Arctica, teritoriul noilor dispute

Un articol de George Apostoiu

Se măreşte frecvenţa şocurilor care zguduie ordinea lumii de azi. Peste vară, China a produs un cutremur financiar major recurgând la devalorizarea yuanului, moneda naţională, şi anunţând o nouă scădere a ritmului de creştere economică. Dacă mai aveam nevoie de o probă a dependenţei economiei mondiale de China, scrie editorialistul ziarului Le Monde, răsturnările produse la Bursa din Shanghai ne-au făcut o demonstraţie eclatantă. Tradus, aceasta ar însemna că ritmul de creştere a economiei Chinei nelinişteşte şi când creşte, şi când descreşte. Să trecem într-o altă parte a acestui pământ: Marea Britanie şi Franţa au anunţat că sunt hotărâte să intervină militar pentru distrugerea califatului pe care fundamentaliştii islamici sunt pe cale să-l instaleze în nordul Irakului şi Siriei. Turcia iese din răbdarea abia strunită timp de decenii şi trece la reprimarea cu armata a tentativei kurzilor de a profita de balamucul din Orientul Mijlociu pentru a-şi constitui, şi ei, un stat al lor. Din câte ştiu, armata turcă este una dintre cele mai puternice şi mai moderne din lume; precizarea înlocuieşte o eventuală concluzie. Cât despre bulversarea Europei provocată de valul de imigranţi, devine îngrijorătoare nu numai soarta celor alungaţi din casele lor de războaie şi sărăcie, ci şi obscuritatea mobilurilor miilor de persoane, de religie islamică, deloc lipsiţi de mijloace financiare, care aleg exodul şi poftesc să trăiască numai în statele occidentale dezvoltate.
Să ne îndepărtăm de zonele fierbinţi şi să vedem ce se întâmplă la Polul Nord. Pentru că nici măcar acolo liniştea nu mai este posibilă.
Creşterea temperaturii Terrei
dă frisoane
În Alaska, la Anchorage, a avut loc în primele zile ale lui septembrie o reuniune a reprezentanţilor statelor riverane la Oceanul Îngheţat şi ai celor afectate de schimbările climaterice în regiune. A fost o bună ocazie pentru preşedintele Barack Obama să dezvolte în faţa celor 400 de participanţi un discurs politic adecvat nu doar tematicii conferinţei, ci şi îngrijorărilor provocate de evoluţia  situaţiei internaţionale. Imaginea lumii reţinută de preşedintele american are dimensiuni de coşmar: „Ţări copleşite de neputinţă, oraşe abandonate, câmpuri părăsite; oameni disperaţi căutând refugii în case care nu vor fi niciodată ale lor; perturbări politice care vor putea antrena conflicte multiple în lume“. Merită să remarcăm faptul că reuniunea de la Anchorage are loc cu doar trei luni înaintea Conferinţei mondiale a climei ce se va ţine la Paris, eveniment în care preşedintele Hollande a investit speranţe uriaşe pentru refacerea sau consolidarea prestigiului Franţei în lume. Conferinţele precedente pe această temă au eşuat, marile puteri industriale nu au acceptat reduceri semnificative ale activităţilor industriale, cauza principală a încălzirii climei. Economia Statelor Unite şi Chinei fac din aceste ţări cei mai mari poluatori cu gaze cu efect de seră. Întrebarea este cum să opreşti dezvoltarea Chinei sau industria prosperă de armament americană? La  Anchorage, preşedintele Obama  a lăsat, totuşi, să se întrevadă o schimbare în privinţa tratamentului riscurilor evidente ale modificărilor climaterice: „Climatul se schimbă rapid, mai rapid decât eforturile noastre de a-i face faţă“. Mai are timp să aibă un cuvânt de spus înainte de sfârşitul mandatului său prezidenţial, dar pentru aceasta trebuie să învingă opoziţia republicanilor din Congres. În cele trei zile ale vizitei – care s-a bucurat de o bună coregrafie, cum preciza un jurnalist – preşedintele a trecut dincolo de Cercul Polar – este primul locatar al Casei Albe care ajunge în ţinuturile gheţurilor veşnice –, iar excursia nu a fost lipsită de rosturi politice.
Terra are încă
teritorii de împărţit
La 4 august, Rusia a depus la ONU dosarul complet al cererii de recunoaştere a suveranităţii sale asupra unei întinderi de 1,2 milioane km pătraţi, de sub apele Oceanului Îngheţat. Dacă va avea câştig de cauză, zona economică exclusivă a platoului ei continental se va prelungi  până la Polul Nord. Nu este un demers nou al Moscovei, nici unul uşor de dus până la capăt. Statele riverane la Oceanul Arctic, Canada, SUA, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda fac tot ce le stă în putinţă pentru a stopa, sau măcar pentru a intra rapid în concurenţă cu Rusia. Ele au fost avertizate de intenţia Moscovei încă din 2001 când au fost făcute primele tentative la ONU de a obţine dreptul de exploatare a zăcămintelor din acel ţinut. Experţii ONU au reuşit să treneze afacerea solicitând probe ştiinţifice privind continuarea neîntreruptă a platoului continental rusesc. Timp de peste un deceniu, savanţii ruşi integraţi în echipajele submarinelor Mir 1 şi Mir 2 au procurat aceste dovezi, iar la 2 august 2007 exploratorul Artur Cilingarov, devenit vice-preşedinte al Dumei de Stat, a plantat lângă Polul Nord, la o adâncime de peste
4.200 m, steagul Rusiei confecţionat din titan inoxidabil. Gestul nu avea doar o semnificaţie ştiinţifică, ci una cu bătaie pentru recunoaşterea suveranităţii Rusiei asupra acelei imense întinderi de sub gheţuri. Demersul nu putea să scape atenţiei riveranilor. Ministrul canadian de externe de atunci, Peter MacKay, a reacţionat prompt: „Nu suntem în sec. XV. Voi nu mai puteţi să străbateţi lumea şi să plantaţi drapele cu pretenţia: «noi revendicăm acest teritoriul»“ (Declaraţie la canalul de televiziune CTV din 2 august 2007). Numai că strategia Moscovei exploata inteligent normele dreptului internaţional. Potrivit acestora, suveranitatea unui stat asupra platoului continental se întinde pe o suprafaţă de 12 mile maritime, adică 22,2 km.; zona economică exclusivă merge până la 370 km şi poate fi extinsă în cazul în care sunt aduse probe ştiinţifice ale continuităţii platoului continental. Implantând steagul Rusiei la extremitatea acestuia, Moscova a îndeplinit şi această formalitate. Demersul recent de la 4 august urmează să primească răspunsul ONU în 2016.
Un ţinut nu neapărat al nimănui
Explorările au condus la concluzia că dincolo de Cercul Polar se află bogăţii apreciabile de materii prime şi rezerve importante de hidrocarburi – 10 miliarde de tone –, ceea ce echivalează cu cele din Golful Persic. Aşa încât, ţinutul acela nu poate să rămână al nimănui. Competiţia pentru împărţirea bogăţiilor este inevitabilă. Ca şi Rusia, statele riverane la Oceanul Arctic îşi dispută acum proporţiile partajului platourilor continentale. În afară de această miză, mai este una de perspectivă apropiată, la fel de importantă, pentru care trebuie să acţioneze cu maximum de rapiditate. Încălzirea climei a făcut ca temperatura la Polul Nord să crească mai mult decât pe restul Terrei provocând dezgheţul marilor banchize şi creând condiţii ceva mai bune de navigaţie. Se deschid posibilităţi de legătură prin Nord între oceanele Pacific şi Atlantic. Distanţele pe noile căi de navigaţie între Europa şi Japonia vor fi mai scurte cu 7.000 km, iar între Statele Unite şi China cu 8.000 km. Polul Nord iese din liniştea de până acum şi intră – se putea altfel! – în strategiile pentru ordinea de mâine a lumii de azi. Rusia a declanşat bătălia pentru exploatarea resurselor dar are, în plus, avantajul unei flote care să facă deja concurenţă în competiţia pentru folosirea viitoarei căi de navigaţie. Ceea ce echivalează cu o bună poziţionare la refacerea ordinii mondiale dacă evoluţiile confirmă transferul centrului de putere în Asia-Pacific. Iată un motiv să ne gândim cu mai multă nelinişte nu numai la efectele topirii gheţurilor veşnice, ci şi la un posibil motiv de îngheţ în relaţiile dintre marile puteri. Rusia dispune de 40 de spărgătoare de gheaţă, o parte cu propulsie nucleară, iar Statele Unite doar trei, diferenţă colosală pentru care o cursă de recuperare a fost deja declanşată la  Anchorage unde preşedintele Obama a cerut guvernului american să ia măsuri rapide pentru construcţia unui nou spărgător de gheaţă. La rândul lor, cei 100.000 de locuitori ai îndepărtatului stat cumpărat de la Rusia imperială, în 1867, cu numai 7,2 milioane de dolari (120 de milioane de azi), i-au reamintit preşedintelui că Washingtonul nu trebuie „să mai trateze Alaska drept o carte poştală“. Să mai adăugăm că Japonia, China şi Coreea de Sud dispun deja de nave capabile să străbată apele printre sloiurile de gheaţă din Oceanul Arctic. Timpul competiţiei sau, de ce nu, al confruntărilor nu pare să fie departe.
Disputele continuă
Din resursele proprii de petrol, afirmă experţii, Statele Unite consumă doar 30% pentru nevoile interne. Restul este stocat; bani buni pentru zile negre. Poate că cifra nu este exactă. De decenii americanii sunt preocupaţi, ca şi ruşii, să exploateze petrolul din ţinuturile Oceanului Îngheţat. Împreună cu norvegienii, explorează în zona Nansen-Gakkel situată între Siberia şi Groenlanda. Danemarca a luat pe cont propriu forările în platoul extins al Groenlandei. Canada a formulat în 2006 un „plan Arctic“ care prevede exploatarea resurselor de petrol şi obţinerea recunoaşterii internaţionale a dreptului de suveranitate asupra căii de navigaţie care face legătura între Pacific şi Atlantic. Uniunea Europeană şi, mai ales, Statele Unite au contestat acest drept încă de la formularea lui; le va fi greu, însă, să găsească  argumente juridice solide pentru că acea cale trece printre insulele din apele teritoriale din nordul Canadei.
Rămâne să mai semnalăm un aspect: dispariţia banchizelor deschide nu numai perspectiva unei noi căi navigabile, ci şi pe cea a exploatării unui uriaş rezervor de petrol. Arctica, remarcă experţii, oferă posibilitatea de a fi ocolită Organizaţia statelor exportatoare de petrol – OPEP, care are exclusivitatea în fixarea nivelului extracţiilor şi al preţurilor pe piaţa mondială. Obţinând dreptul de extindere a zonelor lor economice exclusive, statele riverane Oceanului Arctic vor avea noi posibilităţi de securizare a propriilor politici energetice. Cu o condiţie: să se înţeleagă. Ceea ce este cu totul altceva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper