Autism şi creştinism. Loc, locuire, locvacitate

Un articol de HORIA PÃTRAŞCU

Dacă un locuitor al Antichităţii ar vizita lumea noastră de astăzi, ar rămâne stupefiat în faţa tăcerii ei, mai ceva ca Pascal în faţa spaţiilor mute şi infinite. Ar crede ori că pământul este pustiit, ori că locuitorii lui au înnebunit retrăgându-se într-o solitudine imperturbabilă şi necomunicativă, sălbatici autocontemplativi izolaţi în adăposturi impenetrabile, în citadele individuale unde îşi petrec timpul scăldându-se în suc autist şi în care singura activitate socială constă cel mult în a-şi trimite, protejaţi de o distanţă sigură, scrisori, mesaje sau cuvinte. Unde este agora, unde este piaţa publică, unde vă întâlniţi, unde vorbiţi, cum aflaţi noutăţile, cum le discutaţi, cum trăiţi în comun, unde vă e societatea, ce aţi făcut cu socialitatea voastră – s-ar întreba nedumerit acest intrus din alte vremuri. În vremea lui – locurile erau locvace, unde era aşezare de om – era foarte mult zgomot, mişcare, sunet, spectacol. Liniştea, tăcerea aparţineau tărâmurilor nelocuite, căci locus şi locutio sunt intim legate. A locui înseamnă a vorbi împreună, a convorbi, a dialoga, a schimba cuvinte. Piaţa publică servea în primul rând schimbului de cuvinte şi abia apoi – şi numai prin el – schimbului de produse. Oamenii se întâlnesc şi vorbesc, schimbă saluturi şi cuvinte, idei şi fraze, căci omul este o fiinţă dialogică, împreună-vorbitoare.
Invers, dacă unul dintre noi am călători într-unul din oraşele acelor vremuri, ba chiar într-un cătun, probabil că ne-am întoarce asurziţi de multitudinea şi de permanenţa sunetelor, zgomotelor, cuvintelor, strigătelor, vociferărilor, chemărilor, răspunsurilor, ecourilor ce s-ar potoli – dar numai pentru scurt timp şi niciodată complet – doar mult după lăsarea întunericului. Oamenii vorbeau, vorbeau neîncetat, vorbeau şi atunci când citeau (cititul cu gura închisă este o invenţie funestă a epocii subiectivităţii, nu întâmplător marcată de un mare sfânt de la începuturile creştinătăţii – Aureliu Augustin), vorbeau cu ceilalţi, cu natura, cu stelele, cu pietrele, cu animalele. A vorbi însemna pe atunci şi a asculta şi, negreşit, oamenii acelor vremuri ascultau cu un respect sacru vocea râurilor – pe care le zeificau, a munţilor – zeificaţi şi ei, a văilor şi câmpiilor pe care le vedeau ca pe nişte persoane în carne şi oase, e drept că în carne şi oase nemuritoare, divine!
Ce diferenţă imensă faţă de isprava Sfântului Francisc – care, oricum, în plină epocă a subiectivităţii feroce, a închiderii creştine, rămâne o teribilă îndrăzneală, aceea de a sparge cercul de fier al subiectului uman adâncit în sine – de a se adresa naturii înconjurătoare… O face însă unilateral, predicând păsărilor, transmiţându-şi scolastic învăţătura sa şi nelăsându-se invadat de ceea ce au ele, la rândul lor, de spus. Un Francisc învăţând de la păsări – este o figură păgână, proprie altor vremuri şi altei paradigme. Creştinismul nu poate decât să predea, să predice, nu şi să înveţe, să asculte. Singurul mod de locuire pe care a fost în stare să-l creeze creştinismul este închiderea omului într-un spaţiu cât mai îngust şi cât mai opac, iar noi, modernii de astăzi, cu apartamentele, garsonierele, dar şi casele sau vilele noastre, nu facem decât să construim variaţiuni ale tipului fundamental creştin de locuinţă: chilia!
Nu e uşor însă să dezrădăcinezi o natură, cu atât mai puţin natura umană – şi de aceea a durat mii de ani procesul prin care omul să fie delocalizat şi dezlocvacizat –, iar astăzi trăim de fapt apogeul schimbării de paradigmă consacrat de creştinism. Astăzi suntem fiinţe complet subiective, iar boala prin excelenţă definitorie a epocii noastre este autismul. Trăim în locuinţe cât mai ermetic închise, lipsite de punţi de comunicare, ne displace comunicarea directă, vie, faţă către faţă şi o preferăm pe cea de la distanţă, mijlocită tehnologic, care ne scuteşte de un exerciţiu real al dialogului.
Dumnezeul la care te închini este dumnezeul pe care-l imiţi în faptele tale şi în modul tău de a fi. Or, Dumnezeul creştin este unul retras, transcendent lumii, suficient sieşi, solitar şi aproape complet mut. Iehova era un vorbăreţ fără pereche, spre deosebire de Dumnezeul creştin, foarte scump la vedere, dar mai ales la vorbă… Iar vorbăria neîncetată a zeilor din Olimp şi buna lor dispoziţie ne vor face să credem că Dumnezeul creştin (ca şi lumea pe care o „creează“) este unul cu totul bolnav – mut, sobru, bătrân şi depresiv…

Un comentariu pentru “Autism şi creştinism. Loc, locuire, locvacitate”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper