Destinul internaţional al lingvisticii şi folcloristicii româneşti

Un articol de ION TALOŞ

Vorbitorii limbii române s-au considerat, dintotdeauna, de origine romană. Sintagma „de la Râm ne tragem“ e doar cea mai cunoscută, nu şi cea mai veche expresie a conştiinţei romanităţii noastre. Totodată, oamenii de ştiinţă români au susţinut cu argumente originea latină a limbii române. Al. Rosetti scrie: „Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de acei care vorbeau alte limbi“.
În străinătate însă, până spre mijlocul sec. al XIX-lea, opiniile erau împărţite. Nu e locul aici să detaliem situaţia limbii române în lumea ştiinţifică din acea perioadă. Au făcut-o specialişti ca Ion Hurdubeţiu, Eugenio Coşeriu, Nicolae Saramandu, Jens Lüdtke şi mulţi alţii. Majoritatea învăţaţilor, de la Johann Thunmann (Untersuchungen über die Geschichte östlichen europäischen Völker, Leipzig 1774) şi Lorenzo Hervás y Panduro (Catálogo de las lenguas de las naciones conocidas. Madrid, 1800-1805) până la Friedrich Diez, au recunoscut caracterul latin al limbii române. Alţi autori susţineau însă că valaha – termen utilizat în epocă pentru limba română –, ar fi o limbă slavă, coruptă cu italienisme. Johann Christoph Adelung şi Johann Severin Vater o considerau chiar o limbă mixtă, denumind-o „Römisch-Slavisch oder Wallachisch“. Până şi întemeietorul romanisticii, Friedrich Christian Diez, cu toate că recunoştea originea latină a limbii valahe, afirma, în Grammatik der romanischen Sprachen (1836), că abia jumătate dintre componentele ei sunt latine, rădăcinile celeilalte jumătăţi trebuie căutate – scria el – în slavă, albaneză, greacă, germană, maghiară sau turcă.
Întrebarea este: ce diferenţia pe români de restul popoarelor romanice sau, mai bine zis, ce împiedica lumea ştiinţifică să înţeleagă mai curând că româna e o limbă romanică şi că românii sunt urmaşi ai romanilor? Un argument era cu siguranţă utilizarea alfabetului chirilic, la care se adăuga caracterul insular al Ţărilor Române în raport cu romanitatea occidentală, apoi întârzierea cu care au fost receptate studiile româneşti cu privire la vocabularul şi la gramatica limbii noastre, precum şi credinţa ortodoxă, ceilalţi romanici fiind preponderent catolici. Preluând un termen utilizat de Christian Schmitt, putem spune însă că toate acestea sunt aspecte exterioare limbii (Sprachexterne), deci, în fond, fără relevanţă pentru studiul genealogiei unei limbi.
Printre cei care afirmau răspicat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, originea latină a limbii române, s-a numărat Albert Schott, fratele celebrului Arthur Schott, care a lucrat câţiva ani ca agronom în Banat, a cules basme româneşti (valahe) şi le-a tradus în germană. Fraţii Schott au publicat, împreună, în 1845, la Stuttgart şi Tübingen, colecţia intitulată Walachische Mährchen, citată şi azi ca izvor de bază cu privire la basmul românesc. Nu ştim dacă Albert Schott a cunoscut direct ţinuturile româneşti şi pe vorbitorii de limbă română, dar observăm că el a scris o doctă introducere – necunoscută studiilor de istorie a romanisticii –, în care vorbeşte cu convingerea faptelor trăite, despre Walachen als Volk şi Walachen im Banat. El scrie: „limba valahă (…) este, la fel ca italiana, franceza, portugheza, spaniola, o fiică a latinei“, scriitori slavofili „s-au străduit să atenueze“ acest caracter, cu argumentul numărului mare de elemente slave existente în limba română (citat după Arthur şi Albert Schott, Basme valahe, cu o introducere despre poporul valah şi o anexă destinată explicării basmelor, traducere, prefaţă şi note de Viorica Nişcov, Editura Polirom 2003).
Locul limbii române în familia neolatină a fost definitiv stabilit odată cu dezvoltarea, ca obiect de învăţământ, în universităţile germane, a studiilor de romanistică, la mijlocul secolului al XIX-lea. Faptul a avut consecinţe benefice asupra romanisticii, între altele pentru că a înlesnit formularea de către Matteo Bartoli a celebrei teorii a lingvisticii spaţiale (ariile laterale – conservatoare, aria centrală – inovatoare, aria izolată etc.). Deci, în ariile laterale pot fi găsite verigi evolutive dispărute din diverse compartimente ale limbilor situate în aria centrală. Prin aceasta, limbii române i-a revenit astfel un rol important în studiile de lingvistică romanică. Totuşi, dacă în domeniul cercetării ştiinţifice româna se bucură de atenţia romaniştilor, Günter Holtus şi Edgar Radtke constată, pe baza programelor de învăţământ superior din Germania, că, în Seminariile de romanistică, limbii şi literaturii române le revine un rol secundar.
Un parcurs asemănător are şi cercetarea folclorului românesc. Istoricul bizantin Laonikos Chalcocondiles susţinea încă în secolul al XV-lea că vlahii au moştenit nu numai limba romanilor, deşi întrucâtva coruptă – zicea el –, dar şi obiceiurile, felul de viaţă, armele şi mobilierul casnic al acestora. Dintre români, cronicarii, D. Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Hasdeu, Şăineanu, I.-A. Candrea sau Tache Papahagi au semnalat numeroase înrudiri între cultura noastră populară şi a celorlalţi neolatini.
Pe de altă parte, ocupându-se de comportamentul românilor, Antoaneta Olteanu scrie că „sistemul clientelar, nepotismul, bacşişul“, „lipsa de încredere în orice fel de autoritate şi în oraş“ au permis încadrarea noastră în noţiunea de homo balcanicus; se scrie mult mai rar despre noi ca homo latinus (Homo balcanicus. Trăsături ale mentalităţii balcanice, 2004). Adăugăm aici că avem un prestigios Institut de Studii sud-est europene (centenar!), dar nu şi unul destinat studiilor romanice în care folclorul să poată fi cercetat în perimetru neolatin.
Se conturează, prin urmare, două tendinţe, nu numai în opiniile străinilor referitoare la noi, ci şi în însăşi cultura noastră: istoria, comportamentul, folclorul par să tragă spre sud-est, în vreme ce limba ne situează alături de occident. Dezechilibru frapant, care ar merita să fie discutat.
Aşa stând lucrurile, aproape că n-ar trebui să ne mirăm dacă în lucrări ale unor confraţi din Romania Occidentală, folclorul românesc n-a fost luat în seamă, în ciuda rezultatelor obţinute de specialiştii noştri, ceea ce ar fi îndreptăţit includerea lui ca parte a folclorului romanic. Nu e vorba de negarea acestei apartenenţe, ci de ignorarea folclorului românesc, din necunoaştere. Două exemple: Costantino Nigra (Canti popolari del Piemonte, 1888) şi George Doncieux (Le romancéro populaire de la France, 1904), compară baladele italiene, respectiv franceze, cu cele spaniole, catalane, portugheze, demonstrând existenţa unei comunităţi a lor, dar în sfera preocupărilor acestor învăţaţi nu intră şi balada românească.
Urmarea acestei situaţii este că cercetători eminenţi din a doua jumătate a secolului al XX-lea localizează folclorul românesc, mai exact balada noastră, nu în zona romanică, ci în cea balcanică. Argumentele lor se bazează în principal pe existenţa în folclorul românesc a cunoscutelor cântece epico-lirice: Meşterul Manole şi Voichiţa (Lenore), atestate la toate popoarele sud-est europene, inclusiv la români şi maghiari, sub formă versificată, de baladă, pe când în folclorul altor popoare, subiectele lor se realizează ca legende în proză.
Cel mai renumit comparatist din folcloristica noastră, A. Fochi, a cercetat balada românească în raport cu cea balcanică, stabilind că „abia 12,95%, din subiectele noastre epice sunt comune şi cu ale altor popoare din zonă“; el conchide: „formele culturii populare româneşti, după cum se lasă descifrate din studiul baladei, nu ţin de lumea balcanică“; „majoritatea materialelor comune – susţine el în continuare – nu fac parte din fondul principal al baladei noastre“ (Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, 1975). Fochi a comparat baladele noastre şi cu cele ale popoarelor din zona „carpatică“ (Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, 1984) ajungând la concluzia că doar 9,72% dintre subiectele noastre au paralele în folclorul maghiar, ucrainean, slovac, lituanian, rus, polonez, ceh şi al saşilor ardeleni.
După cum scrie Fochi, în ambele cazuri avem de a face cu procente foarte reduse, ceea ce arată că epica populară românească „nu este nici prelungirea culturii balcanice dincoace de Dunăre, dar nu este nici prelungirea culturii specifice a slavilor de nord“. Prin aceasta, Fochi critică totodată opinia exprimată de
E. Seemann, care exclude balada românească din „regiunile romanice“, plasând-o „la remorca provinciei balcanice“ (Erich Seemann, Dag Strömbäck, Bengt R. Jonsson, European Folk Ballads, Copenhaga, 1967). El combate totodată „Aşa-zisul «balcanism» al culturii noastre populare“ despre care vorbesc unii.
Recapitulând cele de mai sus observăm că, o vreme, cercetarea internaţională n-a luat act de dovezile latinităţii noastre, dovezi furnizate de specialiştii români, atât în domeniul limbii, cât şi în acela al folclorului. Totuşi, întrucât cel dintâi indiciu al identităţii individuale şi etnice e limba, româna a fost cercetată foarte intens prin comparaţie cu celelalte limbi romanice. În schimb, cercetarea folclorică a rămas în urmă.
Al doilea indiciu al identităţii oricărui individ, al societăţii în ansamblul ei, este însă tradiţia în care ne formăm şi trăim, cu un alt termen, folclorul în înţeles larg. Repetăm: ideea latinităţii noastre a fost susţinută nu numai cu argumente din domeniul limbii, ci şi din acela al folclorului, iar, la începuturile ei, romanistica avea în vedere atât limba, cât şi literatura scrisă şi pe cea orală. Atunci se făcea filologie în sensul deplin al termenului, dovadă preocupările din domeniul folcloric ale lui Diez, Schuchardt, Paris, Hasdeu, Weigand, Densusianu, Puşcariu, Bartoli, Leite de Vasconcellos, Menéndez Pidal, Meyer-Lübke sau Spitzer. Amintim, de asemenea, că primul institut pentru studiul folclorului literar din România a fost înfiinţat în 1930, la Cluj, în cadrul Muzeului Limbii Române.
Cu vremea, cercetarea literaturii şi a folclorului s-au emancipat, acestea devenind discipline de sine stătătoare, oarecum în afara romanisticii. La rândul ei, romanistica şi-a restrâns tot mai mult sfera de preocupări la studiul limbii. Ca disciplină independentă, folcloristica a pus accentul pe investigarea folclorului naţional, concentrându-se asupra culegerilor de material din teren (până nu dispare cu totul…), dar, cum scria renumitul filolog italian Giuseppe Vidossi în 1933: „Anche per la poesia popolare è inutile raccogliere senza comparare“. Să ne înţelegem: Vidossi nu propunea încetarea culegerii folclorului, ci culegerea şi studierea comparativă a lui.
A sosit însă vremea studiilor de folclor comparat, a unei folcloristici romanice? Înaintaşii noştri au demonstrat-o încă acum câteva decenii: la aproximativ trei sferturi de veac după ce au fost puse bazele lingvisticii romanice, a (re)început, tot în universităţile germane, cercetarea folclorului romanic, adică a unor teme de folclor în perimetru neolatin. Pe lângă savanţii români menţionaţi mai sus, o seamă de romanişti de la universitatea din Hamburg nu se ocupau doar de cercetarea limbilor descendente din latină, ci îşi aţinteau privirile şi spre cultura populară romanică. Unul dintre primii care au încercat să pună bazele cercetărilor de cultură populară (în special de mitologie) romanică a fost Hermann Urtel, în lecţia de deschidere din 1918, după habilitare, ca profesor la Seminarul de Romanistică din Hamburg. Acelaşi seminar a publicat revista Volkstum und Kultur der Romanen. Sprache, Dichtung, Sitte (1928-1941), care îşi propune ca obiect al cercetării sale tot ceea ce se realizează prin cuvânt, orice operă literară, obiceiurile şi credinţele, toate tradiţiile popoarelor romanice, cu un cuvânt, etnografia romanică propriu-zisă, slab reprezentată în revistele germane de etnografie.
Wilhelm Giese, de la aceeaşi universitate, a publicat, începând de prin 1932, studii de literatură populară şi de etnografie romanică (morfologia basmelor romanice, obiceiurile de nuntă, cetele de fete la popoarele romanice), iar în 1962 a tipărit un ghid al culturii populare romanice. Alt renumit savant hamburghez, Fritz Krüger, a publicat studii etno-lingvistice referitoare la zone din Franţa şi Italia, dar şi o vastă lucrare despre mobilierul popular în ţările romanice.
La rândul său, Felix Karlinger, profesor la universităţile din München şi Salzburg, s-a ocupat consecvent de folclorul literar al popoarelor romanice. El cunoştea toate limbile neolatine, a cules texte folclorice în aceste limbi şi le-a tradus în germană. A dedicat studii speciale unor teme romanice (introducere în proza populară romanică, funcţia cântecului în basmul romanic, reprezentarea lumii de dincolo, în literaturile populare romanice, monologul şi dialogul la Basile şi Creangă, legenda românească despre contractul semnat de Adam cu diavolul după alungarea din Rai, descoperită în Mallorca).
Urtel, Giese, Krüger, Karlinger au deschis un nou câmp de cercetare în domeniul romanisticii. În special la Karlinger, folclorul românesc se bucură de o atenţie deosebită. (Cu toate acestea, volumul lui Günter Holtus şi Edgar Radtke Rumänistik in der Diskussion, din 1986, include doar Sprache, Literatur, Geschichte, deci folclorul nu se bucură de atenţia vreunuia dintre cei 24 de autori din volum).
Ideea că în folclorul românesc ar putea fi descoperite elemente dispărute din folclorul altor popoare neolatine este axa unei lucrări intitulate Între Italica şi Sarmizegetusa, în curs de apariţie. Un singur exemplu: studiul consacrat obiceiurilor şi cântecelor din perioada Crăciunului la popoarele romanice arată că folclorului românesc îi revine aproximativ acelaşi rol, pe care l-a avut limba română în cadrul studiilor de lingvistică romanică. Mai exact, teoria ariilor mărginaşe, formulată de Bartoli îşi găseşte confirmarea şi în domeniul folclorului: de o parte, folclorul românesc, de cealaltă, folclorul spaniol şi portughez, conservă elemente dispărute în mare parte din zona centrală a romanităţii, adică de la italieni şi francezi. Zonelor de margine le este comună întreaga morfologie a colindatului, de la organizarea cetelor de colindători pe baza categoriilor de vârstă, la structura lor (vătaf, casier, „iapă“, chiar şi instrumentele muzicale utilizate), la succesiunea acţiunilor cetei (întreabă dacă au voie să colinde, laudă casa şi gospodarul, dansează în casele cu fete, cer daruri şi promit să revină la anul); apoi descolindatul: în locul urărilor de prosperitate în anul ce vine sunt rostite blesteme, când colindătorii nu sunt primiţi sau nu sunt mulţumiţi cu darurile oferite; comună este petrecerea feciorilor împreună cu fetele din sat şi chiar cu aparţinătorii lor, organizată la sfârşitul perioadei (berea, butoiul); în fine, ariilor laterale le este comun obiceiul ca, la sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, să fie cântate unele texte profane, chiar lumeşti, inclusiv balade. Unele dintre elementele de mai sus apar şi la italieni şi francezi, dar în chip sporadic, cu mai puţină vigoare şi pe arii restrânse, ceea ce arată că iniţial au fost practicate pe suprafeţe mai mari, micşorate treptat, odată cu trecerea de la faza rurală la cea urbană a evoluţiei societăţii.
Cercetarea obiceiurilor şi cântecelor din perioada Crăciunului dovedeşte că există argumente suficiente pentru ca folclorul romanic să fie privit ca unitate, cam tot atâtea argumente câte susţin unitatea folclorului germanic, scandinav sau slav. Şcoala de la Hamburg şi teoria lingvisticii spaţiale deschid promiţătoare perspective folcloriştilor din ţările romanice, în special celor din România. De ce vor avea folcloriştii români o situaţie privilegiată? Pentru că folclorul românesc oferă cele mai multe imbolduri pentru asemenea cercetări.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper