Cercul existenţial şi istoric

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Nicolae Breban, Jocul şi fuga, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2015

 

Simulacrul, în noul şi marele, în orice sens, roman al lui Nicolae Breban, Jocul şi fuga (Editura Contemporanul, 2015), este vizat de jocul, mişcarea şi fuga lui Paul, personajul central şi, naratologic vorbind, multifuncţional.
Mişcarea sa în cerc, în abstract şi concret, proiectul sau planul său par a prinde putere şi a avea succes. Dar aceste planuri, despre care aflăm că sunt mari, ţin de, sau se menţin în, imaginaţie şi nu schimbă nimic. În închipuire, pe scena sa mentală, oamenii pot fi manipulaţi ca nişte păpuşi. El face ca Virgil să se împrietenească (vorba vine, nu crede în prietenia propriu-zisă) cu Raoul Ionescu, fostul soţ la Mioarei, şi să-l atragă şi pe Bastian, tatăl lui Virgil. Iată un scenariu epic, proiectat de un personaj auctorial. Simulacrul, mascarada maschează ori trădează prietenia. Prin inversarea rolurilor în relaţie, duşmanul ajunge ales ca prieten. Deşi „născuţi pentru a fi duşmani“, Raoul şi Virgil „se împrieteniră la toartă“. Virgil crede în Idee, Raoul nu, cu umilinţă, el vrea să fie „degradat“ de Paul.
Aproape jumătate din roman tatonează pregătirea scenariului de grup, organizaţie sau cerc. În fine: „cercul începea realmente să fie, să se mişte, să prindă realitate“. Dar realitatea însăşi nu este propriu-zis realitate. Totul e definibil, redefinit, întors la sensul pierdut. În această realitate, se are în vedere, ori în „plan“, „cercul secret“.
Paul se instituie drept gazdă ori amfitrion, apoi ţine discursuri în câteva oraşe. Curând, Raoul şi Bastian vor să lărgească cercul. Şi nu pot fi opriţi sau stânjeniţi. Un cerc „de fier“ se formează în jurul Mioarei, ceea ce devine pentru iniţiator un fapt încurajator. Un singur cuvânt nu poate denumi acţiunea: „joc, farsă, organizaţie, cerc, indiferent cum vrem să le numim“, spune Paul. Totul porneşte aproape din nimic, se înfăptuieşte ca de la sine, spre mirarea promotorului total sceptic: „nu am visat asta niciodată: rolul meu de organizator!“. E ispitit doar de încercare. De aici iese cercul, din încercare. Paul se recunoaşte, în această întreprindere, într-o idee inteligibilă, cu finalitate incertă: impostor, megaloman, ridicol, nepotrivit, nedefinit, „nici cal, nici măgar“. Lui Peter îi spune că se vede ca un „barcagiu“. E deja suspect de nebunie, de lipsă de măsură, dar şi, după aproape doi ani, foarte ezitant: „pe Paul l-a cucerit şi ideea de a se retrage“, din acest grup sau cerc, care încă „nu devenise o mişcare“.
Al doilea cerc, condus de Peter şi Virgil, numiţi, într-un sens arhaic, procurori, se formează în dezacord cu amfitrionul Paul, care exclude din principiu ierarhia în grup. Raoul devine acum secretarul, numit şi activul. Totul, declară Peter, în numele şi slujba lui Paul şi a Mioarei. Sunt înfiinţate filiale ale organizaţiei la Suceava, Constanţa şi Timişoara. Amfitrionul bate în retragere, fuge, dar nu definitiv. „Paul continuă să lipsească şi să apară rar“. Ideea sa prinde corp, chiar în formă de trădare. El anunţă reunirea sau conferinţa cercului patronat de Mioara, la Bucureşti, în zona Izvorul Rece, cu 50-60 de membri prezenţi. Deşi Paul are admiratori, el propune noi alegeri şi îşi anunţă retragerea. „Opera mea, câtă este, este încheiată.“ Se produce „lovitura de teatru: excluderile şi degradările“.
Suspicios, Paul are încredere doar în Peter şi Virgil. Face deplasări la Constanţa, Alba Iulia, Hunedoara. Îşi mărturiseşte frica faţă de cei lacomi din cerc, nu faţă de securitate. Constată izbânda de moment: „Cercul devine de sine stătător“. Tânărul admirator Virgil Bretan spune că Cercul este Paul. E convins că Mioara, numită şi „Sora, patroana“, îl admiră pe cel, de el, admirat. Ce constată Paul este slugărnicia, o adevărată „boală a naţiei“. Pentru el contează construcţia pornită din încrederea în sine. Există în om, dincolo de neîncredere, „un fel de zeu ascuns, puterea de a duce totul până la capăt“. E fundamentul acestui „proiect îndrăzneţ şi nepractic“.
Mica masă a membrilor organizaţiei îl denunţă că a ajuns „autocrat“. Dar el continuă organizarea timp de o jumătate de an. Continuă totodată şi „fugile mele“, din gruparea concepută ca „formă a aventurii“.
Cercul are în urmă istoria a trei faze: „prima a fost cea ideală, a înfrăţirii şi entuziasmului colectiv“, „a doua“ critica şefului-autocrat, iar ultima în mişcare centripetă, schimbarea nedorită de promotorul provocator. Paul se metamorfozează, nu mai este vechiul ins ascuns, devine prezent, acţionează, arbitrar şi pripit, reduce numărul de membri extins de noii organizatori. Scopul rămâne neclar, dar, în mod uimitor, cert, definit negativ: nu e anticomunismul. Activ, Paul impune metode noi, declarate, împotriva unor aşteptări, nelegionare. În planul său – la limită – ideologic, „grupul nostru de acţiune şi de gând este unul naţionalist în sensul bun al cuvântului“. Fără xenofobie, în armonie umană şi de credinţe, chiar făcându-se elogiul evreilor, care au dat Biblia, „prima mare abstracţiune“.
Liderii disidenţi Sandu Mioc şi actorul Sergiu Iacob văd în Paul un trădător. Naţionaliştii „de toate culorile“, vor să-i elimine întâi pe Virgil şi Raoul: acesta „nu profesa în nici un fel credinţele şi ideile înflăcărate ale lui Cazimir (Paul)“, îi era doar devotat pentru că fusese salvat din dezastrul căsniciei, „scos din mlaştină“.
Cercul ajunge şi la cel de-al treilea congres. Prolegionarismul ia avânt. Virgil Bretan greşeşte o dată, refuzând orice critică, şi este denunţat ca trădător de Sandu Mioc, şi greşeşte iar, voind să plece din adunare. Perceput drept „creierul care îl otrăveşte pe Cazimir“, Virgil este molestat, apoi ucis cu un cuţit în spate, înscenându-i-se de către „organele“ legii o moarte „sexuală“, alături de o fată aflată muribundă, Doris Ilca din Lugoj, în cadrul unei pretinse organizaţii de tip legionar.
Paul începe să vadă în Virgil un martir. Actorul-lider Iacob se aruncă la picioarele liderului maxim recunoscut. Acesta, o vreme des vizitat de Raoul, o dată şi de cea numită Doamna Mioara, ajunge să fie căutat foarte puţin de Raoul şi Peter. Avram, ataşat de el, dispare, apoi dispare Paul însuşi. Îi scrie Mioara, ataşată de noua prietenă Carol(ina), o dată pe lună, însă el nu răspunde la scrisori. Îşi trăieşte acum „izolarea, depărtarea de capitală şi de opera mea, de Cerc“.
Rămâne ataşat, cu suficientă detaşare ironic-sarcastică, de ideea proiectului clar şi lipsit de scop: „inspirata şandrama pe care am ridicat-o sub numele de Cerc, de organizaţie, de mişcare“. E sceptic, rece, pe mai departe: „nu predic entuziasmul“. Pare chiar a fi trădător, cum fusese acuzat: „parcă urând el însuşi ceea ce construise“, Cercul, care, e drept, nu semăna cu cel închipuit de el, ajuns împărţit în „trei fracţiuni“. De semnalat obsesia triadei, recurentă în acest roman. Idei legionare „cu unele amendamente“, cultul morţii înlocuit cu al ierbii, rezistenţa sau supravieţuirea ca simbol, păstrează Mioc şi Avram Avram (unicul nume dublat în roman). Raoul rămâne apropiat de primele idei ale Cercului, extins prin primirea şi a unor comunişti. Cei din jurul lui Bastian şi al actorului Iacob din Constanţa fuzionează cu cei din jurul lui Mioc.
Paul, promotorul ideii, respinsese orice „program“, motiv pentru care şi el ajunge respins. „Foarte puţini îi mai rămăseseră fideli, dar şi aceştia erau plini de amărăciune în faţa trădării sale.“ El îşi „părăsise opera“. Despărţire cruntă: acuzatorii îl credeau „psihopat“, „paranoic din cea mai vulgară speţă“, „Un parazit al nevoii de adevăr şi de credinţă a altora, un fals şi dăunător profet“, „ofiţer sub acoperire“. Haosul este deplin: „Minciuna, adevărul şi calomnia, iată, se împleteau şi se desfăceau, aproape fortuit…“. Spre o mare mirare: „sub câte măşti şi chipuri poate sclipi adevărul!“.
Cercul cu totul apare acum definit de Paul ca fiind „doar un strigăt!“, de voinţă.
Din scrisorile minorei Liliana Caragiani, aflăm că Paul detestă progresul, iar ideea sa rămâne doar o provocare. „Paul poate provoca în anumiţi indivizi cruzi şi dezechilibraţi pofta de victimă“. Total autonom, practică exclusiv „imitaţia de sine“. În chip traumatic, rămâne urmărit din copilărie de o „pasăre mare“.
Stamatopol este cel care ştie tot ce i se pregăteşte oficial Cercului. O cercetare, nu încă un proces, doi-trei reţinuţi, iar pentru Maria Ionescu, numită batjocoritor „jertfă“, o „detenţie fermă“. Dezvăluindu-se, Stamatopol îl agresează pe Paul, numit „liftă burgheză“, şi „potaie rasată“. Exponenţial pentru Securitate, Stamatopol, lichidatorul afirmat al Cercului, face o expunere metodică: „noi nu pedepsim în nici un fel, eu cu atât mai puţin: nu, noi retragem, izolăm, noi neutralizăm tot ce ni se pune în drum“. Iată nexul securismului perpetuu, nu doar al celui totalitarist-stalinist.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper