Dimineaţa poetelor

Un articol de ION BRAD

Al. Cistelecan, Ardelencele, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014

 

Unul dintre criticii şi istoricii literari cei mai aplecaţi spre studiul evoluţiei poeziei româneşti ne oferă de data aceasta o carte dedicată primelor poete din Ardeal.
O misiune dificilă, dar bine dusă până la capăt, după cercetări îndelungate şi minuţioase, dovadă puzderia de trimiteri bibliografice la subsolurile paginilor. Lectura acestui volum m-a întors cu gândul la Dimineaţa poeţilor, admirabila carte a lui Eugen Simion, despre care am scris în revista Cultura. O deosebire dintre ele, în afara obiectului studiat, este aceea că Eugen Simion i-a tratat pe primii
noştri poeţi cu o sensibilitate gravă, ca să zic aşa, în timp ce Al. Cistelecan foloseşte, adeseori, ironia şi tonul amuzant faţă de poetele ale căror vieţi şi opere le examinează, totuşi, în profunzime, chiar cu duioşie, cum zice singur. Autorul îşi defineşte de la bun început aria studiului său:

„Şirul de portrete care urmează e doar un extras dintr-un proiect mai mare, închinat poetelor române din toate timpurile şi de toate mărimile şi formele. Întâmplarea a făcut (dar nu total nemotivat, ci datorită faptului că bibliografia necesară mi-a fost mai la îndemână) ca primul val de poete scoase, cât de cât, din uitare (e o iluzie critică, fireşte) să fie, predominant, unul de ardelence (deşi n-am pornit în urmărirea lor cu criterii regionaliste sau alte mofturi discriminatorii). Nu sunt, fireşte, nici ele toate, căci n-am făcut un recensământ riguros al ardelencelor de poezie (şi nu-i uşor de făcut, de vreme ce bietele poete nu se mai regăsesc – unele, cel puţin – nici măcar prin dicţionarele locale). Dar un mănunchi relevant tot fac. Le uneşte (mai) pe toate de aici (puse într-o ordine cronologică, după anul naşterii) cam aceeaşi soartă literară (uitarea), dar şi câteva note «de casă», concentrate în cam aceeaşi poetică şi-n cam acelaşi set de teme. Ca şi confraţii lor (pe care-i imită cât pot, mai cu seamă pe Coşbuc şi Iosif, dar şi, unde le ţine suflul, pe Goga), şi ele simt apăsat datoria educativă şi misionară, aşa că vor scrie de plai şi de istorie, pe linie naţională şi iredentă. Când pot lăsa de o parte «idealurile colective» cântă, în cor indistinct, de dragoste – şi mai ales de dragostea părăsită şi trădată. Ardelencele sunt, aproape riguros, nişte Didone (cu terminologia de tipologie a lui Vladimir Streinu) şi-şi plâng una-ntruna soarta de abandonate. E şi de mirare cât de eminent şi riguros părăsite sunt ardelencele; parcă e un blestem provincial, o fatalitate. Ar merita, cu siguranţă, să ne întrebăm de ce au toate această soartă crudelă, deşi unele dintre ele au fost femei frumoase (chiar cu exces, cu turbulenţe), dar asta ne depăşeşte competenţele“.
Numele fiecărei poete este însoţit de un supratitlu caracteristic, astfel că primul capitol se intitulează Preoteasa fatală şi este prezentat astfel: „Unele lucruri, chiar şi din cele literare, încep cu mare spectacol. Câteva chiar cu tragedii. Cum, bunăoară, începe istoria lirismului feminin la români. E drept că, nefiind televiziunea de faţă, lucrurile s-au uitat. Ba şi eroii implicaţi. Dar nu rămâne mai puţin adevărat că prima noastră poetă (azi de tot uitată) a provocat (ce-i drept, înainte de a fi poetă) dramoleta absolută. Pentru ea s-a făcut moarte de om.
Nu ştiu câte istorii de poezie feminină se pot lăuda cu aşa început eminent spectaculos. Dar a noastră începe cu o femeie frumoasă şi fatală. Cu o preoteasă fatală: Maria Suciu-Bosco“. În citatele ilustrative şi consideraţiile sale despre femeile frumoase şi urâte, Al. Cistelecan ajunge până în prezent: „În orice caz, după Maria Suciu-Bosco senzualitatea ardeleană se reprimă la poete şi nu vom mai regăsi poete aşa de pătimaşe decât cu Angela Marinescu şi Marta Petreu“. Notă la care, în finalul capitolului, adaugă: „Între Maria Suciu-Bosco şi Ruxandra Cesereanu, bunăoară, e doar o diferenţă de aparat, nu de tipologie sau de temperament. Fireşte că aparatul contează, dar şi celelalte se pun“.
Despre Muza rezolută citim: „Veronica Micle e mult mai meritorie – dacă nu cumva şi mai celebră – ca personaj al literelor române decât ca poetă (fiind, fără dubiu, cea mai celebră româncă, cel puţin printre români). Versurile ei au profitat, cât s-a putut (şi s-a putut destul de mult), din legenda (dar, să fim drepţi, şi din realitatea) idilei cu Eminescu şi din «dialogul liric» purtat o vreme între ei. Sau, ca să fim mai respectuoşi cu vremurile apuse, de pietatea cu care au fost înconjurate poezia şi viaţa lui Eminescu“. După acest amplu capitol lămuritor al destinului Veronicăi Micle autorul adaugă o Adendă. Idilă cu Tropoţel şi Momoţel (O problemă de voyeurisme culturale). Sunt pagini care se ocupă de anul jubiliar 2000, în care a apărut volumul corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle, cu implicaţiile şi ecourile lui în lumea eminescologilor, admiratori sau detractori ai marelui poet.
O Didonă din Ardeal e numită Lucreţia Suciu-Rudow, fiica Mariei Suciu-Bosco. Pe aceasta o trecea Titu Maiorescu pe lista „tinerimii române de peste Carpaţi ce se înfăţişează deodată cu deplină aptitudine de a simţi şi de a întrupa frumosul în formele literare“.
O matroană adevărată este Maria B. Baiulescu, născută la Braşov în 1860 şi decedată tot acolo în 1941. În refugiul de la Iaşi, între 1916-1918, ea a lucrat în spitalul condus de Regina Maria.
Biata Mărioara nu este alta decât Maria Cunţan, poetă familiară la revista Luceafărul a lui Goga şi Tăslăuanu. Acesta avea să scrie despre ea ca despre „o pasăre rănită, cu aripele frânte, aruncată de vijelia vieţii într-o pădure pustie“. Iar Nicolae Iorga o vedea la moartea ei ca pe „un suflet blând şi bun care n-a avut parte în viaţă de nici un noroc“. Azi o mai pomeneşte lumea doar când ascultă romanţa cu versurile „De sub fereastră-mi curge-un râu/ Tot lacrimi de-ale mele./ Copilele cu şorţ la brâu/ Îşi spală faţa-n ele“.
Sorioara lui Coşbuc este Maria Cioban, încadrată de autor în acest tablou: „Transilvania de poezie e, pe partea românească, invenţia aproape absolută a lui Coşbuc; nu şi cea lirică, fireşte, care mai aşteaptă o vreme, dacă nu generaţia lui Blaga, măcar până cresc «sorioarele» lui Coşbuc, toate fete tare duioase şi cu inima pusă deplin în liră“. Sextil Puşcariu o considera „cel mai bun dintre imitatorii lui Coşbuc“. Iar Al. Cistelecan o consideră „predispusă mai mult la lirismul pedagogic decât la confesiunile de amărăciune. Iar educaţiunea pe care o fac versurile ei e deopotrivă naţională, creştină şi morală“. O caracteristică, de altfel, comună celor mai multe dintre aceste poete.
De doliu şi de înviere se cuvine Aureliei Pop-Florian. Altă amărâtă turturea este Elena din Ardeal pseudonimul Elenei Sântion născută la Blaj în 1873 unde după 1890 a funcţionat ca învăţătoare la şcoala de fete (date luate din volumul Dascălii Blajului publicat de mine în 1994).
O altă Didonă de Ardeal era Ecaterina Pitiş. Pe când O ardeleancă de ispravă devenise Viora din Bihor, iar Mia Cerna era Cea mai neiubită de nimenea, fiind „cea mai nefericită în amor dintre toate poetele române“, cum zice Al. Cistelecan.
O poetă de festivităţi îi spune Doinei Delacriş ca să poposească apoi, prin Talentul în familie, la Livia Rebreanu-Hulea, sora celebrului romancier. Despre viaţa ei, petrecută la Aiud, şi despre poeziile sale cuprinse în volumul Răvaşe în tabără, publicat recent de colegul Ion Buzaşi, am scris în revista Cultura. Dar în textul lui Al. Cistelecan aflăm date şi despre soarta nefericită a fiicei sale Pussy, profesoară de muzică, deportată împreună cu soţul în Bărăgan.
În sfârşit ultimele capitole sunt intitulate: Fata/nepoata generalului (Mariana Moşoiu), O fată pierdută (Augusta Dragomir), Moaţa absolută (Florica Ciura) şi Păgâne şi creştine (Sorica Lascu Teodosia).
În final, lăudându-l încă o dată pe Al. Cistelecan pentru cel de al unsprezecelea volum al său, îi dau din nou cuvântul: „Aş încheia aceste mici – şi poate inutile – lămuriri cu vorbele lui Doru din apelul Cătră drăgălaşele noastre românce! (publicat în Noi, nr. 1 pe 1913): «Apelăm aici în deosebi la dragostea româncuţelor noastre cu ochi negri şi căprui, ca să ne vină întru ajutor»; măcar în calitate de cititoare, fireşte“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper