile de la care-şi trage lumina şi nădejdea în viitor. Personalitatea accentuată a lui Adrian Păunescu nici n-are nevoie de „statui“ şi cu atât mai puţin de „jena“ unor justiţiari ca Sever Voinescu: tumultuos şi profund inegal, „omul de sunet c-un clopot la gât“, poet de antologie, personalitate controversată ca mulţi alţii – autorul Ultrasentimentelor rămâne un strălucit exponent al generaţiei ’60 ce-l succede pe genialul Nicolae Labiş continuându-i „lupta cu inerţia“ într-o vreme complexă şi grea, când „jenaţii“ de azi nu aveau cum şti ce libertate a discordiei şi exterminării reciproce îi aşteaptă. Despre climatul literar al acestei discordii de proporţii homerice scrie poetul Adrian Popescu în revista Steaua de la Cluj: „Am trăit în mediile literare vreo douăzeci de ani, 1970-90. Atmosfera literară a acelor decenii, ultimul numit de profesorul nostru, Mircea Zaciu, «satanic», era incomparabil mai respirabilă la nivelul comunităţii culturale, al relaţiilor colegiale, al grupurilor constituite pe bază de afinităţi (nu al ideologiei impuse partinic) decât cea de azi. Scriitorii nu se detestau, erau izolaţi, e drept, «politrucii», partinicii, dar autorii nu erau terfeliţi public, cenzuraţi, dar respectaţi. Nu era raiul pe pământ în anii ’70, dimpotrivă, existau polemici şi grupuri de presiune (…), dar atmosfera aceasta apăsătoare nu cred că exista, sau nu am constatat-o eu la mai vârstnicii mei colegi. Adrian Marino nu-l agrea pe Nicolae Manolescu, dar se stimau reciproc, Nicolae Balotă nu se prea potrivea cu Mircea Zaciu ca opinii critice sau gust, dar se purtau cu eleganţă. Era ironie, nu detestare, luptai cu floreta nu cu securea (…) Nu existau resentimente, ci doar antipatii şi simpatii.(…) Prin anii ’70, l-am auzit pe redactorul şef al revistei Tribuna, prozatorul D. R. Popescu, îndemnându-l pe Marcel Constantin Runcanu să nu mai întârzie cu predarea manuscrisului romanului la Editura Dacia, gest de o colegialitate reală. Azi, dacă nu ne plac unii autori maturi, din generaţia ’60, să zicem, îi contestăm ca «expiraţi» şi gata, am rezolvat diferendul, rapid, eficient, justiţiar (…) Dezbinarea copleşeşte acum: atunci, în comunism, exista o solidaritate a scriitorimii. Acum, iată, am trăit încă 25 de ani literari în libertate, dar dezbinarea ţâşneşte pe toate canalele media. E obositor să auzi zilnic jigniri la adresa colegilor tăi, să nu mai ai speranţa că vei fi citit cu ochiul limpede sau ascultat cu încredere. Când poezia lui Nichita Stănescu a fost redusă valoric la filele unui buletin, am ştiut că vor urma şi alte demolări“. Nu bag mâna-n foc că în ochii severilor justiţiari de azi puşi pe demolarea statuilor, bunul poet de la Cluj nu va întruchipa portretul unui „nostalgic“ (ceea ce poetul chiar este!) al epocii evocate. Severii aceştia şterg cu buretele unghiul din care poetul priveşte înapoi ca să aibă ce regreta: el are nostalgia solidarităţii ce s-a risipit sub pumnul unei libertăţi neînţelese – cum ar spune filozoful! – în temeiul ei, ci practicate haiduceşte şi huliganic de grupuri, găşti şi bisericuţe ireconciliabile…
Citesc într-un Comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România că vreo trei membri ai USR care fac parte din organele de conducere ale instituţiei au fost sancţionaţi cu „avertisment“ pentru „atacuri concentrate împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie şi ale unora dintre membrii săi“. Un alarmist, om pripit şi prăpăstios, îmi atrage atenţia că s-ar prea putea – el e sigur! – ca aceste sancţiuni cu „avertisment“ să fie într-un viitor imprevizibil „capitalizate“ într-un dosar al noii „dizidenţe“ de care nici epoca tuturor libertăţilor nu-i scutită. Ca atare, spune el, războaiele vor continua, solidaritatea riscând să rămână un vis irealizabil sau măcar amânat. Un temei în plus îl aflăm dintr-un admirabil eseu pacifist şi parabolic scris, cu pană de prozator, de criticul Alex. Ştefănescu. Eseul începe cu evocarea „jenei“ şi, mai mult decât atât, exasperării pe care i-o produce Catincăi Slavici vecinătatea lui Eminescu de care o despărţea un perete, în perioada când poetul naţional locuia în casa lui Slavici. În 28 iunie 1883, Catinca Slavici îi trimite lui Maiorescu biletul ce va deveni, vai, celebru: „Dl Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău“. Poetul îşi citeşte noaptea cu voce tare versurile pe care tocmai le scrie: din cauza acestui „zgomot“ ea nu poate să doarmă. Urmează comentariul criticului de azi care, cu preţul „înfundării“ bietei femei, ne deschide ochii asupra unei cecităţi funeste în privinţa felului în care privim şi recunoaştem marile personalităţi cu care avem privilegiul, nemeritat!, de a fi contemporani: „Doamne, Dumnezeule! – exclamă el. Să consideri zgomot vocea lui Eminescu care vrea să verifice, în liniştea nopţii (când «luna pe cer iese-aşa sfântă şi clară») muzicalitatea versurilor lui! Să ceri pe un ton disperat să te «scape» cineva de vecinătatea marelui poet, în loc să te bucuri că ai şansa nesperată să-l întâlneşti zilnic! Mulţi oameni de azi“ – vine „la zi“ criticul nostru – „îi judecă pe scriitori ca nevasta lui Slavici. Culmea este că până şi unii scriitori dau dovadă câteodată de opacitate în judecarea altor scriitori. Am fost neplăcut surprins, în ultima vreme, de gravitatea solemnă şi inoportună cu care l-au admonestat Gabriel Liiceanu şi H.-R. Patapievici pe Nicolae Breban pentru un acces de furie al acestuia la adresa lui H.-R. Patapievici. Chiar şi Andrei Pleşu, cunoscut pentru umorul lui, şi-a pierdut umorul în această situaţie. Nicolae Breban se referise la frazele pline de dispreţ ale lui H.-R. Patapievici despre poporul român şi spusese că, în altă ţară, cine s-ar face vinovat de o asemenea blasfemie ar fi împuşcat. Iar în replică, atât cel vizat, cât şi susţinătorii lui au început să se vaiete în stilul nevestei lui Slavici: vai, vai, vai, domnule Titu Maiorescu, scăpaţi-ne de nebun! E un nebun periculos. Vrea să ne împuşte!“. Cum se poate să „decazi“ în comportamentul nevestei lui Slavici, faţă de accesul de „furie“ patriotică al unui mare prozator contemporan?! „Nicolae Breban“ – scrie Alex. Ştefănescu – „este unul din cei mai mari romancieri ai noştri din toate timpurile. Să ne bucurăm că suntem contemporani cu el, că îl putem vedea şi auzi (urmaşii noştri ne vor invidia pentru acest privilegiu) şi să nu mai facem atâta caz de autoritarismul său inofensiv şi de unele violenţe de limbaj care ţin de spectacolul personalităţii lui.“ Admirabil! Cu atât mai de admirat e opinia-avertisment a lui Alex. Ştefănescu cu cât, în amintirile unora din generaţiile postbelice, există ca o rană nevindecată un semn de întrebare asupra marilor scriitori interbelici, contemporani cu ei, dar rămaşi ca şi necunoscuţi: ei nu s-au „bucurat“ că le-a fost dat să fie contemporani cu aceia! Asupra acestei „răni“ a memoriei stăruie într-un rând şi Marin Preda cu privire la umbra Hortensiei Papadat-Bengescu, o mare scriitoare care-n ochii „contemporanilor“ ei postbelici a rămas necunoscută. „Ştiu că n-am să conving pe nimeni“ – scrie Alex. Ştefănescu – „dar mă simt dator să pledez pentru admirarea oamenilor de valoare, indiferent de incomodităţile pe care ni le creează. În ce mă priveşte, asta fac de o viaţă întreagă.“ Şi, ca să surclaseze şi elimine riscul „rănii“ din memorie, el scrie de pe acum: „Îl admir pe Gabriel Liiceanu. Îmi place
cum îşi pune în funcţiune, neobosit, imensa şi greoaia maşinărie a gândirii pentru a discuta orice subiect, chiar şi unul insignifiant.

Îmi plac frazele lui grave şi sentenţioase. Trec cu vederea faptul că îl publică pe un profesionalist al denigrării românilor, Lucian Boia. Poate că Gabriel Liiceanu are o slăbiciune pentru acest negativism. Poate că, în calitatea lui de român,  suferă de masochism (deşi nu ştiu de ce trebuie să ne facă spectatori şi pe noi, ceilalţi români, ai actelor lui de autoflagelare). Sau poate că-l interesează mai mult decât orice altceva succesul financiar al cărţilor publicate de editura lui“. Ceilalţi admiraţi ai lui Alex. Ştefănescu se bucură şi ei de cuvinte şi aprecieri asemănătoare: „Îl admir pe Horia-Roman Patapievici, inteligenţă pătrunzătoare, critic clarvăzător al modernităţii. Nu iau în considerare consideraţiile sale pueril-injurioase la adresa poporului român (de genul «radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării»), gândindu-mă că fiecare dintre noi are momente de nemulţumire explozivă faţă de ai săi…“ În fine, „îl admir şi pe Andrei Pleşu pentru farmecul său inepuizabil, deşi mi s-a părut culpabilă iniţiativa lui de a înfiinţa o revistă, Dilema, de relativizare a vinovăţiilor, tocmai într-un moment în care era nevoie de radicalitate. Firea lui rafinat voluptoasă – mi-am spus – nu suportă stările conflictuale şi am continuat să mă bucur că există un om atât de talentat ca el“. Cum observăm, rezervele fireşti pe care Alex. Ştefănescu le are asupra personalităţilor admirate de el nu-i scad admiraţia, bucuria de a-i şti „contemporani“. Tot ce se poate spune în această privinţă se reduce, vulgar vorbind, la ceea ce a spus odată un contemporan al marelui nostru istoric: „Dl Iorga are multă minte, dar nu toată bună“. Ceea ce rămâne de pe urma marilor noştri contemporani este incomparabil, în valoare şi durabilitate, cu faptul că, vorba lui Marin Preda, nu orice scriitor este sau poate fi… Tudor Vladimirescu. Despre G. Călinescu s-a spus, observă Alex. Ştefănescu, că „a colaborat cu regimul comunist“. I se pare că „facem o nedreptate strigătoare la cer“! De ce? Pentru că, spune criticul, G. Călinescu „nu a colaborat, ci doar a simulat colaborarea, ca să fie lăsat în pace, să scrie şi să publice. Dar nu asta e problema. Cum să-i cerem noi lui G. Călinescu ca, pe lângă efortul de a crea o operă extraordinară, să mai şi lupte cu regimul comunist? Dacă o pasăre face ouă de aur, n-o să ne apucăm s-o tăiem ca să ne procurăm carne pentru o ciorbă. Nu cer privilegii pentru marii scriitori (deşi merită), cer doar să fie trataţi corect. Ei au o contribuţie uriaşă la bunul mers al colectivităţii, la dezanimalizarea noastră… Iată, în încheiere, care este convingerea mea: toţi marii scriitori puşi la zid dintr-un motiv sau altul sunt puşi la zid pe nedrept“. Aceşti mari expiraţi şi mari scriitori sunt „puşi la zid“ dintr-un singur motiv: pentru că vocea lor sonoră îi sâcâie şi le strică visul de glorie din somnul de după-amiază în care trăiesc cei de dincolo de pereţi. Articolul lui Alex. Ştefănescu se intitulează Nicolae Breban şi nevasta lui Slavici,  a apărut în Contemporanul, august, 2015: un articol şi o dată memorabile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper