Alte exerciţii de memorie

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Dacă „un cuvânt de-al nostru poate repovesti lumea“, cum credea Constantin Noica, un cuvânt al nostru (sau al altora) ar putea şi distruge lumea.
Nu există aproape nimic care să aibă atâta putere precum cuvântul. Mânuit greşit ori cu rea-credinţă, el poate arunca în neant o idee genială, poate isca o catastrofă, poate vindeca sau ucide.
Pentru a ne da seama de forţa cuvântului, să ne gândim doar la ceea ce el tezaurizează. Un mare învăţat ca Edgar Papu observa: „Aproape întregul tezaur umanist al Antichităţii ne provine de la mânuitorii cuvântului. Abia în al doilea rând ne-au influenţat din acea vreme vestigiile arhitecturii, sculpturii şi picturii“. Un poet spaniol contemporan intervievat de Horia Bădescu observa: „Ceea ce a caracterizat şi diferenţiat specia umană a fost capacitatea de a construi. Piatra de temelie a acestei capacităţi este cuvântul…“. Din perspectiva lui Nichita Stănescu: „Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor“. Aş spune că mai ales acest combustibil, această încărcătură conferă cuvântului o forţă de neegalat.
Este pe deplin dovedit că adevăraţii oameni politici şi de stat, cei născuţi, nu făcuţi, altminteri foarte rari, iar în Europa de astăzi mai degrabă inexistenţi, sau diplomaţii de carieră au şi trebuie să aibă de regulă ceea ce s-a numit, cu o sintagmă căzută în ridicol prin folosirea ei excesivă şi de multe ori anapoda, un foarte bine dozat şi eficient limbaj de lemn. Funcţia şi profesia îi obligă să utilizeze cuvântul cu foarte mare parcimonie şi rigoare. În exerciţiul lor, fondul lexical nu poate fi decât restrâns, auster, constituit din cuvinte şi locuţiuni în majoritatea lor trecute prin probele de foc ale unor dialoguri care nu o dată seamănă cu nişte războaie paşnice. Iar astfel de cuvinte nu sunt deloc multe. Dacă după marea conflagraţie mondială încheiată în 1945 şi până foarte recent nu ar fi existat asemenea războaie paşnice – repet cu voluptate acest oximoron –, războiul rece ar fi devenit fierbinte şi rachetele atomice nimicitoare ar fi ţâşnit demult din sinistrele silozuri. Numai că bătăliile purtate cu floreta diplomaţiei, a cuvântului inteligent şi bine cumpănit, nu au nimic comun cu pălăvrăgelile de cafenea civică şi cu glumiţele cutărui eseist mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin simpatice. Altminteri, în orice discurs, nu doar cel diplomatic, cuvântul trebuie să fie exact şi aşezat numai într-un singur loc dintr-o frază, inclusiv atunci când este necesarmente ambiguu.
De bună seamă, ceea ce potenţează forţa de expresie a unui cuvânt, a unui text e şi contextul. Caragiale, despre care Ibrăileanu afirma că este cel mai mare artist al cuvântului din literatura română, mai mare chiar, scria criticul, decât Eminescu, s-a dovedit a fi maestrul suprem al adecvării textului la context, prin context înţelegând şi personajul sau personajele care vorbesc, care exprimă şi se exprimă. Noica constata: „Toată lumea se străduie să aibă un context“, dar care îi este textul?, se întreba filozoful rostirii româneşti. Artişti ca I.L. Caragiale vin şi ne oferă textul. De pildă, sintagma curat murdar. Nu este ea un text definitoriu pentru tot contextul nostru, cel al lumii şi epocii în care ne aflăm?! Textul lui Caragiale pare să se sincronizeze mereu cu contextul. Un text pentru totdeauna.
Imaginea şi destinul fiecăruia dintre noi depind, uneori hotărâtor, de când, unde şi cum folosim cuvântul. Ne săpăm mormântul moral, social şi, în cele din urmă, istoric mânuind prost cuvântul. Politica şi mass-media româneşti de azi, dar nu numai ele, o dovedesc, din păcate, cu asupra de măsură.
*
Şi dacă tot l-am pomenit pe Caragiale, mi se pare nimerit şi, aş spune, ilustrativ să citez un pamflet rimat, intitulat Semnul, care a fost descoperit în corespondenţa sa cu Paul Zarifopol: „Din toate câte sunt pe lume/ Nu-i una fără semn anume:/ După miros cunoşti o floare;/ Cunoşti un fruct după savoare,/ Un geniu după o gândire/ şi steaua după o sclipire;/ Pe-un om de duh, pe cum priveşte/ şi pe neghiob pe cât vorbeşte;/ Cunoşti o pasăre pe glas,/ Copoiul de vânat pe nas;/ Un câine ori un om turbat/ Pe bale şi lătrat/ Cunoşti o fiară / După ghiară;/ După un fluier pe mierloi/ După mai multe pe… ciocoi!“.
Să mai rămânem o clipă cu Nenea Iancu pentru a face un exerciţiu de imaginaţie. şi anume să-l ascultăm pe creatorul nemuritorului Rică Venturiano (publicist şi studinte în ce altceva decât în Drept), de această dată adresându-se ziariştilor şi ziaristelor de pe întreg cuprinsul scumpei şi atât de năpăstuitei limbi române: „E un meşteşug greu gazetăria. Întrebaţi-mă pe mine să vă spun eu cât e de grea această meserie. Ca să luminezi pe oameni, trebuie să fii tu mai întâi luminat: să cunoşti multe, să cugeţi profund, să cerni, să selecţionezi şi să dai publicului gând bun în fraze bune… Cinste şi gramatică sunt cele două condiţii esenţiale ale unei prese bune… Sunt bune şi ideile… dar nu sunt obligatorii! Cinste şi gramatică sunt condiţiile esenţiale!“.
*
Recitesc Jurnalul şi corespondenţa generalului Henri Berthelot din perioada 1916-1919, când acest mare prieten al României s-a aflat aici ca şef al misiunii militare franceze. Scrieri nu lipsite şi de o bună calitate literară. Generalul are nu doar ţinută intelectuală, ci şi stil în notaţiile şi scrisorile sale. Fireşte, ceea ce interesează înainte de toate este valoarea lor de document privind desfăşurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire şi până la încheierea ostilităţilor. Dragostea pentru români şi pentru ţara noastră nu-l împiedică pe Berthelot să critice unele mentalităţi de care francezul trecut de amiaza vieţii (avea 55 de ani când a venit în România), şcolit la celebra Saint Cyr şi cu o experienţă invidiabilă, nu doar militară, este nu o dată şocat. A intrat în folclor faimoasa concluzie la care ajunge după ce a luat cunoştinţă de starea trupelor noastre la sosirea, în 1916, în fruntea primei misiuni franceze: „Dragi prieteni, sunteţi admirabil de dezorganizaţi!“. Atât în jurnal cât şi în numeroasele epistole trimise în Franţa, cele mai multe adresate soţiei sale, Louise, generalul se indignează adeseori şi este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor – inclusiv a lui Ionel Brătianu! –, de politicianismul meschin atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanţilor şi parlamentarilor, cât şi, mult mai grav, al capilor Armatei. Criticile sale aspre de pe poziţii deopotrivă profesionale şi morale îl vizează în mai multe rânduri pe Alexandru Averescu, generalul politician, cum îl caracterizează cu dispreţ. De altfel, dezamăgirile francezului privesc în primul rând, dacă nu cumva exclusiv, clasa superpusă, cu expresia lui Eminescu, şi pe comandanţii militari. Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, el apreciază: „Românii sunt într-adevăr într-o situaţie gravă. Nu erau deloc pregătiţi pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca şi acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot aşa de în afară. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puţin rezistent, dar cei care îl comandă sunt de o slăbiciune extraordinară“.
Ca şef de Stat-Major al armatelor române pe lângă Rege, Henri Berthelot remarcă bucuros, atunci când este cazul, o faptă de arme eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Câteodată, el încearcă să-şi înfrângă amărăciunea cu acel recognoscibil umor galic. Alteori este literalmente descurajat şi chiar scârbit. La 4 martie 1918 îi scria soţiei: „Nu mai e nevoie să-ţi spun cu câtă nerăbdare aştept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez… Abia aştept să nu mai văd în jurul meu indivizi făţarnici şi mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere“. Cu vreo trei săptămâni în urmă îi scrisese tot soţiei despre atmosfera dâmboviţeană: „Aici zeama se lungeşte tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu şi-a dat demisia şi că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. ţi-am spus deja de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut… Totuşi, mai sunt aici oameni curajoşi, nemulţumiţi şi dezamăgiţi de această prăbuşire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, şi cu ei mulţi dintre ofiţeri, nu se gândesc decât să-şi regăsească liniştea şi micile lor plăceri“. Iar unii şi marile lor averi. Frapează actualitatea observaţiilor şi a constatărilor lui Berthelot care a văzut bine dincolo de aparenţe şi de declaraţii demagogice, găunoase. Suntem ce-am fost şi îmi este teamă că aşa vom rămâne! Este diagnosticul sever al lui Caragiale, dar nu numai al lui.
*
Evenimentele din ultima vreme mi-au amintit de un moment istoric al cărui protagonist a fost André Malraux, genialul meu prieten, cum îl numea, în diverse ocazii, cu sobră şi bărbătească tandreţe, preşedintele De Gaulle, singurul ministru care îl putea întrerupe în şedinţele guvernului francez pe gloriosul general. Înainte de a merge în China – prima vizită a unui preşedinte american în uriaşa şi enigmatica ţară asiatică – în realizarea căreia România a avut un important rol – Richard Nixon l-a invitat pe autorul Condiţiei umane la Casa Albă, pentru a se documenta în vederea călătoriei ce era pregătită cu minuţiozitate. În acel moment de mare însemnătate parcă istoria însăşi chema peste Atlantic un experimentat şi credincios ostaş al ei şi, prin el, convoca de fapt la sfat bătrâna Europă, mama Europă. Şi asta pentru că toate drumurile istoriei, bune şi rele, au pornit din sau au trecut prin Europa. Cineva spunea că fără Europa, lumea ar fi ca nelumea!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper