„Când învingi spaima de infinit, începe creaţia“

IRINA ODÃGESCU-ŢUŢUIANU în dialog cu ION BOGDAN ŞTEFÃNESCU

 

Irina Odăgescu-Ţuţuianu este o persoană care emană blândeţe, bunătate, bucurie, iubire faţă de semeni şi care crede în „pronia divină“. Toate aceste trăsături se reflectă puternic în opera sa, stabilind un liant, un flux continuu între lăuntrul domniei sale, lumea exterioară şi Înaltul Ceresc.

Ion Bogdan Ştefănescu: Cum aţi ales compoziţia ca modalitate de a vă exprima şi de a trăi?
Irina Odăgescu-Ţuţuianu: Cred că m-a ales ea pe mine. Pornirea s-a declanşat pe la treisprezece ani. Trebuie să spun că de la nouă ani făceam poezie, gest pe care l-am reluat de-a lungul timpului. Nu era o vocaţie cultivată, ci una mai mult simţită şi, de fiecare dată când aveam nevoie să exprim ceva, mai scriam o poezie. Pornirea se manifesta rar şi numai în momente cheie. Nu se întâmpla la fel şi cu muzica despre care pot să spun că reprezenta un fond sufletesc constant.

I.B.Ş.: Existau întâmplări care să vă determine pornirile?
I.O.Ţ.: Nu-mi trebuia neapărat stimulente exterioare pentru a exprima câte ceva. În marea lor majoritate, erau de ordin interior şi ţineam cont de ele. Altfel, trecea momentul. Asta nu înseamnă că inspiraţia nu revenea, făcându-mă chiar să ating starea de graţie. Este punctul pe care nu oricine îl poate atinge. Nu numai educaţia poate determina complexitatea omului.

I.B.Ş.: Cum se manifesta starea de graţie la un copil de treisprezece ani?
I.O.Ţ.: Teribil! Spre exemplu, m-am dus cu mama mea la un mic restaurant din cartier (Dudeşti), unde, de obicei, se făceau nişte „friptane“ grozave. Spre ghinionul nostru, taman în acea seară, nu aveau nimic de pus pe grătar, iar oferta de mâncăruri gătite nu m-a interesat. În schimb, cânta unul la contrabas care mi-a atras atenţia, m-a captivat. Nu părea o persoană cultivată, dar era implicat total. Pe fondul muzical, destul de vehement, în care personajul trăgea cât putea de contrabas, mi-a încolţit în minte prima mea lucrare.

I.B.Ş.: Pentru ce instrument?
I.O.Ţ.: Numai pentru pian puteam să gândesc ceva. Aveam treisprezece ani şi habar nu aveam să scriu pentru alt instrument.

I.B.Ş.: Dar ce v-a declanşat emoţia? Ritmul, atitudinea interpretului, vreo melodie aparte?
I.O.Ţ.: Mai mult atmosfera mi-a stimulat imaginaţia de copil. Am ridicat momentul la nişte cote care nu cred că erau reale. Aşa gândesc acum. Altfel, ce rost avea ca la impulsul acela – un jazz de proastă calitate –, eu să imaginez o melodie romantică?

I.B.Ş.: O contraofensivă.
I.O.Ţ.: S-a mişcat în mine ceva. Ţin minte acel moment.

I.B.Ş.: Atracţia faţă de muzică e o moştenire de familie?
I.O.Ţ.: Mama mea, Clementina Demetra, a avut o voce extraordinară. Soprană de coloratură autentică. Pe vremea ei, însă, mentalitatea era supărătoare: fetele care se ocupau cu aşa ceva erau considerate neserioase. Bunicul meu, Stan Ghiţescu, era un om cultivat, cu două facultăţi – Dreptul şi Limbi Clasice –, ministru în guvernul Octavian Goga. A sfătuit-o ferm pe mama să dea mai bine la Drept, o facultate potrivită cu aspiraţiile acelor timpuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu i-a fost greu, fiindcă avea, la rândul ei, o educaţie serioasă, dar şi-a păstrat plăcerea de a cânta. De aceea, atunci când a observat înclinaţiile mele muzicale, m-a sprijinit foarte tare în acest sens.

I.B.Ş.: Şi-a împlinit visul prin dumneavoastră.
I.O.Ţ.: Da, şi a trăit numai pentru mine. Spun asta pentru că au existat provocări şi întâmplări terifiante în viaţa noastră.

I.B.Ş.: Adică?
I.O.Ţ.: Chiar vrei să ştii? Tatăl meu, Emil Odăgescu, avocat eminent, a fost închis politic pe când eu aveam doar nouă ani. A stat la puşcărie timp de cincisprezece ani. Fusese magistrat la Tribunalul Ilfov, prim procuror la Curtea de Apel Bucureşti, apoi secretar general la Ministerul Muncii, prefect de Ilfov, asistent al celebrului avocat Istrate Micescu şi asistent universitar la Facultatea de Drept până în 1949, anul dramatic. Era un om de o frumuseţe masculină răpitoare, brunet, cu frunte lată, cu o personalitate puternică, de o bunătate excesivă. În special cu cei din afara familiei era o minune de om. Lucrurile, însă, au luat o întorsătură cutremurătoare.

I.B.Ş.: Adică nu l-aţi mai văzut timp de cincisprezece ani?
I.O.Ţ.: Timp de nouă ani nu am primit nicio veste. Habar nu am avut unde se află. Apoi, brusc, ne-am trezit cu o carte poştală. I se dăduse voie să ne scrie că se află la puşcăria din Oradea şi că are dreptul la vorbitor. Am vândut imediat mobila de sufragerie, pe care am luat 2.000 de lei, şi am plecat val-vârtej la Oradea. Când ne-am întors la Bucureşti, nu mai aveam niciun ban. Nici până în ziua de azi eu nu am mobilă de sufragerie. Nu îi simt lipsa deloc.

I.B.Ş.: Cum a fost întâlnirea?
I.O.Ţ.: Sfâşietoare, pentru că nu ne-au lăsat să intrăm pe amândouă şi mama a hotărât să mă duc eu. Când l-au ridicat, eram un copil, iar acum devenisem o adolescentă în prag de facultate. I-am spus că nouă ne merge foarte bine, că nu are de ce să-şi facă griji pentru noi şi că el trebuie să se întărească pentru a ieşi cu bine din această cumplită încercare. Numai el ştie ce-a fost în sufletul lui când m-a văzut şi cum a rămas privindu-mă ieşind.

I.B.Ş.: V-a urmărit acest stigmat, de fiică a unui arestat politic?
I.O.Ţ.: Totdeauna! Am trăit o frică perpetuă că voi fi expulzată din orice comunitate. Au vrut să mă dea afară în clasa a şaptea, apoi în liceu. La facultate au aflat de originea mea nesănătoasă abia când ajunsesem în anul V. Am trăit sub spectrul ghilotinei în permanenţă. Dar când totul părea să devină o catastrofă, pronia cerească m-a ferit. Întotdeauna s-a întâmplat aşa. O mână divină m-a ocrotit.

I.B.Ş.: Dar mama dumneavoastră nu a păţit nimic?
I.O.Ţ.: O, cum să nu! Era licenţiată în Drept şi a ajuns muncitoare în fabrică, timp de doi ani, lucru pentru care a spus mulţumesc. Apoi a lucrat ca infirmieră cincisprezece ani la un spital de nebuni, numai în tură de noapte. Întotdeauna intra pe uşă dimineaţa, la ora şapte, cu zâmbetul pe buze, pentru ca eu să nu simt drama pe care o trăia.

I.B.Ş.: Când a ieşit tatăl dumneavoastră, în 1964? Îl apăsa povara acestor ani în care cu toţii aţi suferit nevinovaţi?
I.O.Ţ.: Nu i-a reproşat nimeni nimic, dar cred că a dus o mare greutate toată viaţa. Pe mine m-a găsit redactor la Editura Muzicală. Îmi întinsese o mână dl Nicolae Călinoiu care, deşi activist, s-a purtat omeneşte. După un an, am devenit profesoară de pian la Şcoala de Muzică nr. 5 şi mai apoi am putut intra la Conservator. După terminarea facultăţii, am rămas profesoară şi, pentru cincizeci de ani, am predat aceeaşi disciplină: Citire de partituri.

I.B.Ş.: Cum au fost anii dumneavoastră de deprindere a aptitudinilor muzicale? Ce modele şi repere aţi avut?
I.O.Ţ.: Primul a fost la nouă ani, când am ascultat-o pe Monique de la Bruchollerie, marea pianistă. O persoană mică, slabă, dar viforoasă. Când s-a năpustit odată asupra pianului am rămas înmărmurită. Cânta Variaţiunile de César Franck. Am simţit că se cutremură ceva în mine. Abia atunci am înţeles ce înseamnă muzica. Eu luasem lecţii de pian de pe la şapte ani, cu Miron Şoarec, dar eram foarte leneşă. Mă punea întruna să fac Hanon şi Czerny.

I.B.Ş.: Păi de aceea nu aveaţi tragere de inimă.
I.O.Ţ.: În schimb, îmi plăcea foarte mult Miron Şoarec. Mă duceam nerăbdătoare să-l întâmpin în staţia de la Poşta Vitan – eu în această casă şi cartier am trăit de când m-am născut –, îi săream de gât, apoi îl trăgeam de mână ca să ajungem cât mai repede acasă. Dar exerciţiile lui Czerny şi Hanon tot mi se păreau fioroase şi au reuşit să-mi modifice şi percepţia asupra profesorului. Miron Şoarec era un om cultivat, blând, un pianist care cânta cu Aldulescu, era cineva, dar, în timpul unei lecţii obositoare, am chemat-o pe mama pe un ton destul de ferm ca să-i spun că nu vreau să mai continuu lecţiile de pian cu profesorul Şoarec, fiindcă m-a ars cu mucul de la ţigară. El s-a înroşit brusc şi a explicat că fusese un banal accident, dar eu am fost de neînduplecat. De fapt, nu mai suportam acele interminabile şi insipide exerciţii cărora voiam să le pun capăt cu orice preţ.

I.B.Ş.: Acel travaliu enervant v-a determinat, aşadar, să renunţaţi în mod violent la Miron Şoarec pe care îl adoraţi.
I.O.Ţ.: Ne-am reîntâlnit după treizeci de ani la Ateneul Român, unde i-am sărit în braţe ca pe vremea când îl aşteptam în staţia de tramvai. Interpretase, împreună cu Ladislau Csendes, Sonata mea pentru vioară şi pian. Sonata asta chiar a avut carieră. Mi s-a cântat până şi în America. Şi Clara Cernat o are în repertoriu.

I.B.Ş.: Contrar aşteptărilor, folclorul, cea mai autentică şi pură formă de exprimare, în loc să fie conservat în mass-media, a fost mai curând viciat prin promovarea nesfârşită a unor cântece neinspirate. Credeţi că astăzi mai poate fi acesta o sursă interesantă pentru compozitorii noştri şi mai poate avea impactul scontat asupra melomanilor?
I.O.Ţ.: Într-adevăr, mass-media a contribuit mult la stricarea imaginii, dar acest impact de care pomeneşti depinde foarte mult de compozitor. Prin anii ‘70, când am fost la Cursurile de la Darmstadt, cele mai mari succese al compozitorilor noştri precum Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Doru Popovici sau ale celor mai tineri, precum Sorin Vulcu, Anton Dogaru, Liana Alexandra ori subsemnata se bazau pe această comoară nepreţuită care este folclorul românesc, de multe ori stilizat la maximum, aproape de nerecunoscut. Noi nu excelam în zona muzicii electronice, pentru că nu aveam echipament. Veneau japonezii cu echipamentele lor, pentru că pe cele vest-germane le considerau slabe. La acea vreme, în România, doar Dinu Petrescu şi Călin Ioachimescu lucrau cu o aparatură de provenienţă autohtonă, dar care nu putea intra în competiţie. Jos pălăria pentru pionieratul lor! Aşadar, noi ne-am impus în acele întâlniri de la Darmstadt prin lucrările cu iz naţional.

I.B.Ş.: Dacă tot aţi reuşit să plecaţi în acei ani, de ce nu aţi rămas? Motive aveaţi destule.
I.O.Ţ.: Oho, dar nu mi-am pus problema niciodată. Rădăcina mea românească era foarte adâncă.

I.B.Ş.: Înseamnă că arta se face din suferinţă?
I.O.Ţ.: Categoric. Suferinţa, dacă nu te dărâmă, te remodelează, te schimbă. Momentele cheie sunt esenţiale şi te influenţează. E foarte important cum le treci.
I.B.Ş.: Aveţi nevoie de un turn de fildeş pentru a crea?
I.O.Ţ.: Deloc. Pot să spun, însă, că mă simt foarte bine în biroul meu atunci când creez. Nu sunt o compozitoare prolifică.

I.B.Ş.: Pentru că sunteţi prea exigentă?
I.O.Ţ.: Sunt, dar nu într-atât încât opera să-şi piardă nimbul. Rigoarea este necesară până la un punct.

I.B.Ş.: Apropo, câtă inspiraţie şi cât calcul matematic există în creaţia dumneavoastră?
I.O.Ţ.: Pot să-ţi răspund pe ocolite: m-a întrebat odată Jean Victor Pandelescu, după premiera cu lucrarea Improvizaţii dramatice, la Filarmonică, ce pot să-i spun despre formă, iar eu i-am răspuns că nu mă interesează. „Dar are o formă perfectă“, insistă el. Eu, însă, nu-mi bătusem capul cu aşa ceva.

I.B.Ş.: Deci, simţul interior dictează forma şi proporţia unei creaţii.
I.O.Ţ.: Bineînţeles, te călăuzeşte. I-am spus că nu m-au interesat nici forma, nici stilul. M-am gândit doar la muzică. Discuţia noastră a rămas suspendată. Nu m-a mai căutat de atunci. Practic, nu aveam cum să-i explic lui ce am simţit când am compus acea muzică. Parcursul a fost intuitiv. Inspiraţia este pe primul plan, dar cu condiţia să stăpâneşti tehnicile de compoziţie.

I.B.Ş.: Dar pe tineri cum îi îndrumaţi? De obicei, din nerăbdare sau superficialitate, unii ard etapele educaţiei, ale deprinderii tehnicilor de compoziţie. Doresc să capete imediat statutul de creator.
I.O.Ţ.: Îşi doresc să trăiască clipa. E o altă optică de viaţă. Asta nu înseamnă că nu pot avea o atmosferă excepţională la clasă şi că nu sunt prietenă cu ei. Reuşesc să îi înţeleg. Există o majoritate care chiar vrea să facă ceva în viaţă. Mai există şi loaze pe care, de cele mai multe ori, le aduc pe drumul cel bun. Am avut o studentă care a lipsit un semestru întreg. La un moment dat a apărut şi, fără să-i cer nicio explicaţie, am început să lucrez cu ea ca şi cum nimic nu se întâmplase. După o vreme nu a mai rezistat şi m-a rugat s-o întreb de ce nu venise până atunci. Ei bine, avusese o mare dramă în dragoste, astfel că, brusc, am devenit un bun receptor.

I.B.Ş.: V-aţi preschimbat în duhovnic.
I.O.Ţ.: Exact. Am devenit foarte apropiate şi am reuşit să o sfătuiesc bine. Acum trăieşte fericită în Italia. Compune şi cântă cu mare succes muzică uşoară.

I.B.Ş.: Simţiţi nevoia să-i cereţi părerea soţului dumneavoastră, celebrul profesor de contrapunct, Teodor Ţuţuianu, în ceea ce priveşte muzica dumneavoastră?
I.O.Ţ.: Este primul meu critic. Mă pot afla la finalul unei lucrări sau doar la începutul ei şi să simt nevoia de a-i afla opinia. E un tip foarte organizat şi e alături de mine de patruzeci şi opt de ani. Culmea, în tinereţe nu credeam că o să mă mărit vreodată.

I.B.Ş.: Cum aşa?
I.O.Ţ.: Din cauza originii mele nesănătoase. Recunosc că era şi un tertip: când vreun pretendent devenea prea insistent, iar eu nu-l prea plăceam, amplificam povestea familiei mele şi se evapora brusc.

I.B.Ş.: Aha, până la urmă a devenit o armă de apărare?
I.O.Ţ.: M-am păzit perfect. Practic, devenise un test. Trebuia să văd cine fuge şi cine rezistă, nu?
I.B.Ş.: Şi domnul profesor a fost cel curajos.
I.O.Ţ.: Cu el a fost diferit. Eram îndrăgostită până peste cap şi mă temeam că, dacă află, va fugi mâncând pământul. Când m-a cerut în căsătorie, mama a insistat să-i spun. Trebuia să afle totul despre mine şi la ce se putea expune prin căsătorie. Iar după toate explicaţiile mele, replica lui a fost: „dar asta este origine bună!“

I.B.Ş.: Bună, dar nebună!
I.O.Ţ.: Exact!. Zice „dar ce, eu mă însor cu un dosar? Ne luăm de mână şi la bine şi la rău şi vedem ce iese“. Dragostea noastră a rămas neştirbită până în ziua de astăzi.

I.B.Ş.: Ce înseamnă Timpul pământului?
I.O.Ţ.: Aaa, faci aluzie la simfonia corală scrisă în 2003. Vezi tu, timpul şi spaţiul sunt dimensiuni eterne de care mulţi compozitori ai secolului XX au ţinut cont. Fiecare spaţiu geografic îşi are cultura sa, implicit, fiecare timp îşi are arta sa. Timpul pământului este cel mai obişnuit timp, cel pe care îl trăim fiecare în felul nostru, fără să realizăm. Practic, timpul pământului este infinit. E grozav să faci parte dintr-o lume care există chiar acum. Pentru noi, cei de acum, acesta este timpul pământului, cu bune şi cu rele.

I.B.Ş.: Vorbiţi-mi despre spaima de infinit şi despre cutezanţă.
I.O.Ţ.: În momentul în care învingi spaima de infinit, de neant, începe creaţia. Poţi imagina şi exprima lucruri noi care sunt numai ale tale, iar dacă acestea sunt inspirate, valoroase, vor fi ale lumii întregi. Pe parcursul travaliului tău se adaugă cărămizile cutezanţei care înalţă adevărate edificii sonore, precum piatra înalţă munţii a căror măreţie ne domină toate simţurile. Odată ajuns la aceste înălţimi, poţi spune că ai atins starea de graţie care reprezintă etapa superioară inspiraţiei. E greu de suportat un asemenea nivel, e dificil să te menţii pe un Everest, însă cu cât reuşeşti s-o faci mai mult timp, cu atât mai bine. Pentru fiecare dintre noi există un asemenea nivel sau ar fi bine să existe. Numai novicii nu cred în acest traseu.

I.B.Ş.: Ce înseamnă Enescu pentru dumneavoastră?
I.O.Ţ.: O figură splendidă. Un om neînţeles. Un om fără limite. Un câştigător-pierzător, un luptător. Un om măreţ.

I.B.Ş.: Ce compozitori preferaţi?
I.O.Ţ.: În tinereţe făcusem pasiune pentru Beethoven şi Chopin. Curios, două lumi total diferite. Pe urmă m-a subjugat Wagner. Faţă de ce se întâmplă acum în muzica mondială, pot să spun că nu am deloc oprelişti stilistice. Sunt o fire permisivă. Dintre ai noştri mi-a plăcut grozav Tiberiu Olah. Era un talent veritabil. Se remarca de la o poştă. Mă emoţiona peste măsură, parcă mi se zgribulea pielea când mă aflam în preajma lui. Eram studentă la Alfred Mendelsohn, dar cel mai mult lucram cu Tibi Olah, asistent la clasa noastră.

I.B.Ş.: Cum era Alfred Mendelsohn?
I.O.Ţ.: Avea o uşurinţă la scris incredibilă. Pe noi ne punea la treabă săptămânal, dar eu şi Lucian Meţianu făcuserăm un pact, de leneşi ce eram: să lucrăm o săptămână unul, o săptămână celălalt şi să-i arătăm pe rând lucrările. A ţinut o vreme, dar, la un moment dat, a vrut să ne verifice pe amândoi deodată. Ne-a muştruluit rău de tot şi ne-a făcut o demonstraţie extraordinară: în faţa noastră a scris o passacaglie pentru orgă. Incredibil, era perfectă! Piesa este cântată şi astăzi. Era un tip spartan. Lucra de la opt dimineaţa până la prânz, apoi venea la Conservator. Compunea imens.

I.B.Ş.: V-aţi nimerit amândoi cu origine nesănătoasă! Şi tatăl lui Lucian Meţianu fusese arestat.
I.O.Ţ.: Tremuram amândoi să nu ne dea afară, dar era o diferenţă de ani de puşcărie: al lui făcuse trei, al meu, cincisprezece. În anul V, m-a prevenit un coleg de grupă, Sami, că voi fi exmatriculată. El era deja redactor la Editura Muzicală. Era cu zece ani mai mare decât toţi cei din grupă.

I.B.Ş.: Prins în sistem, de vreme ce afla asemenea lucruri.
I.O.Ţ.: Avea şi tehnică. Îmi zice brusc: „Hai la o plimbare! Nu pe culoare, afară“. Afară era un frig de crăpau pietrele, dar mi-am dat seama că e ceva important. Începusem să tremur înainte de a ieşi din clădire, de frică. În atmosfera aceea de ger cumplit am aflat că mi se pregăteşte o şedinţă cu Dănălache, la masa roşie, în urma căreia urma să fiu exmatriculată.

I.B.Ş.: Dănălache?
I.O.Ţ.: Ãsta era tipul care dădea afară studenţii. Îl dăduse afară şi pe Richard Oschanitzky, cu două săptămâni înainte. Fusesem la acea şedinţă de coşmar în care, până la urmă, acuzatul a devenit acuzator. Fusese mult prea arogant ca să mai poată fi iertat. Mi se făcuse părul măciucă la gândul că putem fi şi eu în aceeaşi situaţie, lucru care se contura tot mai clar. Sami îmi spune că deja pregătise un scenariu împreună cu profesorul nostru, Alfred Mendelsohn, om de partid şi el, ca să mă disculpe. Eu eram complet ameţită şi de frig, şi de spaimă. Sami mă tot liniştea. Ideea era ca eu să-mi fac mea culpa, să-mi pun cenuşă-n cap, nu cum procedase Richard, iar Sami şi mai apoi dl Mendelsohn urmau să ţină discursuri în favoarea mea, ca să capăt clemenţă. Sami era puternic la partid pentru că era considerat ilegalist. Tatăl lui fusese împuşcat la instaurarea comunismului. Avea origine sănătoasă.

I.B.Ş.: Un ilegalist ţinea la dumneavoastră într-atât încât să-şi pună pielea în băţ?
I.O.Ţ.: Din nou, mâna divină! Am fost curioasă la rându-mi să aflu ce l-a împins la acest gest de cutezanţă şi mi-a mărturisit că exact când era cel mai nefericit, fiindcă tot încerca să agaţe nişte toante de la secţia pedagogică pe care le medita, doar-doar vreuna se milostivea să iasă cu el la film şi se afla la a nu ştiu câta încercare, am venit eu, vijelioasă şi i-am cerut să meargă cu mine la cinema chiar în faţa acelor fete. În clipa aceea lui i-au crescut acţiunile, iar eu i-am devenit cea mai bună prietenă. Aşa mă considera. Sami era foarte urât, dar era colegul meu de grupă. Mă obişnuisem cu urâţenia lui, era chiar expresivă.

I.B.Ş.: Cum a decurs şedinţa la „masa
roşie“?
I.O.Ţ.: Pronia divină! Nu a mai avut loc. Alfred Mendelsohn m-a pus să fac un memoriu. Nu a fost mulţumit de felul cum l-am conceput, aşa că mi-a făcut el unul bine construit, după tipicul pe care îl cunoştea, iar şedinţa nu s-a mai ţinut. Cu alte cuvinte, am fost absolvită de trecutul meu atât de înfierat. Şi când te gândeşti că eu tot timpul mi-am dorit să studiez cu Mihail Jora. Ei doi erau la cuţite. Jora era un boier, iar Mendelsohn, un comunist. Dacă m-aş fi aflat la clasa lui Jora, nu aş fi avut nicio scăpare. Nu avea cum să mă apere.

I.B.Ş.: Dar, la examene, nu participau toţi profesorii? Jora vă ştia, nu?
I.O.Ţ.: La vremea aceea arătam destul de bine şi la unul dintre examene Marţian Negrea m-a întrebat, în zeflemea: „De ce te-ai apucat, fato, de compoziţie?“.    Eu am devenit lividă. M-a deranjat grozav întrebarea şi atitudinea. Atunci mi-am cerut scuze că o să-i răspund tot printr-o întrebare: „Dar dumneavoastră, stimate maestre, de ce v-aţi apucat de compoziţie?“. La care Jora, aplaudând, îi zice: „Te-a-ncuiat, drăguţă!“. Nu uit această reacţie a sa. Îl veneram. Era profesorul la care tot încercam să ajung, încă de foarte tânără, când nu aveam o pregătire pe măsura pretenţiilor maestrului. Nu ţi-am spus întâmplarea cu profesoara de pian?

I.B.Ş.: Iarăşi ochiul inspirat?
I.O.Ţ.: Categoric! Frizează supranaturalul. Să ştii că nu sunt o persoană habotnică, nu am chemare pentru a merge regulat la biserică, dar am o credinţă puternică, bazată pe nişte lucruri care m-au minunat. Am simţit mereu un ajutor, fiindcă împreună cu mama mea am trecut prin momente foarte grele. De pildă, când ne tot intrau unii în casă, noaptea, cu răngi în mână, ca să-l înhaţe pe tata.

I.B.Ş.: Asta până să-l aresteze?
I.O.Ţ.: Da. În dimineaţa când au venit să-l salte, tata a fugit pe fereastră. De atunci, indivizii intrau nestingheriţi, în toiul nopţii, urlând la noi şi lovind cu răngile pe unde apucau. Nouă ni se strâmba gura de frică. Spaima pe care am trăit-o în acele zile mi-a umbrit copilăria.

I.B.Ş.: Profesoara de pian?
I.O.Ţ.: Aaa, mâna divină! La mătuşa mea stătea în gazdă un student la Conservator. Studia canto. Avea o voce minunată, dar, din păcate, era epileptic. Din când în când, venea la noi ca să studieze la pian. Mă auzea şi pe mine cântându-mi compoziţiile. La un moment dat, mi-a propus să mă ducă la Conservator, la maestrul Mendelsohn. Am burduşit o servietă răpciugoasă, de piele, cu toate compoziţiile mele şi am plecat. La vremea aceea, Conservatorul se afla pe Lipscani. Profesorul Mendelsohn, om de partid, avea şedinţe peste şedinţe. Ni s-au lungit urechile aşteptându-l. După vreo trei ore, băiatul îmi propune să mergem la ora lui de canto, după care să revenim. Zis şi făcut. Mă aşez cuminte într-o bancă, încercând să trec neobservată, dar profesoara mă vede şi-l ia la rost imediat. El mă dă drept verişoara lui, iar eu neg imediat: „Nici vorbă, stă în gazdă la mătuşa mea şi mi-a promis că mă duce la profesorul Mendelsohn“.

I.B.Ş.: Pârâcioasă!
I.O.Ţ.: Caţă, dar profesoarei i-a plăcut. Era mititică, urâţică, slăbuţă, ca un viezure, cu un temperament aprig. Eşti foarte frumoasă, zice ea, dar de ce vrei să mergi la profesorul Mendelsohn? El nu se ocupă de copii. Ştii teorie, armonie, contrapunct? Tu trebuie să studiezi cu mine. În servietă ce ai? Lucrările mele, zic. Cântă-mi şi mie vreo două piese, te rog. Nu m-a oprit timp de o oră. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi a decis: „Vei studia cu mine gratis!“. Eu am sărit imediat, am luat-o în braţe şi am pupat-o. O aud întrebându-mă sufocată: cum te cheamă? Nina, zic. Ce nume e ăsta? De la Irina, zic. Bine, bine, dar numele de familie? Îmi era teamă să-l rostesc, dar i-l spun. Cum?, sare ea în sus. Îmi zic: iară am încurcat-o. Nu cumva eşti fata lui Emil Odăgescu? Dumnezeu mi te-a trimis, ca să mă revanşez pentru binele pe care mi l-a făcut.

I.B.Ş.: Asta chiar că-i tare!
I.O.Ţ.: Păi vezi că am dreptate? Ce se întâmplase? Era studentă la compoziţie la Paris, la Schola Cantorum şi primeşte o telegramă de la mama sa care o chema urgent acasă. Împreună cu alte două surori, erau fiicele doctorului Piticaru.
I.B.Ş.: Cum o chema?
I.O.Ţ.: Maria Piticaru. Tatăl său, doctorul, un afemeiat, cartofor şi mare băutor.

I.B.Ş.: Un om al vremurilor sale.
I.O.Ţ.: Sigur că da. Cheltuia zestrea nevestei. Le adusese pe fete la sapă de lemn. Trebuia oprit printr-un proces. Şi Maria, la rândul ei, trebuia să-l dea în judecată, pentru că nu mai avea bani să-şi continue studiile. S-a întâmplat că într-o societate Maria a deschis subiectul şi în acea sufragerie, într-un colţ, se afla şi tatăl meu care a ascultat întreaga poveste. Una peste alta, i-a propus s-o reprezinte el, fără să-i ia nici un ban, fiindcă realizase că Maria se afla într-o situaţie dramatică.
I.B.Ş.: Îl interesase cazul.
I.O.Ţ.: Bineînţeles. Tata era un avocat pledant de mare clasă. I-a câştigat procesul, dar Maria, în loc se plece la studii înapoi, s-a măritat cu unul care, foarte rapid, i-a păpat toţi banii.

I.B.Ş.: A luat un „Piticaru“. Aşchia nu sare departe de trunchi.
I.O.Ţ.: Săraca! A rămas în România. A fost, o vreme, directoare la Filarmonica din Timişoara, apoi profesoară la Bucureşti şi, spre norocul meu, ne-am întâlnit. După ce am învăţat teorie a vrut să mă ducă la Jora care, pe bună dreptate, a considerat că sunt prea mică. Aveam doar şaptesprezece ani. El a sugerat să merg la Paşcanu ca să învăţ armonie. Mimi Piticaru m-a dus la Alexandru Paşcanu cu care am studiat trei ani pe gratis. Dânsul ţinea un curs privat la Tinerimea Română, la etajul 7. Exact în camera unde făceam cursul stătea Marin Constantin.

I.B.Ş.: Adică venea seara să doarmă acolo sau cum?
I.O.Ţ.: Acolo dormea, cu tot cu nevastă. În camera de alături stătea mama lui. Marin Constantin era dirijorul corului de la Tinerimea Română, dar voia să se specializeze în armonie, aşa că studia în grupă cu noi. De fapt, eu eram începătoare, toţi ceilalţi erau la diferite niveluri superioare de studiu al armoniei. A trebuit să trag tare ca să-i ajung din urmă. Iniţial, domnul Paşcanu ne spusese că fiecare plătim cât şi când putem. Invariabil, însă, mă trezeam în clipa în care urcam în tramvai – amândoi luam tramvaiul 16, dar în direcţii diferite –, că mă apuca de mână şi îmi strecura banii în palmă. Aflase care era situaţia mea de la Mimi Piticaru. Era un om fantastic. Am nutrit sentimente foarte puternice faţă de el.
I.B.Ş.: Aşadar, datorită acestor doi profesori, mai întâi Mimi Piticaru, apoi Alexandru Paşcanu, aţi intrat la Conservator.
I.O.Ţ.: Datorită insistenţelor lui Paşcanu. Pentru Conservator îmi trebuiau două piese de pian şi un lied. Scrisesem un preludiu şi o piesă, Moşul, dar nu aveam lied. După încă un an de studiu cu maestrul Paşcanu aveam tot ce-mi trebuie pentru examen, pentru nota zece.

I.B.Ş.: De ce Moşul?
I.O.Ţ.: Văzusem în faţa unei biserici un moşneag care vindea flori. Avea o mustăcioară albă şi învârtită. M-a impresionat foarte tare fizionomia şi atitudinea lui, aşa că am compus acea lucrare. Dar, aşa cum spunea maestrul Paşcanu, eu nu aveam nicio şansă să intru la Conservator dacă nu luam nota zece.

I.B.Ş.: De ce?
I.O.Ţ.: Pentru că, dacă nu luai zece, ţi se cerea biografia. Cu alte cuvinte, s-ar fi aflat despre tatăl meu şi imediat aş fi fost respinsă. Cu nota zece, însă, intrai fără nicio verificare.

I.B.Ş.: Te verificau pe parcurs.
I.O.Ţ.: Cum am şi păţit, în anul V. M-a turnat o doctoriţă de la spitalul unde lucra mama. Ştii câţi bani luau nenorociţii ăştia pentru o turnătorie? 30.000 lei!

I.B.Ş.: O avere!
I.O.Ţ.: Păi cum să nu torni? Şi profesoara de rusă m-a turnat, pe vremea când eram la şcoală, în clasa a VII-a. În fine, asta este una dintre laturile dureroase ale vieţii mele.

I.B.Ş.: Aoleu, mai sunt şi altele?
I.O.Ţ.: Accidentele. Iarna, la joacă, pe maidanul din faţa casei, unde era şi o fabrică, ne jucam cu bulgări şi un copil m-a lovit în ochi cu o trestie îmbibată în var nestins. Am făcut luxaţie de cristalin. Mai vedeam doar la maximum trei metri. Doctorii au considerat că ochiul e pierdut. Cu timpul, începuse să se micşoreze şi să-şi schimbe expresia. Doar doctorul Petre Vancea de la clinica din Iaşi m-a salvat prin „grefa lui Filatov“. Au fost necesare zece intervenţii, din patru în patru luni. La douăzeci de ani am făcut dezlipire de retină. Foarte grav! M-am chinuit mult. Chiar cu două săptămâni înainte de examenul de admitere. Paşcanu a fost distrus când a aflat. Mă vizita şi mă ţinea strâns de mână. Dar m-am dus la examen, am luat zece. Cu mine au mai intrat Octavian Nemescu şi Lucian Meţianu.

I.B.Ş.: Realizaţi că aveţi un nume predestinat? Cunosc încă două cazuri în muzica românească: Doina Rotaru, a cărei muzică este un bocet continuu, de dimensiuni universale, Octav Nemescu, obsedat de spectralism, de rezonanţa naturală a sunetelor, de intervalele perfecte, cum este octava, şi dumneavoastră, în al cărei nume este inclusă „oda“. Culmea, sunteţi atrasă în mod special de vocea umană, de genul coral şi vocal simfonic.
I.O.Ţ.: E drept, dar această atracţie se datorează şi implicării textului în procesul de creaţie.

I.B.Ş.: Aţi scris vreodată pe textele dumneavoastră?
I.O.Ţ.: O singură dată. Lucrarea mi-a dirijat-o Valentin Gruescu. Un mare dirijor de cor. Păcat că Filarmonica s-a dezis de el dintr-o prostie incomensurabilă: coristele erau supărate pe el fiindcă nu le lăsa să croşeteze în timpul repetiţiilor, cu băieţii nu ieşea la pileală…

I.B.Ş.: Nu era băiat de gaşcă.
I.O.Ţ.: Deloc. N-am înţeles de ce nu-l iubea direcţia. Era pe vremea lui Mandeal. În orice caz, Filarmonica duce lipsa unui Gruescu. Dar uite că aşa îmi aduc aminte că prima mea lucrare oficială, scrisă la şaptesprezece ani, a fost Tatăl nostru, dar nu cel care face acum furori şi pentru care am făcut şi variantă bărbătească, ca să poată fi cântat de unul dintre corurile lui Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. De curând au luat aurul la un concurs din Germania cu această lucrare. Dar cel de care începusem să-ţi vorbesc a avut prima audiţie la Mânăstirea Caşin, dirijor Dragoş Alexandrescu.

I.B.Ş.: Excepţional profesor. Purta întotdeauna papion. O ciudăţenie, mai ales pentru anii ’80.
I.O.Ţ.: Un om de rasă, boier. M-a luat de pe holurile Conservatorului şi m-a adus în corul său. Plângeam, fiindcă mă dăduse afară Gabrielescu din corul de la Biserica Buzeşti. Tot răul înspre bine, fiindcă la Buzeşti primeam şaptezeci de lei pe lună, iar Dragoş Alexandrescu mi-a oferit nouăzeci.

I.B.Ş.: Plânsul s-a preschimbat în zâmbet. Dar ce făcuserăţi?
I.O.Ţ.: A considerat că îi stric corul. Era adevărat. Eram încadrată de două colege care mă enervau cumplit în timpul cântatului şi o luam razna. Când mă punea să solfegiez singură, era perfect, însă, când cântam alături de matracucile alea, era dezastru. Gabrielescu a crezut că fac băşcălie. Aşa că am ajuns la Caşin, unde Dragoş Alexandrescu şi-a manifestat dorinţa expresă de a avea o lucrare corală scrisă de mine.

I.B..: Deci aţi compus la comandă?
I.O.Ţ.: Da. Mai am lucrarea şi acum. Este liturgică, se poate cânta în timpul slujbei. Partitura a fost pierdută pentru douăzeci de ani, fiindcă toată arhiva bisericii a fost mutată la Visarion, când au fost arestaţi preoţii de la Caşin. Mi-a adus-o Radu Zamfirescu, unul dintre colegii de grupă din facultate, care cânta în corul de la Visarion.

I.B.Ş.: Mâna divină.
I.O.Ţ.: Tot timpul. Măcar să fiu eu la înălţimea lucrurilor care mi s-au dat şi pe care le-am înţeles. Dar, oricât te-ai strădui, nu faci tot ce trebuie pentru lucrurile pe care le-ai înţeles.

I.B.Ş.: Aşa e viaţa făcută, te mai şi risipeşti.
I.O.Ţ.: Doar nu poţi să fii maşină.

I.B.Ş.: E complicat să conduci secţia de muzică corală din cadrul Uniunii Compozitorilor?
I.O.Ţ.: Am condus-o douăzeci de ani. Până în 2010. Ar fi putut fi greu din cauza complexelor colegilor, dar am răzbit.

I.B.Ş.: De ce aveau complexe?
I.O.Ţ.: Fiindcă ei credeau că venise timpul unei revoluţii culturale. Până la urmă au înţeles şi acceptat că nu există coralişti mai mari decât cei câţiva care se aflau în comisia pe care o alcătuisem, adică Radu Paladi, un geniu în viaţă, Doru Popovici, un tip complicat, cu o fire foarte dificilă, dar valoros etc.

I.B.Ş.: Aveţi vreo dorinţă apropiată?
I.O.Ţ.: Am trecut cu bine şi peste operaţia recentă, aşa că îmi doresc să renasc, să prind puteri ca să pot scrie un Oratoriu.

I.B.Ş.: Iarăşi voci!
I.O.Ţ.: Iubesc vocea, iubesc textele. Am scris Timpul pământului pe versurile lui Goga, naşul mamei mele, abia în 2003, dar atunci mi-a venit. Acum, mă tot gândesc la Scrisoarea a III-a, dar nu sunt convinsă. Problema e că nu pot aştepta o veşnicie ca să mă conving. Trebuie să acţionez rapid.

I.B.Ş.: Şi Oratoriu se va face!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper