Din acelaşi aluat!

Un articol de Felicia Muntean

„Unchiul tău cu barbă mergea aseară la şosea cu tramvaiu’ – ca un ipocrit !“
Mateiu Caragiale

Fiul meu, Iosif, a fost întrebat în clasa I: Ce vrei să te faci când vei fi mare? El a răspuns: Cum să mă fac?! Eu SUNT deja! Speriat, gândindu-se probabil la jucăria lui, un transformer, ce se făcea fie robot, fie maşinuţă sau rămânea o masă informă metalică…
Nici eu nu cred în astfel de transformări, nu cred că vreunul dintre noi poate face salturi mortale peste propria-i umbră. Cultiv chiar o imagine a legăturii puternice cu familia, am în special un cult al tatălui şi nu mi-aş fi dorit o mamă Cyber sau vreo Dalilă vampiroidă, o Godzilă autoritară şi rece sau – Doamne fereşte! – o corporatistă cu „ochiul îngheţat“ – ca luna lui Macedonski!
Nu suntem clone, nu ne-au conceput inginerii geneticieni, noii demiurgi de laborator, taţi apocaliptici cu feţe lungi, albe, de ceară!  Şi nu „normalitatea“ o apăr aici, nici convenţia sau, ca o acră tombateră, vreo tradiţie fadă şi găunoasă. Pledez pentru asumarea de sine a noastră, a celor care încă nu provinim din calcule, pentru firesc şi autenticitate.
Acest elan familist mi-a fost întărit de lectura recentă a unor documente despre Mateiu şi Ion Luca Caragiale. Admir necondiţionat subtilitatea, acribia, devoţiunea cu care mulţi critici români s-au dedicat descrierii şi interpretării relaţiei dintre aceşti doi uriaşi scriitori români – tată şi fiu – de pe poziţii diverse, polemizând, stimulaţi atât de verva cât şi de rafinamentul, emfaza, virtuozitatea de neegalat a acestui duo imbatabil al literaturii noastre. Simţ al derizoriului, carnaval, monstruoasă distracţie – penumbră, melancolie, poză, le poţi vedea şi azi, datorită biografilor, ca pe măştile celor doi – una râzândă şi alta plângândă; actori desăvârşiţi, chiar dacă în „emploi“ opus, unul dinamitând amuzat orice emfază, altul fetişizând „stilul“ şi morga.
Cei doi apar în imagini contrare – unul ridiculizând copios jargonul franţuzit, celălalt exersându-l până la delir, ambii conturând blazonul unei nobleţei imaginare dar şi al „miticismului“, de fapt un blazon inconfundabil într-o heraldică a artei cuvântului.
Călinescu spunea, cu umorul lui inconfundabil, că Mateiu avea acea atracţie pentru genealogie datorită unui fenomen local foarte curios datorat amestecului indescriptibil de rase si de etnii a populaţiei patriei noastre. El arată că se întâmplă adesea să întâlneşti câte un român („verde!“, ar zice I.L. Caragiale) numit, să zicem, Haneş care se revendică de la un stramoş sas – Hans. Si aşa mai departe, adaug eu – un ţăran a putut deveni nobil, un cavaler s-a apucat să crească raţe (Mateiu Caragiale creştea găini la Fundulea, unde flutura drapelul cu însemnele autoproclamatei sale aristocraţii!). Combinaţiile slavo-germano-ungureşti-turceşti (există şi unii care se identifică cu dacii de pe Columnă!) sunt posibile „ici où tout e pris á la legère“ nu ca o formă a derizoriului, ci ca o imagine poetică a unui Athanor în care toate atavismele produc o nuanţată panoramă a umanităţii care vine să „interzică“ posibilitatea oricăror dihotomii, separări, epurări, curăţiri etnice şi atenuează efectele antipatice şi aproape indecentele cuceriri ale etnopsihologiei.
Ca şi la Flaubert al cărui laborator este investigat de Thibaudet, la Mateiu Caragiale biograful găseşte în jurnale cum acesta notează meticulos fiecare bănuţ convertit în cadouri galante, constrâns mereu să-şi reducă tot mai mult luxurianţa omagiilor! În „Craii de Curtea veche? el imaginează în contrast personaje generoase, dezinteresate, precum Pantazi şi Paşadia, adevăraţi boieri care nu-şi fac socoteli meschine ca orice „canaille“. Desigur apare aici şi tapeurul şi decăzutul Maiorică – Mateiu reuşind mai ales în pictura aceasta a destrămării imaginea cea mai convingătoare şi absolut proprie fantasmei sale creatoare: decrepitudinea, fanarea, degradarea, declasarea şi  melancolia rememorării unei (complet inventate!) nobleţi şi luxurianţe de altădată. Putem astfel discerne în Mateiu un tip teribil de ambiţios dar nu în prezent, ci în trecut, în memorie, în fantasmă.
Dacă pentru Mateiu intimitatea, confesiunea par să fie o categorie a imaginarului pur, iar postura sa contrafăcută de subtil dandy relevă evidenta sa dorinţă de confirmare şi de legitimare publică, la tatăl său, prezent în prima linie a satirei politice, observăm, mai ales după plecarea la Berlin – în urma unor scandaluri şi procese sinistre –, nevoia burgheză de linişte şi adevărata intimitate a familiei. Este relevant cum pozează I.L.Caragiale în costum de arbănaş în biblioteca sa de la Berlin – unde savura „franzela exilului“!
Cu toate aparentele transformări şi salturi spectaculoase ale acestor mari personalităţi literare (înrudite!), biograful este dator a trasa, a reconstitui imaginea, chiar contradictorie, a eroilor săi pentru ca noi, cititorii, să putem recepta, în liniştea lecturii meditative, cât mai nuanţat, profilul vieţii scriitorului.
Biograful ca artist al memoriei practică un soi de mânuire a fantasmelor care „deşteaptă“ şi imprimă, după puterea talentului său evocator, realitatea trăită de autori, ei sunt adevărate fiinţe borgesiene care încearcă să reconstituie, magic, în umbra cărţilor, viaţa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper