„Am înţeles că viaţă mai amărâtă ca aşa ceva nu este…“. Rememorări ale prizonierilor de război în U.R.S.S.

Istoric şi critic literar, editor, autor de docte studii monografice (B.P. Hasdeu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu), folclorist (culegerea sa de Basme fantastice româneşti, în 11 volume, rămâne un monument inegalabil de documente folclorice vii, autentice, de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea), cercetător robace în arhive şi biblioteci, I. Oprişan „tace şi face“, e mereu „pe fază“, suplineşte, cu o energie ieşită din comun, munca unor largi colective de „funcţionari“ bugetari încadraţi în mari institute de cercetare ale Academiei, îi uimeşte pe fidelii lui cititori şi comentatori cu noi opuri, apărute „tocmai la ţanc“, cum s-a întâmplat cu Mitul Brâncoveanu în creaţia populară românească. Studiu monografic  şi corpus de texte (Editura Saeculum I.O., 2014, 399 p.), publicată în chiar anul comemorãrii tricentenarului martiriului domnitorului muntean şi al fiilor săi – lucrare despre care am scris deja în Cultura, numărul 24, din 25 iunie 2015.
O surpriză – pentru că I. Oprişan nu face tam-tam în jurul cărţilor scrise şi editate de el – este şi lucrarea Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică, vol. I-II, Editura Saeculum I.O., Seria „Documente revelatorii“, 2014, 383 p.+ 351 p.
Sunt înregistrate şi transcrise cu fidelitate interviuri, texte-convorbiri cu 34 de interlocutori, supravieţuitori ai războiului şi ai prizonieratului în U.R.S.S., în timpul şi după încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, marea lor majoritate oameni simpli, din întreg arealul românesc, dar şi doi generali de armată (Marin Dragnea şi Ion Tutoveanu), un profesor universitar (Constantin Ciopraga) şi câteva femei care povestesc despre prizonieratul soţilor lor.
Cele mai multe dintre aceste texte-convorbiri sunt relatări nude ale unor întâmplări petrecute cu mai bine de 60 de ani în urmă, de la bătălia de la Cotul Donului (noiembrie 1942), care a marcat începutul sfârşitului invaziei germane pe teritoriul U.R.S.S., până la şi chiar un pic după „actul istoric“ de la 23 august 1944, pentru că „aliaţii“ sovietici au continuat să reţină şi să trimită în lagărele de prizonieri ostaşi români şi după încheierea armistiţiului.
Cei care povestesc sau răspund provocărilor „anchetatorului“ I. Oprişan, extrem de activ în dialogul cu interlocutorii lui, sunt acum, la vremea realizării interviurilor, oameni în vârstă, mulţi trecuţi de 80 de ani şi care, se pare – e deocamdată o presupunere a mea – nu au mai povestit, decât sporadic, dacă vor fi făcut-o vreodată, ororile prin care au trecut, pentru că, îşi aminteşte unul dintre ei, un tovarăş din lagăr i-ar fi zis: „Măi, de ceea ce-am tras să nu mai spui la nimeni. Şi nici să mai grăieşti cu nimeni, că nu te crede nimeni, zice că asta-i un fel de laudă sau nu ştiu eu ce!“, rememorează Alexandru Hriţcu (n. 4 august 1916, loc. Bajura, oraş Dărăbani, jud. Botoşani, înregistrat pe data de 11 iulie 2005, casetele CCLIX-CCLX), un moralist în felul lui, la cei aproape 90 de ani de viaţă, gândind asemenea soacrei lui Ghiţă din Moara cu noroc: „Eu zic aşa: ferice de acela care cântăreşte şi socoate viaţa de azi, faţă de întâmplările din trecut şi cum au trăit bătrânii! Şi să fie fericiţi aceia care socot lucrurile astea şi îndeamnă răul să-l omoare! Să omoare răul!“ (p. 300).
Cele mai multe dintre „textele“ puse pe hârtie de I. Oprişan sunt unicate, ziceri „provocate“ în contexte despre care, din păcate, nu ni se spune mai nimic, în afară de data înregistrării, fixate pe bandă de magnetofon şi transpuse, cu multă fidelitate, pe foaia de hârtie, cu minime informaţii despre împrejurarea zicerii, despre audienţă (dacă a mai asistat cineva la aceste „spovedanii“) etc. Este vorba, cum am zis mai sus, despre nişte mărturii provocate, printr-o tehnică pe care etnologii o numesc „interviul structurat sau semi-structurat“ (cf., de ex., Marie-Odille Géraud et al., Noţiunile-cheie ale etnologiei ş1988ţ, traducere de Dana Ligia Ilin, Polirom, 2001, pp. 41-42, „Interviurile în ştiinţele sociale“: interviul directiv, interviul non-directiv, interviul semi-directiv; cf şi Narcisa Alexandra Ştiucă, Cercetarea etnologică de teren, astăzi, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 56 şi urm.). Punctele forte, urmărite cu tenacitate de cercetător, sunt sintetizate în cuprinsul scurtei introduceri semnate de I Oprişan: „punctul de pornire“, „capturarea prizonierilor“, „lunga cale a Siberiei“, „viaţa în lagărele comuniste“, „moartea în lagărele sovietice“, „propaganda comunistă“, „formarea diviziilor Tudor Vladimirescu“ şi „Horia Cloşca şi Crişan“, „relaţiile prizonierilor români cu populaţia rusă“, „repercusiunile mărturisirii adevărului“.
Nu poate nimeni să pună la îndoială capacitatea de intervievator a cercetătorului I. Oprişan – de văzut, în acest sens, bogatele comentarii care însoţesc basmele din cele unsprezece volume de naraţiuni populare amintite. Dar în timp ce în cazul acestora, basme sau ce vor fi fiind ele, naraţiunile respectă, mai mult sau mai puţin, legităţile speciei, „logica povestirii“ (cf. Claude Bremond, „la logique du récit“), în rememorările foştilor combatanţi şi prizonieri de război funcţionează, vag, o „logică a amintirii“, nestimulată de vreo „madlenă“, ca în romanele lui Proust, măcar că mâncarea, mai ales lipsa hranei, foamea, setea apar ca motive recurente în „povestirile“ foştilor prizonieri.
Un caz particular este acela al profesorului universitar ieşean, Constantin Ciopraga (n. 12 mai 1916), care, înainte de a fi intervievat de I. Oprişan, publicase un roman, intitulat Nisipul, apărut înainte de 1989, narând despre experienţa sa din lagărele sovietice, dar „travestite“, transportate „în ficţiune“, pentru a putea fi tipărite. Aceasta explică de ce relatarea orală a universitarului ieşean, înregistrată în două interviuri, pe casetele CCLV, CCXLIX, pe data de 8 iunie 2005, este mult mai cursivă decât toate celelalte şi, dacă nu ar fi fost frecventele intervenţii spontane ale interlocutorului, ar fi avut, poate, structura unui memorat în sensul acordat acestei specii narative de cercetătorii mai dincoace care consideră că orice povestire despre experienţe personale, nu numai acelea despre întâlniri cu supranaturalul, poate fi considerată un memorat (faţă de accepţiunea originară a termenului, furnizată de von Sydow, pentru care acesta acoperea numai „povestirile la persoana întâi despre o experienţă personală cu supranaturalul“).
Un astfel de „memorat“ extrage editorul din interviul cu Nelă Dobre, din Fierbinţi, Ialomiţa, şi acesta fără date biografice, fiind, probabil, cea mai veche înregistrare (15 august 1986), când proiectul abia se înfiripa, interlocutorul fiind tatăl unui bun coleg şi prieten al nostru, folcloristul Alexandru Dobre, trecut în lumea umbrelor pe 15 iunie 2015, care, poate, l-a condus pe culegător la părintele său. Probabil că fiul, poate şi fratele lui, a asistat la înregistrare, pentru că în cursul relatării povestitorul, care minţise că are patru copii, pentru fi trimis acasă de front, zice, la un moment dat „eu am minţit, că n-aveam decât doi, pe ăştia“. E posibil, de asemenea, ca la înregistrare să fi mai asistat şi alte persoane, pentru că, ajungând la episodul „cu pâinea“, nea Nelă zice: „Cu pâinea – cum întrebară femeile astea – a fost o căruţă răsturnată-n şanţ acolo, cu roatele-n sus“.
Un experiment interesant realizează autorul înregistrând povestiri „la mâna a doua“, despre aceeaşi experienţă dureroasă a războiului şi a prizonieratului, precum cele culese de la Radu Pătrânoiu (n. 11 august 1924, Jirlău, jud. Brăila), care povesteşte în 12 decembrie 2004 despre un anume Stan Udrea, care a scăpat de la Cotul Donului şi despre un frate mai mare, căzut prizonier şi întors cu Divizia „T.V.“ „Eu vă spun ce-am reţinut din ceea ce mi s-a povestit“, zice informatorul, care ar trebui sa aibă acum nouăzeci de ani, definind, sumar, ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „FOAF Tale“, „Friend Of A Friend Tale“, „poveste auzită de la un prieten al prietenului“, categorie extrem de activă a folclorului contemporan, atribuită mai mult mediului urban, „legende ale oraşelor lumii de azi“, zice Constantin Eretescu, dar, cum vedem, cu circulaţie şi în mediul rural.
În fine, tot un experiment cu totul inedit realizează I. Oprişan în interviul cu doi interlocutori, soţ şi soţie, în care aceasta din urmă rememorează o parte din întâmplările povestite de soţul ei, fost prizonier, afectat de o uitare profundă: „Anume că ce-o povestit. Înainte – zice soţia – venea cineva aşa la noi, spuneam poveşti şi stam aici. «No, să vă povestesc şi eu câte-am păţit în Rusia şi ce-am făcut …» (…) Povestea el. No, amu nu ne mai povesteşte că nu mai ştie nimic. – Am uitat tăte. (…) – Nu mai ştii nimic! – Nu mai judec nimic“ (Aurelia şi Vasile Surdu, fără consemnarea, din păcate, datei naşterii, anul măcar, localitatea Aruncata, Comuna Suatu, jud. Cluj, înregistrare din 13 august 2004, caseta CCXXII).
O altă temă posibilă, pe care interviurile realizate de dr. I. Oprişan cu prizonierii români din Rusia Sovietică o sugerează, ar fi aceea a uitării. Nu doar ce s-a reţinut şi s-a transmis, ci şi ce s-a uitat. Ce, cât şi de ce? Unele răspunsuri posibile în studiile filosofului Paul Ricoeur: „Sub istorie, memoria şi uitarea./ Sub memorie şi uitare, viaţa./ Dar a scrie viaţa e o altă poveste,/ Neterminată“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper