Eul ca nesfârşită interpretare de sine

Un articol de HORIA PÃTRAŞCU

 

Motto: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte,
dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu“.
(Sf. Pavel, Epistola către Corinteni, 13:12)

O certitudine intimă mă face să cred că eu îmi sunt mie intim cunoscut, că nimeni nu mă cunoaşte mai bine decât mine însumi, în timp ce pe ceilalţi îi cunosc indirect, prin efecte, prin semne – ce urmează a fi supuse interpretării, dezghiocării semantice. „Eul“ celuilalt este o „gaură neagră“ a cărei existenţă nu o pot deduce decât prin calcule, fiindu-mi vizibil doar prin forţele pe care le exercită asupra altor entităţi. Dimpotrivă, nimeni şi nimic nu-mi este mai familiar, mai apropiat, mai direct perceptibil decât propria mea persoană. Aceasta pentru că numai eu mă cunosc în sensul cel mai propriu şi în mod natural „din interior“.
Această judecată se îmbină cu alte două supoziţii: una mă face să identific „interiorul“ cu esenţa, cu noumen-ul, iar exteriorul – cu aparenţa, cu fenomenul. Cealaltă afirmă că a cunoaşte înseamnă a trece de la aparenţă la esenţă, deci de la exterior la interior. Cunoaşterea de sine este, aşadar, privilegiată, fiind în mod natural şi direct esenţială. Ne putem înşela cu privire la multe lucruri, dar nu şi în privinţa noastră tocmai în virtutea acestei presupuse intimităţi cu noi înşine. Responsabilitatea – gândită în temeiul ei – este chiar această imposibilitate de a greşi cu privire la tine însuţi, iar încărcătura teribilă a păcatului originar constă în faptul că Adam greşeşte în pofida imposibilităţii de a greşi. Această presupoziţie face ca „greşeala“ lui Adam să fie o alegere în cunoştinţă de cauză: Adam ştia binele, dar a ales totuşi răul. „Porunca lui Dumnezeu“ este interioritatea sa, cu privire la care Adam, fiindu-şi sieşi proxim, identic cu sine, nu putea să se înşele, având la aceasta un acces direct, noumenal, esenţial.
Într-adevăr, a cunoaşte un lucru „din interior“ – este maxima împlinire gnoseologică, un ideal de cunoaştere pe care omul îl urmăreşte dintotdeauna. „A şti“ ce este înlăuntrul său un semen, a pătrunde în fiinţa unui copac, a unei păsări sau a unei pietre – a avea acces la „sinea“, la „inima“ alterităţii, a naturii, a semenului sau a lui Dumnezeu – este dorinţa ce-i animă atât pe filosofi şi oameni de ştiinţă, cât şi pe sfinţi, poeţi şi artişti. Pictorul care reuşeşte să surprindă esenţa unui lan de floarea soarelui, a unei catedrale, a unei perechi de ghete murdare de pământ se identifică cu lanul, cu catedrala, cu ghetele. Cunoaşterea prin asemănare (homoiosis), a deveni lucrul cunoscut este scopul cercetărilor filosofice şi ştiinţifice, dar şi al creaţiilor poetice şi artistice.
Dar cunoaşterea presupune un agent „exterior“ şi tocmai depăşirea exteriorităţii cunoscătorului (care numai astfel poate deveni „interior“ obiectului cunoscut) este ceea ce dă valoare cunoaşterii „din interior“. Cunoaşterea implică o relaţie între un subiect (cunoscător) şi un obiect (cunoscut), iar această dualitate este temeiul şi condiţia de posibilitate a oricărei identificări gnoseologice.
Această identificare este însă cu totul altceva decât simpla identitate. De fapt dispreţuim tocmai o „cunoaştere“ propriu-zis „interioară“, adică o „cunoaştere“ a celui care nu reuşeşte să-şi depăşească propria perspectivă, a celui care rămâne cu „ochelarii de cal“ ai percepţiei la care îl predispun structura sa mentală, condiţia socială, naţională ş.a.m.d. Paradoxal, cunoaşterea „interioară“ îi este străină tocmai celui aflat, exclusiv, în (propriul său) „interior“. Tocmai pentru această presupusă imposibilitate de a se exterioriza, tocmai pentru că este identic numai cu sine este dispreţuit animalul, în vreme ce „conştiinţa de sine“ umană este suprem valorizată în virtutea dualităţii ei, a capacităţii de a fi simultan interioară şi exterioară, transcendentă şi imanentă, unită şi detaşată, diferită de sine şi una cu ea însăşi. Conştiinţa de sine presupune un eu divizat, un eu dual, un eu care se raportează la sine – fiind simultan acelaşi şi altul.
În condiţiile concrete ale percepţiei vizuale eu îmi sunt mie însumi cel mai îndepărtat, cel mai străin. Eu nu mă pot vedea pe mine însumi pe de-a întregul, iar chipul propriu, dar şi trupul întreg nu-mi sunt accesibile decât prin reflecţie şi prin deducţie. Eu nu văd direct decât anumite părţi din mine însumi: mâinile, picioarele, o anumită parte a trunchiului, partea din faţă a umerilor. Nu-mi pot vedea niciodată nu doar ceafa, dar nici gâtul, spatele şi, în mod esenţial şi decisiv, nu îmi pot vedea în mod direct chipul. Ceea ce este absolut banal în cazul perceperii celorlalţi, exteriori nouă, ne este interzis nouă înşine: pe ceilalţi îi vedem pe de-a-ntregul, deodată, iar pe noi înşine doar prin adunarea părţilor, succesiv, reconstituindu-ne întreaga fiinţă prin deducţie, în mod abstract, printr-o anume schematizare şi reunire a diversului intuiţiei de care suntem scutiţi în cazul percepţiei vizuale a celui exterior. Persoana noastră este, din punct de vedere vizual, un construct cu mult mai abstract şi mai schematic decât persoana celuilalt, care îmi este dată în toată concreteţea de care este în stare percepţia vizuală. Persoana proprie este mult mai abstractă decât persoana celui pe care-l văd în faţa ochilor. Celălalt are asupra mea un ascendent enorm: el mă vede aşa cum eu niciodată nu mă pot vedea, ca pe o persoană întreagă dată în mod simultan, ca pe o realitate în întregime configurată şi de-limitată, încadrată de o anumită perspectivă, integrat în cadrele largi ale orizontului său perceptiv. Orizontul meu perceptiv mă lasă tocmai pe mine însumi în afară, eu însumi nu pot face vreodată parte din acest orizont, eu nu pot avea vreodată vreo perspectivă reală asupra mea însumi. Acest ascendent al celuilalt asupra mea nu poate fi compensat decât prin ascendentul pe care-l am eu însumi asupra lui: eu însumi îl văd pe celălalt aşa cum el însuşi nu se poate vedea vreodată – ca pe o fiinţă limitată şi deci reală!
E foarte important să amintim aici relaţia pe care vechii greci, în frunte cu Aristotel, o stabileau între realitate, fiinţă şi limită. Numai ceea ce este configurat, limitat – are fiinţă, realitate, în timp ce infinitul, ne-limitatul este totuna cu nefiinţa, irealul, nimicul. Universul, lumea – ca fiind o fiinţă perfectă – nu putea fi decât limitată, sferică, închisă în nişte hotare bine stabilite, fixe, imuabile. Or, percepţia de sine mă predispune, datorită structurii sale, la două sentimente egal îndreptăţite: sentimentul ne-limitei, al infinitului propriu, dar deopotrivă şi la sentimentul nimicniciei, al neantului meu. Sunt deopotrivă infinit şi nimic, nelimitat şi ireal, o semi-fiinţă, o încercare de a fi, de a căpăta realitate. Şi am nevoie de celălalt deoarece el – privindu-mă – îmi dă deopotrivă limită şi realitate, mă con-figurează, îmi dă fiinţă. În relaţia de iubire cel iubit mă privează de falsa mea infinitate, dăruindu-mi o reală finitudine, înfiinţându-mă. Abia el mă vede aşa cum sunt – aducându-mă, graţie lui, în faţa mea însumi – aşa cum sunt. Eu îmi devin mie însumi perceptibil, fiinţă reală şi limitată, prin celălalt – care mă vede şi îmi iubeşte configuraţia mea reală. Nu întâmplător mângâierea este gestul prin excelenţă al iubirii – persoana iubită, precum un demiurg sau precum un olar, îmi modelează lutul şi aluatul amorf al infinitei mele nefiinţe – făcându-mă o fiinţă reală şi limitată, suflând suflarea de viaţă a realităţii limitei peste un Adam abia ieşit din neantul său.
Cunoaşterea de sine nu este deci o cunoaştere de la bun început asigurată. Dimpotrivă, eu însumi îmi sunt – cel puţin din punct de vedere vizual – cel mai străin. Primul act al cunoaşterii de sine este desemnat de luarea la cunoştinţă a acestui fapt, a necunoscutului care sunt – redată în mereu cutremurata întrebare: cine sunt? Mă cunosc pe mine însumi mai întâi ca un necunoscut – obiectul cunoaşterii mele este, în pofida intimităţii cu el, şi cel mai îndepărtat de mine. Eu nu am acces la mine însumi decât indirect, în reflexie, în ghicitură, cum spune Apostolul, prin semnele pe care le trimit în afara mea, altora şi mie însumi. Semne care pot trece nevăzute, semne care nu sunt semne decât pentru acela care, vigilent, caută să le descifreze, să le interpreteze şi care, în cele din urmă, nu poate fi altcineva decât eu însumi. Acelaşi eu şi totuşi altul este cel care se priveşte pe sine şi se interpretează pe el însuşi. Aceasta este marea intuiţie a marilor înţelepţi ai subiectivităţii – începând cu Socrate şi culminând cu Freud. Omul nu se cunoaşte pe sine decât indirect – aşa cum cunoaşte de altfel orice realitate exterioară. El nu are propriu zis o cunoaştere „din interior“ mai mult decât o are privitor la oricare alt lucru. El trebuie să intre în sine, să se identifice cu sine, să-şi cunoască raţiunea care-l face să fie ceea ce este şi nu altceva. Iar acest lucru nu este posibil decât urmărindu-se, ascultându-se, privindu-se, interpretându-se. Paradoxal, pentru a se cunoaşte pe sine omul trebuie să se desprindă de sine, să se constituie ca instanţă „exterioară“ lui însuşi şi să se mulţumească să aibă acces doar la semne, simptome, indicatori, fenomene şi nu direct la realitatea propriului sine, nu la noumen-ul său. Eul meu este la fel de fenomenal ca şi toate celelalte fenomene, nu am cu el nici o relaţie de cunoaştere directă.
Mă întorc la exemplul de mai sus, la una dintre stările cele mai intens personale, subiective. Spunem că iubim, spunem că suntem îndrăgostiţi. Ce înseamnă aceasta? Este iubirea o stare pe care o percepem în mod obiectiv, ca pe un obiect „interior“ pe care-l vedem, indenegabil în faţa ochilor minţii, ca pe o realitate incontestabil percepută în interiorul nostru? Nici vorbă. De obicei, iubirea este „dedusă“ de către noi prin „efecte“, prin „forţele“ cu care acţionează asupra noastră şi asupra altora, ea este la fel de mult o „gaură neagră“ a cărei existenţă este presupusă în urma unor „calcule“ pe care mintea sau sufletul le face. „Îmi dau seama“ că iubesc sau că sunt îndrăgostit interpretând felul în care ajung să acţionez în faţa persoanei iubite sau în absenţa ei, şi nu după perceperea unei stări interioare. De aceea de cele mai multe ori ceilalţi sunt cu mult înaintea mea conştienţi că „mi-am pierdut capul“, pradă zbârnâitoarei săgeţi a lui Cupidon. Iar eu însumi recunosc că sunt îndrăgostit când văd că îi caut prezenţa persoanei iubite, că mă simt singur şi părăsit fără ea, că venirea ei îmi provoacă entuziasmul şi nerăbdarea. Abia această interpretare a unor semne se numeşte îndrăgostire, iubire. Fără această hermeneutică nu aş şti niciodată că sunt îndrăgostit, mai mult decât atât nici nu aş fi îndrăgostit.
Numai prejudecăţile amintite la început – acelea care făceau din cunoaşterea de sine o cunoaştere directă, spontană, intuitivă – au determinat stabilirea cunoaşterii de sine drept un model pentru celelalte cunoaşteri, iar pe celălalt ca fiind urmarea unei construcţii pornind de la sine, un alter-ego. Am arătat, suficient cred, că acest lucru este fals, noi nu avem acces la noi înşine decât tot indirect – ba chiar mult mai indirect decât privitor la celălalt sau decât o are celălalt privitor la noi înşine. În orice caz, aproape întotdeauna petrecându-se prin celălalt, graţie celuilalt – aşa cum ne-o dovedeşte în mod elocvent exemplul iubirii, dar cum o dovedeşte în definitiv socialitatea noastră înnăscută, căci dacă există un „în sine“ al fiinţei umane acesta nu poate fi decât „a fi în relaţie cu…“, acesta fiind sensul deplin al expresiei zoon politikon. Mai curând am putea spune că eul propriu este un ego-alter, un eu-altul, construit în relaţie cu ceilalţi, prin ceilalţi şi, în acelaşi timp şi în mod esenţial, în relaţie cu sine însuşi ca fiind altul decât sine însuşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper