După treizeci şi unu de ani

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

„Am 31 de ani de când practic critica teatrală curentă şi numai că nu mi-ar sta bine cu drumul nu s-ar putea spune despre mine“, mărturiseşte criticul de teatru Mircea Morariu în debutul articolulul O problemă de statistică din volumul Teatrograme 2014. Un an teatral aşa cum l-am văzut, Editura Universităţii din Oradea, 2015, a şasea carte în care îşi strânge croncile. Nu mulţi se pot lăuda cu o carieră însumând cifra amintită fără să-şi fi pierdut entuziasmul, vigoarea şi interesul pentru fenomenul teatral. Şi, de ce să nu o spunem, chiar puterea fizică de a călători prin ţară, azi la Satu Mare, peste două zile la Constanţa.
Dacă volumul şi implicit articolele lui Mircea Morariu merită citite este pentru că ele combină fericit analiza autorului expert în diferitele limbaje teatrale cu informaţia şi opinia. Şi, nu în ultimul rând, cu nota colocvială care, desigur, apropie cititorii. Iar dacă opiniile criticului sunt de luat în seamă este pentru că ele se întemeiază pe o mare şi solidă cultură teatrală faţă de care nu contenesc să-mi exprim admiraţia. Nu numai în privinţa numărului imens de spectacole văzute, ci mai ales, în aceea a informaţiei vaste despre dramaturgi şi montări, stocate (atenţie!) în memorie, nu în fişe sau în calculator, ca în cazul multora dintre noi. Aceasta nu înseamnă nici pe departe că în cronicile sale ar lipsi opiniile exprimate tranşant, uneori cu accente polemice, ba chiar cu ironii la adresa colegilor, cum o dovedeşte chiar prima pagină a volumului: „Nu am atins încă performanţa pretinsă de unii şi alţii care se cred înzestraţi cu un simţ suplimentar ce le-ar permite să prezumeze, chiar fără să fie prezenţi în sala de spectacole, valoarea unui spectacol“.
Pe parcursul întregului volum, cititorul va descoperi un ochi priceput să sesizeze toate aspectele unei montări, de la regie până la realizările sau carenţele caietului-program. Ferm în convingeri, criticul nu se sfieşte să-şi exprime opiniile, chit că ele nu aduc pic de bucurie artiştilor implicaţi, ca în cazul spectacolului Căsătoria de Gogol, de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea: „Din păcate, avem de-a face cu o suită de operaţiuni cosmetice la prima mână, tot la prima mână fiind şi scenografia montării semnate de Sorana Ţopa. Operaţiuni ce nu probează şi nici nu echivalează cu existenţa unei viziuni noi asupra textului“ (din articolul Funcţionăreşte, pag. 194). Sau, în legătură cu spectacolul Chip de foc, în regia lui Vlad Cristache, de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti: „O montare posibilă, bună chiar, dar prea temperată, prea temătoare că ar putea supăra pe cineva, că ar putea şoca oamenii cumsecade şi normali ai urbei. Prea neprovocatoare de surprize, prea negeneratoare de întrebări, cu atât mai puţin de insomnii. Cu idei enunţate, dar neduse până la capăt“ (pag. 204-205).
Însă Mircea Morariu nu rămâne doar la expertiza seacă. Criticul ştie adesea să-şi umanizeze şi să-şi coloreze discursul prin informaţii interesante sau mici fragmente din discuţii (cum sunt cele cu regizorul Vlad Massaci sau cu scenograful Andu Dumitrescu, din articolul Tartuffe şi totalitarismul, referitor la montarea Teatrului Naţional din Iaşi). Nimic futil, însă! Dimpotrivă, un mic ajutor dat cititorilor curioşi să înţeleagă şi să interpreteze spectacolul.
Concluzia? Un critic prolific, cu o acoperire imensă de spectacole pe harta ţării, cu un ritm drăcesc de cronici, cu atât mai admirabil după treizeci şi unu de ani de meserie. Aşteptăm volumul următor!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper