65.000 de ore de zbor în psihoterapie

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

JON CARLSON în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

Jon Carlson, unul dintre psihoterapeuţii aflaţi în circuit planetar, cunoscut prin activitatea psihoterapeutică, didactică, editorială şi prin turneele realizate constant pretutindeni, s-a aflat în luna mai a acestui an la Bucureşti, răspunzând unei invitaţii adresată de Institutul de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană şi de Editura Trei.

Jon Carlson este psihoterapeut adlerian şi profesor emerit de psihologie şi consiliere la Universitatea Governors State, Illinois. A scris peste 25 de cărţi dedicate terapiei de familie şi psihologiei adleriene, fiind cunoscut cititorului român în calitate de coautor, împreună cu Jeffrey A. Kottler (un alt psihoterapeut globe-trotter), al unor titluri de notorietate, traduse şi în limba română: Mumia de la masa din sufragerie, Clientul care m-a schimbat şi Când terapeuţii ratează.
La Bucureşti Jon Carlson a aterizat pentru a susţine un workshop dedicat perfecţionării psihoterapeuţilor, stimulativ şi provocator intitulat „Cum să devii un maestru psihoterapeut“, unde s-a discutat despre limitele şi vulnerabilităţile terapeutului, despre cum te poate afecta comportamentul anumitor pacienţi, despre cum te schimbă unii pacienţi şi despre cum te redresezi când faci o greşeală în psihoterapie. Un alt workshop susţinut de Jon Carlson la Bucureşti a tratat despre relaţiile de cuplu. Jon Carlson a conferenţiat totodată despre cărţile sale, cele traduse, printre care şi E timpul pentru o căsnicie mai bună, şi despre proiectele sale editoriale.
L-am întrebat mai întâi de toate despre scopurile teoretice şi clinice ale vizitei sale la Bucureşti.

JON CARLSON: Am avut, în prima seară la Bucureşti, o întâlnire şi o discuţie, despre cărţile mele, printre care şi cartea E timpul pentru o căsnicie mai bună. Despre cupluri am discutat şi despre cum poţi avea o căsnicie fericită până la adânci bătrâneţi.
Nu aş vrea de fapt să spun: „până la adânci bătrâneţi“. Ci: „măcar câteodată“. Iar aceasta pentru că mariajul înseamnă suişuri şi coborâşuri, iar unele perioade sunt mai bune ca altele. Toată lumea înclină să creadă că o căsnicie fericită înseamnă fericire 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Ceea ce nu e deloc adevărat. Există momente mai bune şi există şi scăderi… Iată despre ce am vorbit. Alături de mine se află soţia mea, Laura… Suntem căsătoriţi de aproape 50 de ani. Şi am divorţat de 1000 de ori până acum. E într-un fel precum curajul de a accepta că nu eşti perfect, de a porni prin viaţă şi de a învăţa unul de la celălalt.
Am mai discutat, în a doua zi la Bucureşti, despre cum poţi fi un maestru psihoterapeut. E o idee care mi-a venit după ce am scris două cărţi, împreună cu doi coautori, unul fiind Jeffrey Kottler, ale cărui cărţi – câteva – au fost traduse în limba română. Aceste cărţi sunt despre cum poţi deveni maestru psihoterapeut… Ne gândim în general la cineva ca la un psihoterapeut, dar nu ca la un maestru psihoterapeut. Realitatea este însă că 9 din 10 psihoterapeuţi cred despre ei că sunt peste medie. Ştiaţi asta? 9 din 10! Ceea ce, la drept vorbind, nu e posibil.
DORIN-LIVIU BÎTFOI: Prin urmare tema pe care v-aţi propus-o este un pic provocatoare?
J.C.: Da, este provocatoare. Cu scopul de a-i face pe oameni să se gândească la asta. Cei mai mulţi dintre cei care fac psihoterapie nu sunt de fapt foarte buni în ceea ce fac. Să fii maestru psihoterapeut presupune multă muncă grea. Ca şi în oricare alt domeniu. Se spune că îţi sunt necesare pentru aceasta 10 000 de ore de practică. Pe de altă parte e nevoie să fii supervizat. Nu poţi să îţi faci cele 10 000 de ore de practică repetând aceleaşi greşeli mereu şi mereu. Am vorbit prin urmare despre toate acestea. Şi am arătat şi un film pe care l-am realizat, cu psihoterapia unui tânăr, şi am avut şi un voluntar – e vorba despre o tânără din Bucureşti, cu probleme reale, care ne-a dat astfel ocazia să privim înăuntrul cadrului terapeutic. Care de obicei e închis cu cheia. Dar noi am deschis această uşă.
D.L.B.: Ce rezultate aşteptaţi după aceste două zile de workshop-uri? Este vorba despre un efort de conştientizare a unor probleme pe care doriţi să le aduceţi în atenţie?
J.C.: În cea de a doua zi am discutat despre cupluri şi despre psihoterapia de cuplu. În cartea despre care am amintit, E timpul pentru o căsnicie mai bună, vorbesc despre unele abilităţi necesare într-o bună căsnicie.
Aşadar, după aceste două zile sper că oamenii vor avea o idee mai clară despre munca necesară pentru a deveni un psihoterapeut mai bun. Ca şi despre deprinderile necesare pentru a deveni un psihoterapeut de cuplu mai bun. Mulţi cred că dacă poţi face psihoterapie individuală, poţi atunci să faci şi psihoterapie de cuplu. Dar sunt două domenii complet diferite, care solicită deprinderi cu totul diferite. În psihoterapia individuală lucrăm cu persoane, într-un raport de unu la unu. Atunci când lucrăm în psihoterapia de cuplu, nu lucrăm, propriu-zis, doar cu una ori cu alta dintre cele două persoane. Ci lucrăm cu cuplul. Lucrăm cu „noi“: Într-o căsnicie există un „el“, o „ea“ şi un „noi“. Mulţi psihoterapeuţi de cuplu cad în capcana de a fi de partea „lui“ ori a „ei“ şi încearcă să imagineze o soluţie convenabilă şi raţională. Dar nu aceasta trebuie să fie miza. Ci trebuie lucrat în vederea a ceea ce e mai bine pentru „noi“.
Sper prin urmare că unele idei dintre cele discutate să devină mai limpezi: Ce înseamnă să fii un maestru psihoterapeut? Cum lucrăm, de fapt, cu un cuplu, nu doar cu una ori alta dintre persoanele aflate în cabinet?
D.L.B.: Am citit în cărţile dv. că o idee sau o întrebare mai ales vă este aproape: Ce înseamnă o psihoterapie bună? Ne-aţi putea spune, prin urmare, cum credeţi că arată o psihoterapie bună?
J.C.: Depinde cu cine vorbeşti. Unele persoane cred că o psihoterapie bună înseamnă să faci ceea ce se presupune că trebuie să faci. Aceste persoane cred că au găsit modelul exact. Eu am fost format în psihoterapie adleriană, dv. sunteţi într-o formare freudiană. Or, când intri într-o formare, ai acest obiectiv: voi intra într-o formare şi voi afla un model. Lucrul unui adlerian începe cu relaţia, şi avem un assesment, şi vom crea apoi un insight, şi apoi o schimbare. Dacă urmăm acest model şi creăm o schimbare, atunci putem spune că e un bun model pentru o psihoterapie.
Alţii ar spune că o bună psihoterapie înseamnă să ai o relaţie bună cu o persoană. Să ai o relaţie foarte puternică. Iată ce ar fi important – ceea ce numim alianţă terapeutică. E ceva ce ne dorim să obţinem, având ca scop, din nou, schimbarea.
Alţii cred că o psihoterapie bună este atunci când clienţii sunt mulţumiţi – există o întreagă şcoală de gândire în acest sens. Chiar dacă psihoterapia nu merge, atâta vreme cât clientul este mulţumit…
Alţii cred că e necesar să existe schimbări în comportament, alţiii – schimbări în gândire, alţii – schimbări în simţire.
Prin urmare, este foarte interesant să avem această ştiinţă a psihoterapiei. Şi cu toate acestea nu am ajuns la un consens cu privire la care ar trebui să fie rezultatul psihoterapiei. Cu privire la ce înseamnă o bună psihoterapie. O psihoterapie bună poate însemna o mulţime de lucruri diferite.
D.L.B.: În concluzie nu e suficient să urmezi pas cu pas ceea ce descriu cărţile… Credeţi că psihoterapia este, poate, prin definiţie, terenul unei fecunde incertitudini? Este oare incertitudinea creatoare într-o psihoterapie?
J.C.: Da. Pentru că nu ştim niciodată ce doreşte un client. Cineva îşi poate dori să vină pentru a discuta cu tine, şi poate veni doar o dată. Doreşte răspunsuri, doreşte rezolvări. Alţi clienţi doresc să vină în psihoterapie pentru întreaga lor viaţă. Şi se aşteaptă să le devii ca un tată sau ca o mamă… şi să îi ghidezi. Alţii îşi aduc familiile, îşi doresc să le cunoşti, aşa încât să devii responsabil pentru sănătatea mentală a familiei lor. Fiecare are o cerere diferită, unică. Şi e foarte important să aflăm care e aceea.
Nu mai vorbim azi despre faptul că există un singur fel de psihoterapie, ori o singură abordare pentru toţi. Cred că acesta a fost unul dintre lucrurile importante pe care le-am făcut în munca mea: de-a lungul vremii am lucrat cu cei mai buni psihoterapeuţi din diverse orientări. Şi am încercat să integrez în munca mea tot ce aveau mai bun. Nu cred că aş putea fi doar un adlerian sau doar un freudian sau doar un jungian. Pentru că ştim azi că toate aceste abordări sunt strălucite, iar clienţii noştri au nevoie de persoana potrivită la timpul potrivit. Iată, un psihoterapeut renumit, Arnold Lazarus, care a explicat că un bun psihoterapeut este un adevărat cameleon, care se poate schimba în mod autentic pentru a fi acel psihoterapeut de care clientul are nevoie.
D.L.B.: Aceasta este, prin urmare, psihoterapia pe care o practicaţi? O psihoterapie care integrează diferite orientări, urmând nevoile pacienţilor?
J.C.: Da, exact. Îmi e destul de uşor, având o formare adleriană, pentru că majoritatea celorlalte abordări împrumută larg, liberal din concepţia adleriană. Multe sunt bazate pe adlerianism. Îmi este prin urmare destul de uşor să integrez felurite idei. Cu altele, însă, desigur, îmi e mai dificil.
D.L.B.: Nu este simplu, prin urmare, să spui ce este o psihoterapie bună. Este oare mai uşor să spui ce este o psihoterapie proastă?
J.C.: Am scris cărţi pe ambele teme, despre ce este o psihoterapie bună şi ce este o psihoterapie proastă… Adevărul e că toţi psihoterapeuţii practică şi psihoterapie bună, şi o psihoterapii proaste. Cartea Când terapeuţii ratează a fost, cred, plină de învăţăminte pentru noi, autorii. A fost important să găsim psihoterapeuţi care să ne împărtăşească din cazuistica lor mai puţin bună. Uneori o psihoterapie ia un curs nu prea fericit, alteori se dovedeşte că e pe calea potrivită.
Important la o psihoterapie este că înveţi din ea. Şi nu vei mai face terapie proastă din nou şi din nou şi din nou. Înveţi atunci când încerci să îţi dai seama de ce nu a mers ceva. Ce ar trebui să fac diferit data viitoare? De ce anume are nevoie, de fapt, clientul? Ce vreau să spun: unele persoane vor să le asculţi; alte persoane îţi cer să fii pozitiv; alţii vor să le spui ce să facă. Este vorba de a afla ce este bine pentru fiecare.
D.L.B.: Care credeţi că este rolul greşelilor psihoterapeutului? Sunt greşelile importante în cursul unei psihoterapii şi pentru psihoterapeut?
J.C.: Sunt toate foarte importante! Pentru că te ajută. Venind acum din Statele Unite cu avionul… nu ştiu dacă aveţi cunoştinţe despre avioane. Ştiaţi că un avion se abate de la curs în 99% din timpul zborului? Că nu merge în acest timp în direcţia în care ar trebui?
D.L.B.: Cam neliniştitor…
J.C.: Dar apoi avionul poate reveni, avionul se corectează singur.
D.L.B.: Am auzit recent despre piloţi care au adormit în cabina de pilotaj…
J.C.: Da, presupun că şi psihoterapeutul mai poate adormi. Ideea e de a nu repeta mereu aceeaşi greşeală. Ci să înveţi din greşelile tale, şi să te corectezi pe baza greşelilor tale.
Ca şi în pilotarea avionului, în psihoterapie observi. Vezi ce s-ar putea întâmpla când încerci să o iei într-o altă direcţie pentru că e ceva care nu merge. Şi revii apoi la curs, şi vezi că acum merge. Şi rămâi acolo. Iar uneori e nevoie să deviezi din nou şi să revii din nou. Nu e la fel de simplu ca atunci când am privi nemişcaţi şi am rămâne doar într-un loc. Iată ce se întâmplă. Este exact ca în avion.
D.L.B.: Pentru că aţi discutat despre psihoterapia proastă – presupun că a fost un proiect nu foarte comod pentru dv. şi pentru coautor.
J.C.: Da, a fost într-adevăr, pentru că unii psihoterapeuţi ne-au spus: Ştiţi, noi de fapt nu avem psihoterapii ratate. Nu erau prea modeşti.
D.L.B.: Este greu pentru un psihoterapeut să îşi accepte greşelile?
J.C.: Da. Destul de greu. Unii psihoterapeuţi susţin că ei nu fac greşeli.
D.L.B.: De ce credeţi că le e atât de greu să îşi accepte greşelile?
J.C.: Cred că problema e că, orice am face, dacă facem prea mult, dacă înveţi atât de mult despre atât de puţin, foarte curând vei ajunge să ştii foarte mult despre nimic altceva decât acel lucru. Şi apare un dezechilibru în viaţă. Şi cred că mulţi oameni sunt prea absorbiţi de psihoterapie, iar dacă uită prea mult de viaţa lor… Ştiţi, cei mai mulţi dintre psihoterapeuţii faimoşi au fost căsătoriţi de mai multe ori. Mulţi psihoterapeuţi celebri nu s-au înţeles prea bine cu copiii lor. Vieţile lor nu au descurs prea bine. Şi, în acelaşi timp, au continuat să facă aceleaşi lucruri, mereu şi mereu. Cred că este important să îţi dai seama de faptul că nu trăieşti doar pentru a fi psihoterapeut. Trebuie să fii sănătos. Iar asta ridică un mare semn de întrebare: Ce este sănătatea? Ce este sănătatea mintală?
D.L.B.: Şi de asemenea întrebarea: De ce au devenit psihoterapeuţi?
J.C.: Da, în primul rând de ce au devenit psihoterapeuţi. În cadrul formării mele am obţinut două titluri de doctor. Iar mai înainte de toate am obţinut certificatul de psihoterapeut adlerian. Dar nu am obţinut vreodată titlul de doctor în sănătate mintală. Interesant, nu-i aşa? Studiem ce este în neregulă cu oamenii, dar nu promovăm cu adevărat starea de bine, nu promovăm cu adevărat sănătatea. La fel ca în această carte, E timpul pentru o căsnicie mai bună… această carte le spune oamenilor cum să aibă o căsnicie mai bună dintr-un punct de vedere afectiv. Însă cele mai multe cărţi despre căsnicie ocolesc problemele, doar îţi înlătură simptomele şi apoi încheie cu acest „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Iar asta pentru că majoritatea oamenilor şi, de ce nu, majoritatea psihoterapeuţilor nu ştiu cu adevărat despre ce e vorba. Nu ştiu ce înseamnă de fapt acest „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Nu ştiu ce e sănătatea. Ce e relaţia, ce e comunicarea. În cartea mea despre căsnicie încerc să vorbesc despre toate acestea. Înclin să cred că majoritatea psihoterapeuţilor încearcă să vadă ce a fost în neregulă şi de aceea ajung curând înaintea unui eşec.
Am fost norocos cu această căsnicie a mea. Am, împreună cu soţia mea, cinci copii… o dată pe săptămână am mers cu ei la şcoală, la şcoala elementară din cartier. Unde am avut şansa să mă relaţionez cu copiii de acolo. Ştiţi, asta te ajută să fii normal. Am făcut şedinţe de coaching cu atleţii de performanţă. Am predat la universitate. Am scris cărţi. Am făcut oricât de multe lucruri am putut, cât mai diferite, pentru a încerca să duc o viaţă echilibrată. Nu doar o viaţă de practică psihoterapeutică. Asta am dorit să fac.
D.L.B.: Acestea ar fi prin urmare sugestii despre cum poţi duce o viaţă echilibrată ca psihoterapeut? Despre cum poţi obţine o calificare mai înaltă în… normalitate? Şi, dacă da, vorbim atunci despre soluţii personale ori poate despre alegeri pe care le puteţi recomanda tuturor psihoterapeuţilor?
J.C.: Da. Le-aş putea recomanda tuturor psihoterapeuţilor următorul fapt simplu: este necesar să fii mai sănătos decât clienţii tăi. În realitate nu sunt deloc sigur că toţi psihoterapeuţii sunt mai sănătoşi. O cercetare desfăşurată cam acum treizeci de ani arată că dacă psihoterapeutul nu e la fel de sănătos precum clientul său, în cursul terapiei va deveni mai sănătos – dar nu şi clientul său. Este într-adevăr necesar să fii mai sănătos decât clientul tău. Repet însă, nu sunt sigur că toţi psihoterapeuţii sunt atât de sănătoşi.
D.L.B.: Ce le-aţi recomanda psihoterapeuţilor începători? Ce i-ar ajuta în formare? Ce ar trebui să facă pentru a fi mai buni psihoterapeuţi? Mai ales că ei vin, bineînţeles, cu mari aşteptări.
J.C.: Primul lucru ar fi să o lase mai uşor şi să conştientizeze faptul că să ajungi maestru psihoterapeut îţi ia ceva timp. Charles Darwin, una dintre marile personalităţi care ne marchează epoca prin a sa teorie a evoluţiei, a petrecut şapte ani pe o corabie, clasificându-şi, zi de zi, materialele de observaţie. Asta ne dă o anume idee despre ce înseamnă ucenicie. Toată lumea trebuie să treacă prin ceva care se numeşte ucenicie. Iar asta îţi ia mult timp. Trebuie să fii modest, să ştii să primeşti feedback şi să continui permanent să practici.
D.L.B.: Ce înţelegeţi prin „modestie“? Vorbim despre o virtute morală? Sau despre o „virtute“ a formării?
J.C.: Este vorba despre puterea de a accepta că poţi greşi. Pe baza feedback-ului primit – să accepţi că poţi greşi. Să fii deschis la a învăţa. Unii psihoterapeuţi îşi închipuie că au toate răspunsurile. Au în jurul lor prieteni care le spun: O, dar ce consilier bun eşti! Iar ei le împart tuturor indicaţii despre ce şi cum să facă. Neavând de fapt idee despre ce e de făcut. Există o istorioară despre un om care merge la guru, la marele învăţător, şi îi povesteşte despre tot ce a realizat, despre cărţile pe care le-a scris şi despre locurile în care a fost şi despre oamenii pe care i-a cunoscut şi aşa mai departe. Iar învăţătorul îl întreabă: Pot să îţi torn un ceai? Iar omul răspunde: Da. Şi apoi continuă: şi apoi l-am întâlnit pe acest om, şi am făcut asta, şi continuă să tot vorbească, neîntrerupt. Iar învăţătorul începe să îi toarne ceai, şi îi toarnă, şi îi tot toarnă, până când ceaiul dă pe de lături şi curge din ceaşcă şi se varsă pe podea, iar învăţătorul îi tot toarnă, şi mai mult ceai… Drept care omul îl priveşte pe marele învăţător şi îl întreabă alarmat: Dar ce faci? Ai umplut podeaua cu ceai! Iar marele învăţător îi răspunde: Fac ce faci şi tu – dai pe de lături. Întoarce-te atunci când vei dori să înveţi. Întoarce-te atunci când ceaşca îţi va fi goală. Tot astfel, foarte mulţi începători într-ale psihoterapiei îşi închipuie că ştiu totul. Iată de ce nu pot învăţa cu adevărat de la învăţătorii lor. Ar trebui să continue cu o ceaşcă goală.
D.L.B.: Frumoasă pildă! Poate că este însă întrucâtva dificil pentru tinerii psihoterapeuţi începători să îşi păstreze ceaşca goală…
J.C.: Da, cred că este greu. Dacă ar fi să mă refer la mine, am o experienţă de 65 000 de ore de psihoterapie.
D.L.B.: Monumental!
J.C.: Da, înseamnă foarte mult. Este foarte important ca în această activitate psihoterapeutică să practici foarte mult. Şi să ai feedback. Altfel nu vei învăţa. Există cercetări realizate despre marii atleţi, de pildă, ori despre marii violonişti, ori despre marii profesionişti din orice domeniu – şi toate arată că toţi aceşti profesionişti practică vreme de multe ore zilnic. Numărul de ore care îţi este necesar pentru a începe să atingi stadiul de măiestrie în psihoterapie este de 10 000. Dacă ai 7 000 de ore de practică eşti numai un violonist din rândul al doilea. Dar, dacă vrei să fii prim-violonist, atunci trebuie să practici 10 000 de ore.
D.L.B.: Aţi amintit în câteva rânduri despre nevoia de a avea feedback. Aţi putea detalia puţin ce înseamnă?
J.C.: Da. Este important să fii supervizat ca psihoterapeut, cu cineva în care ai încredere şi căruia îi porţi respect. Care poate privi şi poate asculta. Este important de asemenea să recurgi la casete audio şi video… Ori, precum se întâmplă în psihoterapia adleriană, să existe şi un alt psihoterapeut în cadru, în formula co-terapiei, iar celălalt să observe cu luare aminte ce face acesta. Avantajul co-terapiei este că îl poţi corecta pe loc pe psihoterapeutul începător. Iată genul de feedback de care avem nevoie: un feedback cu adresa.
D.L.B.: Care au fost, pentru dv., cele mai mari dificultăţi cu care v-aţi întâlnit ca psihoterapeut? Îmi amintesc că într-una dintre cărţile dv. – cred că în cartea Când psihoterapeuţii ratează – aminteaţi despre narcisismul dv. ca despre o piedică resimţită în calea exercitării psihoterapiei.
J.C.: Da, cred că narcisismul reprezintă o mare problemă. Propriul sine. Am aflat, în lucrul cu mine şi cu ceilalţi, că atunci când devenim prea preocupaţi de noi înşine apar şi problemele. Ne gândim prea mult la noi. Ne gândim prea mult că trebuie să avem dreptate. Este nevoie să înveţi cum să te concentrezi asupra celuilalt – pe ce înseamnă asta pentru client. Mai degrabă decât să rămân la ceea ce cred eu.

D.L.B.: Aţi vorbit despre ceea ce credeţi că înseamnă o bună căsnicie. Aţi putea spune care credeţi că este cheia unui mariaj reuşit? Sau poate că nu despre o cheie este vorba?
J.C.: Nu ştiu dacă doar despre o cheie este vorba. A-l accepta pe celălalt aşa cum este – e cu siguranţă una dintre ele. Acceptarea faptului că toţi facem greşeli, că nici unul dintre noi nu e perfect. O altă cheie este aceea de a continua, de a trece mai departe. Un cunoscut psihoterapeut, John Gottman, a vorbit despre ceea ce el a numit încercarea de reparaţie – prin care circumscria următorul deziderat: cele mai multe cupluri afectate ar trebui să poată face o încercare de reparaţie. Aşadar, atunci când greşeşti, când faci ceva de care nu eşti mândru, ar trebui să îţi doreşti să recunoşti asta şi să îţi exprimi părerea de rău. Fie spunând că îţi pare rău, fie dându-i dreptate partenerului… Iată cuvinte care chiar vindecă. Încercarea de reparaţie îi include pe ambii parteneri: unul care să îşi ceară iertare, altul care să o acorde. E un drum cu două sensuri de parcurs.
Prin urmare, pentru a avea o relaţie bună ar fi mai bine ca, în loc să te gândeşti cum să ai dreptate tot timpul, să reflectezi asupra a ceea ce ai făcut bine şi ce nu. Să ne gândim la ceea ce nu am mai face la fel, la ce am face diferit.
Atunci când am scris toate aceste cărţi despre care am vorbit şi când am realizat toate aceste materiale video, am avut ocazia să discut cu unii dintre cei mai faimoşi autori de volume despre ce înseamnă şi cum să ajungi la o căsnicie fericită. Nu vă voi spune despre ce autori şi despre ce cărţi e vorba, ci doar ce am observat: cei mai mulţi dintre ei au fost căsătoriţi de mai multe ori. Şi, între noi fie vorba, dacă aş fi ştiut atunci ceea ce ştiu azi, m-aş fi căsătorit cu prima mea parteneră. Cei mai mulţi, atunci când au un nou partener, se gândesc că de data asta va fi bine. Dar eu cred că prea adesea încercăm să aruncăm asupra celuilalt vina pentru faptul că nu suntem fericiţi.
În urmă cu şapte, opt ani am avut plăcerea de a merge în India, la Dharamsala, în audienţă la Sfinţia-Sa Dalai Lama. Am petrecut împreună 45 de minute, discutând. La un moment dat am ajuns la întrebarea: Ce este dragostea? Iar Sfinţia-Sa a răspuns: Dragostea este dorinţa de a-l face fericit pe celălalt. Atât de mulţi credem, în Apus, că totul se reduce la a afla de ce sunt eu nefericit. Asta înseamnă să pui accentul complet greşit. Este mai important să te gândeşti: Ce fac eu pentru asta? Importantă este dorinţa de a-l face fericit pe celălalt.
D.L.B.: Prin urmare putem vorbi despre existenţa unui fel de contract între două persoane?
J.C.: Da. Şi să presupui că partenerul tău face acelaşi lucru.
Poţi vedea, după divorţuri, aşadar după ce oamenii renunţă la căsnicie, cum 90-95% din cei divorţaţi încă se mai iubesc. Nu e la mijloc chestiunea că nu se mai iubesc, ci că nu mai sunt satisfăcuţi în relaţie. Întrebarea, prin urmare, este: Cum faci să fii satisfăcut în căsnicie? Iată la ce trebuie să lucreze partenerii, iată de ce fiecare dintre ei trebuie să se achite de ceea ce îi revine.
D.L.B.: Vă voi întreba acum ceva ce cred că am întrebat-o şi pe psihoterapeutul de cuplu Ramona Covrig, aici, de faţă, în urmă cu câţiva ani – e o întrebare foarte generală şi foarte simplă: Care credeţi că este rolul sau scopul psihoterapiei de cuplu? Care este principalul sau poate primul ajutor pe care îl acordă cuplurilor?
J.C.: Cele mai multe cupluri nu ştiu cum şi de ce să trăiască împreună. Nu au cu adevărat un scop comun. Este o problemă ce se raportează la declaraţia de intenţii sau la viziunea despre căsnicie. Şi, prin urmare, discutăm atunci despre cine suntem, despre cine suntem cu adevărat şi despre ce ne dorim. Despre ce vreau eu, despre ce vrea partenerul sau partenera. Despre ce vrem noi. Or, e foarte important să îi ajuţi pe oameni să gândească în aceşti termeni. La aceasta mă refeream şi mai înainte, atunci când aminteam despre faptul că autori şi psihoterapeuţi notorii au fost căsătoriţi de mai multe ori. Ei nu au realizat că problema nu este partenerul meu, ci sunt eu. Motivul pentru care nu am o căsnicie fericită este pentru că nu sunt un bun partener. Iar, odată ce începi să te responsabilizezi, lucrurile devin mai bune. Atunci când doi oameni vin în psihoterapia de cuplu, ambii pot să facă liste cu motivele pentru care partenerul lor nu e un bun partener. Dar nu e vorba doar despre o persoană, ci despre două. Prea adesea încercăm să ţinem scorul: eu ştiu de ce tu nu eşti un bun partener pentru mine, iar tu ştii de ce eu nu sunt un bun partener pentru tine, eu susţin că tu trebuie să te schimbi, tu încerci să mă schimbi tu pe mine…
D.L.B.: Prin urmare, să inversăm…
J.C.: Exact! Despre asta e vorba. Atât de simplu este. Aceasta e calea în care poţi afla satisfacţie în căsnicie. Nu trebuie să cauţi iubirea. Nu e cazul să te concentrezi asupra iubirii. Iubirea există chiar şi atunci când te desparţi. Te iubesc, doar că nu te plac. Te iubesc, doar că nu sunt mulţumit când sunt cu tine. Trebuie în consecinţă să creştem gradul de satisfacţie. Şi putem face asta ajutându-i pe oameni să se responsabilizeze pentru a da nu ce vor ei, ci ceea ce vor partenerii lor.
D.L.B.: Să discutăm puţin despre un subiect de interes pentru mine, poate datorită faptului că lucrez în mass-media – să discutăm prin urmare despre prodigioasa dv. activitate editorială. Aţi scris atât de multe cărţi şi articole şi aveţi o activitate foarte vastă, după câte mi se pare, în domeniul înregistrării de casete video cu activitatea psihoterapeuţilor. Credeţi că este important ca un psihoterapeut să aibă o activitate editorială, să se exprime în presă? Sau poate că doar unii au această predispoziţie? E util pentru un psihoterapeut să iasă în forul public?
J.C.: În ceea ce mă priveşte, eu scriu atunci când încerc să îmi dau seama de ceva. Încerc să îmi adresez întrebări şi să primesc răspunsuri. Să cercetez lucrurile şi să împărtăşesc şi altora ceea ce am aflat.
Cât priveşte activitatea mea în domeniul realizării de materiale video… Cea mai mare parte a psihoterapiei este privată şi nimeni nu ştie ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Noi doar ne imaginăm despre cum decurge şedinţa de psihoterapie, care e totuşi foarte diferită în realitate de ceea ce ne imaginăm. Ceea ce am încercat prin activitatea mea a fost să obţin o imagine despre ceea ce se întâmplă înăuntru, în cabinetul psihoterapeutului. Şi să le pun, aceste materiale, la dispoziţia celor interesaţi. Pentru că întrebarea care mă preocupă este: Cum poţi să te formezi în psihoterapie dacă nu ai văzut vreodată ce face un psihoterapeut? Iată motivul pentru care am realizat 300 de videocasete cu şedinţe de psihoterapie şi iată cum pot fi ele utilizate în programele de formare din întreaga ţară.
Eu nu am avut parte de aşa ceva atunci când m-am aflat în formare. Deşi îmi doream mult să văd ce fac psihoterapeuţii. Ei ne vorbeau, studenţilor din formare, despre cum procedează. Şi am văzut cum ceea ce psihoterapeuţii te învaţă, ceea ce scriu şi ceea ce fac nu înseamnă de fapt acelaşi lucru. Mai ales că unii psihoterapeuţi foarte buni nici nu scriau prea bine, pe când alţii scriau minunat, dar nu erau prea buni în practică. Cei mai buni scriitori despre psihoterapie nu sunt neapărat şi cei mai buni psihoterapeuţi. Cum poţi afla, prin urmare, pe cineva care să şi scrie bine, să şi vorbească bine şi să fie şi un bun clinician? Foarte, foarte puţini îndeplinesc toate aceste condiţii.
D.L.B.: Aţi încercat aşadar să oferiţi o imagine fidelă a ceea ce se întâmplă în psihoterapie. A filma o psihoterapie presupun însă că nu e simplu. Cum procedaţi? Înregistraţi doar câte o şedinţă?
J.C.: Sunt mai multe feluri de materiale. Am început cu a filma prima şedinţă cu clienţi reali, cu probleme reale, dar apoi lucrurile s-au mai schimbat. Există o înregistrare pe care am transpus-o într-o carte, intitulată Cum lucrează maeştrii psihoterapeuţi, cu şase şedinţe pe care le-am avut cu o tânără femeie. Şi am făcut public materialul video, iar apoi am scris această carte, în care discutam de ce am procedat într-un fel sau altul. Iar şapte ani mai târziu ne-am întors şi am discutat cu clienta despre ce s-a întâmplat şi despre cât de mult s-a schimbat în aceste şase şedinţe, despre cum s-a schimbat viaţa sa. Or, avem trei niveluri ale schimbării. Primul se referă la transformarea problemelor imediate, nemijlocite ale pacientului, oricare ar fi acestea – de pildă: cum să mă port cu fiul meu? Cum să mă port cu şeful meu? Ce să fac în acest caz? Cel de al doilea nivel al schimbării se referă la personalitatea clientului. Iar al treilea nivel al schimbării apare atunci când persoana se transformă pe sine, devenind propriul psihoterapeut. Deci, ca să revin la această femeie pe care am avut-o în terapie, am întrebat-o după şase ani cum s-a simţit în perioada terapiei, ce a aflat şi ce a câştigat din terapie şi cum a devenit propriul său psihoterapeut. Este, iată, o cercetare fascinantă în lumea psihoterapiei.
Revenind la materialele video: am filmat fie doar câte o şedinţă de psihoterapie, fie câte două, fie câte şase sau opt şedinţe cu acelaşi client. Poţi urmări astfel cum începe o terapie, interviul, cum clientul îşi dă seama de unele lucruri, cum psihoterapeutul intervine, cum se produc unele schimbări profunde.
D.L.B.: Mi se pare o încercare interesantă, pentru că, şi după părerea mea, este foarte dificil să înţelegi – ori să îi explici altcuiva – ce se întâmplă într-o şedinţă de psihoterapie. Mai ales că nu seamănă cu nici o altă relaţie din viaţă.
J.C.: Da. Am filmat şedinţe de psihoterapie vreme îndelungată. Formarea mea s-a desfăşurat cândva spre sfârşitul anilor ’60. Psihoterapia îşi trăia pe atunci copilăria. Chiar dacă Freud, Jung, Adler porniseră lucrurile la începutul secolului trecut, am putea spune, totuşi, că ei nu au făcut foarte mult. Psihoterapia era încă în mare măsură neştiinţifică. Chiar şi când se făcea consiliere psihoterapeutică în anii ’50 şi ’60, nu se ştiau prea multe. Psihoterapeuţii lucrau cu studenţii în centre de consiliere din facultăţi. Studenţii înţelegeau sau nu înţelegeau ce li se explica. Trăiau vremuri dure şi trebuiau să o scoată la capăt. Nu găseau prea multe materiale de studiu despre ce este şi ce face cu adevărat psihoterapia. Abia în ultimii 50 de ani am aflat mai multe despre psihoterapie. Iată, acestea erau vremurile pe care le-am trăit şi eu, lucrând în domeniu. Şi am citit atunci cărţi despre psihoterapie şi mi-am dat seama că autorii lor nu aveau habar despre ce scriau. Că nu practicaseră prea mult. Cei mai mulţi dintre cei care predau nu erau prea buni. Cei mai mulţi dintre cei care te învăţau despre psihoterapie nu aveau cele 10.000 de ore de practică. Dacă aveau 10.000 de ore în învăţământ, atunci înseamnă că erau nişte profesori minunaţi, dar nu erau, cu toate acestea, nişte clinicieni. Nu poţi învăţa pe altcineva ce nu ştii nici tu. Poţi preda doar orientându-te după ce citeşti în cărţi. Iar cele mai multe cărţi erau scrise de persoane care nu aveau cele 10.000 de ore de experienţă clinică. Sigmund Freud, de pildă – câţi pacienţi credeţi că a avut în întreaga sa carieră această mare personalitate? Eu am 65 000 de ore de practică – dar Freud câţi credeţi că avea?
D.L.B.: Ştiu doar că practica multe ore zilnic, dar nu cunosc câţi pacienţi a avut în întreaga sa carieră.
J.C.: Freud a avut 120 de clienţi în întreaga sa viaţă. Şi e un scriitor minunat. Şi un mare gânditor. Dar nu are cele 10.000 de ore. Iar dacă nu ai 10.000 de ore de practică, atunci nu poţi fi cu adevărat un maestru psihoterapeut.
D.L.B.: Este, prin urmare, ca în pilotarea avioanelor?
J.C.: Da. Dar trebuia, totuşi, să începem de undeva. Freud a fost un mare întemeietor. Cu idei – unele greşite, altele strălucite. Ce vreau să spun: unii neuropsihologi de azi confirmă faptul că Freud a fost mult mai inteligent decât ne-am fi putut imagina vreodată. Cu ideile sale despre schimbările cerebrale. Noi abia în ultimii zece ani am început să studiem aceste schimbări. Cum se schimbă creierul. Cum se schimbă mintea. Nu e vorba despre ceva întotdeauna raţional sau întotdeauna logic. Există o grămadă de lucruri pe care le facem acum şi nu le vom mai face în 20–30 de ani.
D.L.B.: Pentru că am vorbit despre cum este să filmezi psihoterapia şi dificultăţile sale: Cunoaşteţi vreun film bun despre psihoterapie? Este oare posibil să faci un film bun despre ceea ce se întâmplă într-o psihoterapie?
J.C.: Nu, nu ştiu de fapt vreunul. Există câteva filme bune, precum Good Will Hunting, care e un film foarte drăguţ şi foarte bun, dar nu ne spune totuşi foarte bine despre ce e vorba în psihoterapie. Iar asta pentru că o mare parte din cura psihoterapeutică este plicticoasă. Mai ales că trebuie să tot repeţi lucrurile, mereu şi mereu şi mereu… Încearcă numai să rămâi treaz! Dacă extragi şase şedinţe, precum cele ale psihoterapiei cu acea femeie, este în regulă, pentru că am studiat acest caz în scopuri de cercetare. Poţi afla astfel câteva subtilităţi pe care nu le-ai putea afla dacă nu ai cele 10 000 de ore de practică: nici nu le-ai observa, ar trece pe lângă tine.
Cred însă că pe viitor lucrurile vor merge din ce în ce mai bine în această privinţă.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper