Alecsandri, regele veşnic tânăr

Un articol de CONSTANTIN COROIU

– 125 de ani de la moarte –

 

Unul dintre cele mai durabile repere pe harta literaturii române, pe care Călinescu o vedea realizată pictural în monumentala sa Istorie „cu valuri stilizate la mare, burguri proiectate, munţi în proiecţie şi nume proprii de înaltă caligrafie, distribuite printre aceste elemente“, îl constituie Mirceştii lui Vasile Alecsandri, unde se află muzeul memorial şi mausoleul Poetului, construit în curtea fostului său conac de Academia Română, în 1928. Din acest sat de pe malul Siretului s-a putut intra direct în Europa, ca să folosesc şi eu un clişeu stupid. Dar, de fapt, în acea primăvară îndepărtată din veacul al XIX-lea, Premiul acordat lui Alecsandri, la propunerea lui Fr. Mistral, pentru Cântecul gintei latine, căci la el mă gândesc când fac această afirmaţie, marca mai degrabă ceea ce aş numi o ieşire din tranşeele latinităţii estice. Deşi tradus în mai multe limbi, ca urmare a laurilor de la Montpellier, Cântecul gintei latine nu este o capodoperă. Numai că poema lui Vasile Alecsandri însemna mult mai mult decât o scriere literară, de ar fi fost ea şi o capodoperă. Prin semnificaţia sa inaugurală, depăşea cu mult sfera esteticului. Asta şi pentru că Alecsandri nu era numai un scriitor, un artist, ci şi un om politic şi un diplomat, care contribuise în mod esenţial la impunerea în conştiinţa europeană a statului naţional unitar român, după ce el însuşi, împreună cu iluştrii săi prieteni cu care împărtăşea aceleaşi idei şi idealuri, între care Mihail Kogălniceanu şi cel ajuns primul conducător al acestui stat, Alexandru Ioan Cuza, îl făuriseră. Alecsandri era, în fond, un european pur-sânge în casa de la Mirceşti, unde se reîntorcea din misiunile diplomatice şi din lungile sale călătorii de-a lungul şi de-a latul continentului şi unde primea oaspeţi iluştri, precum Franz Liszt, de pildă. Era, de asemenea, un patriot luminat, dar inflexibil, dincolo de aerul său jovial şi tolerant, inclusiv sau mai ales atunci când păşea pragul palatelor pariziene şi al cancelariilor occidentale. Predestinat „începuturilor de calendare“, el ştia bine că la temelia unor mari construcţii nu e nevoie să pui neapărat capodopere. Mai importantă decât capodopera este perspectiva ei. Mai importantă decât valoarea literară a poemei premiate la Montpellier era deschiderea ce o reprezenta. O deschidere premeditată, fără îndoială, de Alecsandri şi, mai mult ca sigur, chiar de Mistral însuşi. Pentru că, la urma urmei, nimic nu e întâmplător în lume şi în istorie…
Reputatul specialist în literatura secolului al XIX-lea, istoricul şi criticul literar Florin Faifer, îl portretizează astfel pe Alecsandri: „Cu firea lui senină şi echilibrată, Alecsandri părea că trece prin viaţă cu o anume nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere cu delicii de rafinat epicurean… E uneori infatuat şi distant, mai ales vizavi de noua generaţie, dar are un suflet duios, generos, afectuos cu cei apropiaţi. Acest om pe care Eminescu l-a văzut «veşnic tânăr şi ferice» a fost un entuziast, un neobosit combatant întru împlinirea visurilor generaţiei sale: Unirea şi independenţa naţională. În lupta pe tărâm social, politic, ca şi pe acela cultural, Alecsandri se dovedeşte un spirit angajat, capabil de dezinteresare şi abnegaţie, un om lucid, care priveşte dincolo de epoca lui, acţionând prin orice mijloace, printre care, nu în ultimul rând, prin intermediul teatrului, al literaturii în genere, socotită, ca la toţi paşoptiştii, o armă de luptă, dar şi un indispensabil factor de instrucţie şi educare. Nici un curent, din cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra. Alecsandri şarjează ridicolele care decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în răspăr, când este cazul, şi conservatorismul retrograd… În paşoptismul scriitorului e o pornire junimistă. E patriot sincer şi dezinteresat, dar alunecă uneori în xenofobie“. În fine, scrie istoricul literar ieşean: „Vocaţia mare a lui Alecsandri, providenţială pentru cultura noastră, e aceea de ctitor“.
Succesul de la Montpellier a confirmat şi consolidat regalitatea literară a lui Alecsandri proclamată de însuşi Mihai Eminescu. Titu Maiorescu este cel ce a relevat liniile de forţă, întreaga complexitate a unei personalităţi providenţiale. Portretul pe care i-l face şeful „Junimii“, el însuşi un mare ctitor, este memorabil: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică… Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie, în inimile celor mulţi dintre noi, el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru el a descris-o… Când societatea a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă, el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare“.
Cum a fost receptat evenimentul de la Montpellier în ţară?!
Cu mulţi ani în urmă, romanistul Ştefan Cuciureanu, neuitatul meu profesor de lingvistică romanică, mi-a adus la redacţia unde lucram textele a două manuscrise pe care le descoperise la Biblioteca Academiei: o epistolă a lui Ciprian Porumbescu adresată lui Alecsandri şi un omagiu liric aparţinând lui Alexandru Odobescu, ambele prilejuite de răsunătorul succes repurtat de autorul Cântecului gintei latine. Odobescu celebra momentul cu aceste stihuri: „Din apa rece a Cernei/ Pe care zeul iernei/ A descântat-o-n vin,/ Din undele nebune,/ Ce-n veci o să răsune/ De dulcele-ţi suspin,/ Eu umplu azi pahare/ Şi chiar din depărtare/ În numele-ţi-nchin,/ Poete, ce cu fală/ Duci hora triumfală/ A neamului latin“ (Lui Vasile Alecsandri).
Din Bucovina, chiar de la Stupca, Ciprian Porumbescu îi scria lui Alecsandri, la 30 iulie 1878: „Prea onorate Domnule, Unde totul admiră şi e cum mai mândru încântat de splendidul triumf al Domniei Tale, şi prin Domnia Ta şi a naţiunei noastre ce o ai înălţat prin Cântecul gintei latine, acolo şi eu, un modest încercătoriu de a cultiva muzica noastră naţională, nu puteam să nu simt asemeni palpitări de admiraţiune pentru Domnia Ta şi dulce mândrie căci sunt şi eu fiu al acelei naţiuni al cărei Mare Poet eşti Domnia Ta şi atâta onoare i-ai adus în faţa întregei lumi…“
Întors după premiere la Iaşi, poetul este primit cu onorurile cuvenite. Numele său este dat de municipalitate (primarul Iaşilor era Dimitrie Gusti) unei străzi din centrul istoric al capitalei Moldovei, strada pe care se afla casa vornicului Alecsandri, tatăl scriitorului, şi care până atunci se numise Sf. Ilie. A da numele cuiva în viaţă unei străzi ori unei instituţii publice dintr-un oraş ca Iaşii constituia în acea epocă un fapt cu totul excepţional. Suntem departe nu doar în timp, ci şi moralmente, de moravurile epocii noastre postdecembriste, când am ajuns să avem mai mulţi „cetăţeni de onoare“ decât cetăţeni adevăraţi şi, în nu puţine localităţi, străzi ce poartă numele unor impostori şi eroi de mucava.
Notez că pe strada care de atunci poartă numele lui Vasile Alecsandri se află clădirea în care au funcţionat redacţia şi tipografia revistei Viaţa Românească. Casa vornicului Alecsandri, tatăl scriitorului, refăcută în anii ’70 cu bani grei de la bugetul statului român, în care s-a înfiinţat şi a funcţionat timp de aproape trei decenii Muzeul Teatrului, unicul cu acest profil din România, a fost retrocedată unui cetăţean străin. Acesta a revendicat-o pe motiv că înainte de Al Doilea Război Mondial, ar fi fost cumpărată de bunicul său. Muzeul a fost evacuat, practic desfiinţat.
Revenind la ecoul pe care l-a avut în ţărişoara noastră şi în rândul literatorilor români premiul obţinut de Alecsandri cu Cântecul gintei latine, trebuie spus şi că el a iscat invidii şi a răscolit multe patimi. Laureatul a fost vehement contestat de Alexandru Macedonski, iar mai apoi de Delavrancea, de Vlahuţă, de Traian Demetrescu şi de alţii.
Peste toate cele omeneşti şi trecătoare a rămas răsunătorul succes al Poetului. Încât am putea spune că acum aproape un secol şi jumătate, de la Mirceşti, s-a ieşit direct în inima Europei. Paşaportul (sau certificatul) purta nobila pecete a latinităţii. Să ni-l amintim acum, când au trecut 125 de ani de la moartea lui Alecsandri, reproducând primele zece versuri ale poeziei, în versiune latină (Canticum latinae gentis):
„Celebres inter terrae gentes/ Tum dites magnas. Tum potentes/ Latina gens adest Regina,/ Cui insidet stella divina,/ Quae luxit, lucet luce rara/ Per saecula omnino clara:/ Voluntas eius est processus,/ Elate suos regit gressus./ Est gentium dux ceterarum/ Et vera lux orbis terrarum…“
Mă îndoiesc că mărginiţii birocraţi din conclavurile europene mai (re)cunosc această limbă întemeietoare şi civilizatoare a continentului nostru. Ca să nu mai vorbim de limba Poeziei – fie ea şi pe o temă dată, precum Cântecul… lui Alecsandri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper