Cum ne dezgheţăm afectiv

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

În Cerc Oglindă Transformare de autoarea americană Annie Baker, în regia lui Cristi Juncu şi traducerea lui Bogdan Budeş, de la acelaşi teatru, personajele îmbrăcate casual stau în cerc, ca la orice exerciţiu care vindecă inhibiţiile şi îmbunătăţeşte capacitatea de relaţionare. Într-o parte, pe un panou, sunt scrise cu markerul, pe rând, săptămânile în care a avansat cursul. Ultima va fi a şasea. Puţinele obiecte alese de scenograful Cosmin Ardeleanu fac parte din recuzita obişnuită a unor asemenea exerciţii: bilă albastră, rucsac etc. Autoarea decupează scene din programul de terapie de grup şi le plantează pe scenă. Fără acţiune, fără dramatism şi fără o relevanţă specială.
Cum se nasc relaţiile între diferiţi indivizi, cu câtă greutate se porneşte arhitectura interacţiunii umane, câte limite şi obstacole interioare, câtă temere şi încordare presupun legăturile între oameni care nu se cunosc, acestea ar fi obiectele de interes urmărite de dramaturg. Regizorul Cristi Juncu, campion la construcţia relaţiilor şi la dezvoltarea fineţei actoriceşti, creează contextele potrivite, lucrând în filigran uman. Personajele sale sunt credibile, oameni în carne şi oase, cu traume, complexe şi frustrări. Şi, totuşi, textul, cu scenele lui de gen, cu realismul decupat din viaţă, nu punctează la capitolul relevanţă. Oricât de maestru ar fi Cristi Juncu în a contura portrete de personaj şi mecanismele interioare ale acestora, poveştile ratează saltul către emblematic. Actoria fină, senzaţia de civilitate pe care o preferă cel mai adesea regizorul pentru personajele sale şi situaţiile în care se recunosc uşor vajnicele frustrări şi inhibiţii ale lumii moderne rămân atuurile spectacolului, căci Cristi Juncu deţine o adevărată artă în a sugera stânjeneala în zeci de nuanţe.
Personajele stau pe jos sau pe bilă mărturisind diferite experienţe din biografie. Pe măsură ce săptămânile trec, relaţiile se dezgheaţă. Coordonatoarea (Aura Călăraşu) conduce jocul cu blândeţe şi cu înţelegere (în cheie oarecum monocromă), într-o atmosferă explicit neconcurenţială. Perechea sa din spectacol (marele actor Ovidiu Ghiniţă), un hippie bătrân, o susţine, secondând-o cu delicateţe. Privirea lui intensă, atentă, plină de omenie ascunde straturi de experienţă şi de înţelegere. La polul celălalt se află adolescenta de şaisprezece ani, model de încordare şi sumă a tuturor inhibiţiilor. Amalia Huţanu reuşeşte un personaj de o fragilitate tulburătoare. Povesteşte nesigur şi dureros, cu o greutate evidentă în a se etala în public, scrâşnind din toată fiinţa sa ca o rană vie. În categoria vârstei de mijloc se află alte două personaje, o femeie de treizeci şi cinci de ani (Alina Danciu plină de personalitate scenică) ce a avut revelaţia că „oamenilor nu le pasă unul de altul“ şi bărbatul cu care va avea o aventură (Ioan Peter evoluând între timiditate şi exuberanţă). Lor le rămâne să investigheze feţele ipocriziei şi ale rolurilor sociale. Greutatea în a comunica şi a se exprima este materialul de studiu din exerciţiul terapeutic prezentat în Cerc Oglindă Transformare. O etapă trecătoare, după cum o dovedeşte finalul de peste zece ani, cu scena de pe stradă care updatează spectatorul în ceea ce priveşte evoluţia personajelor.
Cu ministagiunea de trei spectacole prezentatã în Capitalã, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad demonstrează că este un pion important pe harta teatrală a ţării. Nu ne rămâne decât să aşteptăm curioşi următoarele premiere.

teatru-2

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper