Consumerism cultural

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Nu chiar cu mulţi ani în urmă un primar general al Capitalei lansa public distopia prin care Piaţa Revoluţiei urma să fie plombată cu clădiri comerciale, croite unghiular în forma spaţiilor libere, într-un ansamblu ce ar fi integrat Ateneul Român, Muzeul Naţional de Artă, Biblioteca Centrală Universitară şi tot patrimoniul istoric al zonei – în ceea ce edilul-şef intitula „un mall cultural “.
Dincolo de grotescul sufocant al proiectului (reflectând, printre altele, acea kenofobie omniprezentă azi în urbanistica unui oraş altfel, paradoxal, plin de maidane), un proiect care, în loc „să umple“, ar fi vidat simbolic centrul oraşului; şi trecând peste faptul că ideea de mall cultural este discutabilă şi, după părerea mea, în sine contradictorie, căci expune o reţetă consumeristă într-o vitrină culturală (nu mai multă cultură, de fapt, ci mai multă vânzare), nu pot să nu remarc că ideea prinde pretutindeni, în varii ipostaze, unele surprinzătoare.
Nu voi recenza exemplele evidente. Vastele hale, de pildă expoziţionale, reciclate ca „mall-uri culturale“ (încă nu se vede cu ce succes). Nici acele proto-mall-uri, zecile de metri pătraţi cu „rafturi de cultură“ (precum unele hipertrofiate librării), totuşi încă prea puţin etajate şi diversificate pentru a se putea blazona ca mall. Şi nici proiectele din capul locului branduite astfel, ca noul-vechiul Teatru Naţional din Bucureşti, care azi aspiră la titlu după o declarată sugestie londoneză. Şi bineînţeles că lobby-urile şi foaierele cu vânzare de albume, simboluri şi brelocuri culturale ale unor instituţii ca muzeele nu evocă nicidecum shot-ul consumerist injectat de mall-ul cultural, după cum nici unele ambuscade comerciale pe trasee culturale (ca accesul în vechea cetate a Sienei, care, pornind de la gară pe un şir lung de scări şi benzi rulante, trece mai întâi printr-un molişor, mai degrabă oportun).
O fată, poate studentă la Belle Arte, care în cea mai mare înghesuială schiţează într-un carnet cu însemnări după un tablou din sala cu Sfânta Familie a lui Michelangelo. Şi câteva zeci de vizitatori în valuri care fotografiază la foc automat. Galleria degli Uffizi, unde turiştii planetei îşi reunesc interesele artistice, nu e o clădire-plombă, ci o superbă clădire de Cinquecento a Florenţei, înălţată după planurile lui Giorgio Vasari, a cărui capodoperă absolută e considerată. Nu se ţine din vânzarea cănilor de ceai „cu dichis“, ci găzduieşte una dintre cele mai vechi şi mai faimoase colecţii de artă din lume. Nu expune o mare diversitate de beni culturali, ci pictură, cu deosebire.
Cu toate acestea, observând mareea fluctuantă de turişti ce fac cozi imense la intrare şi se busculează fără scăpare înăuntru, îţi poţi pune măcar o întrebare. Unde şi când îşi mai află locul amatorul de artă, ori acel dilettante genuin, în acest Babilon – precum e, poate, şi fata care schiţează eroic îmbrâncită din toate părţile?
Dar există o cauză mai profundă decât iureşul turistic (ce ia proporţiile Exodului la Musei Vaticani) – poate doar conjunctural, estival – prin care e descurajat interesul contemplativ, pentru un pictor, o epocă, o şcoală. Preluând ca într-o pâlnie aglomeraţia pestriţă şi haotică, chiar modul de funcţionare, „dispozitivul“ propus pentru Galleria este cel care creează acest iureş conglomerat, cu interese nediferenţiate (ce în sine poate fi pozitiv pentru vizitator, uneori tot aşa cum snobismul e bun întrucât înseamnă contact cu arta). E un traseu de maratonişti, cu sute de maeştri şi capodopere expuse şi câteva zeci de superstaruri, care îţi solicită continuu atenţia, până la limitele fiziologiei, pentru cel puţin 3-5 ore, iar asta chiar şi înghiţind în viteză epoci întregi. De nedigerat! Mai rău, de nevăzut, pentru pelerinul acestui traseu-reţetă: e un traseu care te invită să nu vezi. Pe parcursul căruia încerci să smulgi totuşi ceva, fotografiind într-un picior un tablou, o explicaţie, un coridor, o vedere pe fereastră spre acoperişurile florentine, cafeneaua de pe terasă, un soclu gol, un hidrant, un lift. Prin mod de funcţionare, prin traseul nesfârşit, ce condensează, malaxează şi aglutinează tot, pentru o jumătate de zi de entertainment şi de suprastimulare, Galleria e azi, am putea spune, un mall cultural.
Acum mai bine de o jumătate de veac Art Buchwald îşi scria faimoasa povestire The Six-Minute Louvre: un globe-trotter american, perfect antrenat, îşi propune să stabilească un nou record parcurgând Luvrul în şase minute, cu obligatorii opriri înaintea a trei capodopere, pe care trebuie să le comenteze succint: Victoria din Samothrace, Venus din Milo şi Mona Lisa. Astăzi maestrul satirei americane îmi pare mai degrabă un scriitor de anticipaţie la termen.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper