Binecuvântat fie cititorul acestui eseu

Un articol de Valeriu Gherghel

M-am amuzat uneori să caut cărţi al căror titlu să-l numească într-un fel sau altul pe cititor ori să-l invoce, să-i sugereze măcar prezenţa inefabilă, deşi existenţa oricărei cărţi se bazează negreşit (în afară de fericita existenţă a scribilor) pe existenţa cititorului real (nu implicit, vizat şi nici ideal), ci a cititorului concret, care vrea să trăiască o experienţă aparte. O carte se împlineşte, ontologic vorbind, prin cititor, altfel rămâne un lucru, un obiect decorativ.
Multă vreme scriitorii s-au mulţumit să-l evoce pe cititor, să-l tragă de mânecă, să-l îndrume, să-l mângâie pe creştet, să-i arate direcţia („ai grijă, bunule cititor, la expresia acestui chip făţarnic“, „dacă eventualul meu cititor va binevoi să parcurgă şi descrierea care urmează, va constata că etc.“, „cititorule, fă bine şi începe această poveste, vei cunoaşte voluptăţi inexprimabile!“), şi făceau asta chiar în text, în corpul lui translucid, cînd începeau ori terminau vreun capitol, precum Henry Fielding în Istoria lui Tom Jones, un copil abandonat, precum, mai târziu, magistrul Balzac, precum mulţi alţi prozatori şi poeţi.
În vechime, cititorul era flatat continuu şi chemat în calitate de complice, de martor, de martir la discursul şi patimile naratorului (omniscient, de regulă). Cititorul era un perpetuu copil, puer senex, şi trebuia călăuzit către semnificaţia corectă a cutărui pasaj, a cutărei întâmplări. Ideea de a-l ponegri, de a-l ironiza şi de a-ţi bate joc de el cred că este una destul de recentă, post-modernă, ca să zic aşa. N-am timp să verific interpelările cititorului din Tristram Shandy, bănuiesc că sunt destule, s-ar putea să găsim tocmai la hâtrul Laurence Sterne ceea ce eu atribui cu mărinimie naraţiunii post-moderne şi autorilor ei. Dar măcar un pasaj tot voi cita: „Ştiu că se află pe lumea asta cetitori, ba chiar şi mulţi alţi oameni destoinici ce nu se prea îndeamnă la cetit, cărora le cam vine peste mână de nu le spui de-a fir-a-păr întreaga taină a lucrurilor care te privesc. Şi de am apucat acum a scrie aşa pe îndelete e ca taman acelora să le fac voia, dar şi dintr-o îndărătnicie a firii mele ce mă îndeamnă a dezamăgi o lume întreagă“ (2004, p.31).
Am avut pesemne dreptate, nimic mai temerar decât digresiunile şi ironia lui Laurence Sterne. Dar nici Philip Roth, în zilele noastre, nu rămâne mai prejos. Iată un fragment: „Nu fi prea aspru cu Sabbath, Cititorule. Nici poliloghia interioară zbuciumată, nici excesul de autosubminare, nici anii de lecturi despre moarte, nici experienţa amară a necazurilor, a pierderilor, a greutăţilor şi a suferinţelor nu-l vor ajuta pe cineva ca el (şi, poate, nici pe altcineva) să-şi folosească mintea mai eficient… Nu fi prea aspru cu Sabbath…“ (Teatrul lui Sabbath, 2013, p.271).
Aşadar, am căutat cu smerenie şi sârguinţă titluri în care cuvântul cititor (şi cititorul însuşi) să fie explicit sau măcar subînţeles. Investigaţia nu mi-a adus cine ştie ce câştig retoric (figura se numeşte „apostrofarea cititorului“), pescuitul printre titluri şi cărţi a fost mai degrabă sărac. Când îşi redactează operele scriitorii se prefac din răsputeri că-l ignoră pe cititor, deşi nu-l uită probabil niciodată: dacă n-ar găsi admiratori, scriitorii ar trăi în anonimatul cel mai crunt..
1. Înainte de orice, mi-am amintit de Mihai Eminescu şi de poezia lui intitulată Criticilor mei:
„Critici voi, cu flori deşarte,
Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai de spus“.
Mă gândesc că eruditul cu „ochi de gheaţă, neînduraţi“, care vrea să consemneze o operă, trebuie, mai întâi, s-o citească, deşi cazul cel mai frecvent (în contemporaneitate) este recenzia doctă despre ceea ce criticul încă nu a citit (şi nici nu are de gând), întrucât este mult prea şiret pentru a se ocupa de nimicuri. Iar lectura unui volum de poezii sau de proză este un fleac, el, luminatul critic, este interesat numai de lectura care „deconstruieşte“, pentru a ajunge la „structurile noţionale binare, sedimentate în gândirea noastră“. Doar acest mod de a interpreta un text reprezintă o activitate cu adevărat serioasă (şi profundă).
2. În al doilea rând, mi-a venit în minte (era inevitabil) micul poem introductiv (la volumul Inel cu enigmă, 1970, p.5) al lui Mihai Ursachi, pus sub titlul medieval, dacă n-o fi chiar antic, „Ad lectorem“:
„Întâia oară vei vedea
Şi vei pleca şi vei uita; ci înc-o dată
dacă vii,
Vei auzi şi vei trăi;
A treia oară-ai să rămâi“.
Înşir mai la vale, cronologic, rezultatul cu totul precar al căutărilor mele. Acolo unde voi fi în stare de un mic comentariu, îl voi nota cu mare grijă.
3. Nu înainte de a menţiona poemul lui Charles Baudelaire, Au lecteur, titlul a fost tradus în chipul cel mai nepotrivit de către Al. A. Philippide prin Prefaţă, unde citim imprecaţia cunoscută: „tu, cititor ipocrit, semenul meu, cunoşti bine acest monstru delicat, Plictisul, cel mai viclean dintre vicii!“. Am citat în altă parte versurile cunoscute de toţi.
4. Manuel Puig, Afurisit pe veci să fie cititorul acestor pagini (Maldición eterna a quien lea estas páginas). Este titlul unui roman digresiv şi uneori enigmatic (în linia lui Laurence Sterne, să zicem), publicat de scriitorul argentianian în 1980.
5. Andrew Nicoll, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit (If You’re Reading This, I’m Already Dead), un roman tradus anul trecut la Editura ALL. Povestea vieţii unui anume Otto Witte, acrobat la circ, mai întâi, şi rege al Albaniei, în cele din urmă, scrisă de el însuşi în momentul bilanţului. Titlul este, să recunoaştem, destul de ambiguu: trimite fie la biletul de adio lăsat de un sinucigaş amantei mult frivole, fie la incipitul unui testament deceptiv (testatorul fiind personajul vânat de nepoţi şi strănepoţi pentru averea lui uriaşă, într-un policier de Agatha Christie).
6. Dubravka Ugrešiæ, Cititul interzis (Thank You For Not Reading). Ugrešiæ este o prozatoare foarte însemnată (citiţi negreşit Muzeul capitulării necondiţionate, e un roman admirabil), trăieşte în exil la Londra, s-a certat cu scriitorii croaţi din pricina faptului că nu aprobă deloc, dar deloc, naţionalismul lor visceral. Publicată în 2003, Thank You For Not Reading este o culegere de eseuri.
7. Să înaintăm către final: există un scriitor pentru copii (compune un gen de povestiri de pus sub eticheta „mystery“) care se ascunde sub falsul nume („nom de guerre“, se zicea pe vremuri) de Pseudonymus Bosch. El a publicat o pentalogie şi a propus volumelor aceste titluri minunate, care nu mai au nevoie de traducere:
The Name of This Book Is Secret (2007);
If You’re Reading This, It’s Too Late (2008); aminteşte frapant de titlul lui Nicoll.
This Book Is Not Good for You (2009);
Write This Book (2013).
8. În cele din urmă, îmi amintesc destul de vag titlul unui foarte tînăr autor (englez?) care suna cam aşa: „Nu fiţi proşti, citiţi această carte“.
Poate îmi voi continua şi în viitor această cercetare, dar mai probabil, nu, vorba lui Georges Perec, din eseul-enumerare intitulat De la difficulté qu’il y a à imaginer une Cité idéale…

P.S. Între timp, mi-am revăzut febril extrasele şi am identificat cartea la care mă refer la punctul 8. Iată titlul ei: Don’t Read This Book If You’re Stupid. Aparţine prozatorului britanic Tibor Fischer, care nu mai este de multişor tânăr (s-a născut în 1959). Volumul lui reprezintă o culegere de povestiri. Din câte bag seama, eu am reţinut titlul (şi toate celelalte amănunte) exact pe dos. Dar ceea ce n-am uitat era, în fond, esenţialul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper