Ultimii boieri

Un articol de C. STÃNESCU

Într-o carte exemplară dedicată unor editori români de seamă (Sub scutul Minervei, Editura Universal Dalsi, 2000), dl Iordan Datcu reaminteşte rolul decisiv al acestora în construcţia culturală a unei naţiuni prin cuvintele lui Mircea Eliade: „Adesea“ – scria acesta în 1951 – „un editor a făcut tot atât de mult pentru cultura ţării sale cât şi marii scriitori pe care i-a editat; gândiţi-vă la Vallecchi în Italia, la Gallimard în Franţa, la directorul lui Espasa Calpe în Spania“. Un mare editor român este, după Perpessicius, contemporanul nostru Niculae Gheran, cu Rebreanu al lui, restituit în întregime într-o viaţă trăită şi azi în slujba acestuia. „Am fost redactor, timp de un sfert de veac – scrie Iordan Datcu în cartea amintită – la editura a cărei siglă este chipul zeiţei artelor şi înţelepciunii…“ La romani, Minerva este „zeiţa înţelepciunii, a artelor şi a strategiei războinice“. Trăsătura din urmă, „strategia războinică“, este, alături de celelalte, semnul sub care a fost obligată să se desfăşoare întreaga activitate a editorului român, nu doar în epoca încheiată la sfârşitul lui 1989, ci chiar de la începuturi şi până în prezent. Pe lângă erudiţie şi talent detectivistic, marii editori, ca Niculae Gheran, s-au văzut împinşi de împrejurările istorice ale vremii lor să îmbrace şi armura „strategiei războinice“, cu toată prudenţa, iscusinţa şi eroismul pe care ea le implică. Au purtat războaie grele, pe care tenacitatea, răbdarea şi ingeniozitatea lor le-au câştigat chiar şi atunci când victoria părea îndepărtată. Despre marele editor al lui Rebreanu tânărul critic Cosmin Ciotloş scrie o admirabilă cronică în România literară (nr. 31 din 31 iulie 2015): „Despre devotamentul de editor al lui Niculae Gheran nu mai e nimic de spus. Numele său e definitiv legat de opera lui Rebreanu (de tot ce-nseamnă opera lui Rebreanu, vreau să zic), în aşa măsură încât, pur şi simplu, autorul lui Ion nu mai poate fi abordat astăzi cu seriozitate altfel decât pornind de la (sau măcar trecând prin) studiile şi ediţiile lui Niculae Gheran. Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (şi, fiind evident, e util sub raport documentar), aş spune că ele joacă un rol discret, de tonifiere morală, întreţinând nobila iluzie că în ce-i priveşte pe scriitorii cu adevărat mari, aceştia sunt inepuizabili“. Cronicarul indică şi unghiul sub care poate fi citit primul tom din aceste Scrisori către Rebreanu (vol.1, A-B, ediţie critică de Niculae Gheran în colaborare cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, 510 p.), astfel încât ele să precipite „o lectură electrizantă“. Ce poate fi „electrizant“, la prima vedere, în lectura unor scrisori care, fără să aducă noutăţi şi corecturi esenţiale biografiei, sunt pline de rugăminţi, „somaţii“, într-un cuvânt de solicitarea monocordă a unor servicii, solicitare adresată nu omului, cât exclusiv persoanei publice şi oficiale pe care Rebreanu o întruchipa: Scriitorului de imensă notorietate, Directorului Teatrului Naţional, Preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români? În scrisori „plouă“ cu plângeri, cereri, implorări, cu „mendicităţi“ (cerşetorii!) adresate unei instituţii, iar nu unui om! „Numai că – ne previne criticul – în ciuda acestei necesare precauţii (precauţia de a privi sub beneficiu de inventar epitetele şi laudele aduse „funcţiei“ de către solicitanţi! – n.n.), e imposibil să facem abstracţie de «zgomotul de fond» al întregului, care are o componentă umană vibrantă, deloc lipsită de dramatism. Căci, în spatele succesului social (meritat şi, cu siguranţă, dorit), spectacolul e totuşi străbătut de o undă de tristeţe: practic, Rebreanu a stat, vreme de peste două decenii, la dispoziţia capriciilor tuturor acestor petenţi. Unii, desigur, persoane de o acută decenţă, alţii, ne putem lesne imagina, sâcâitori în cel mai înalt grad“. Criticul nu-i „condamnă“ ori dispreţuieşte total pe aceşti oficianţi ai unei „mendicităţi“ ce-l asaltează pe Rebreanu până în pragul transformării lui într-o „victimă“ a asediatorilor! „Toţi“ – scrie  C.C. – „vor ceva de la el, toţi îl asaltează cu probleme care nu suferă nici amânare, nici refuz. Gesturi care, repet, nu ştiu dacă trebuie înţelese ca nişte confirmări ale gloriei sau, mai degrabă, ca nişte corvezi“. În urechea lui Rebreanu, însă, acest „zgomot de fond“ nu putea produce doar efectul „asediului“, al presiunii şi al „şantajului“ asupra funcţiei publice: tristeţea evocată aici de critic provine, mi se pare, dintr-o confraternă identificare – până la un punct! – a destinatarului, persoană publică şi cu „funcţie“, cu „petentul“ însuşi, cu „sâcâitorul“ ale cărui pretenţii şi solicitări năvălesc acum („vreme de peste două decenii“!) peste el. Cel puţin prima tinereţe a ctitorului romanului românesc modern stă ea însăşi sub semnul „petentului“ pe care-l va reîntâlni în plină glorie, sub un nesfârşit şir de nume resimţite, pesemne, ca un fel de „pseudonime“ ale lui însuşi: iar tristeţea din trecut va împiedica triumful din prezent să dispreţuiască, la rându-i, asemenea nenumărate „sâcâieli“ din fluviul nesfârşit al petenţilor… Om păţit într-o tinereţe plină de precarităţi şi nesiguranţă, a unui navetist existenţial cu domiciliu instabil, de la mansardă până la celula închisorii şi cu viitor nesigur, clasicul Rebreanu al romanului românesc rămâne exemplar şi „clasic“ şi în funcţiile pe care gloria i le-a conferit. Rezistă de aceea, greu, dar cu bine sâcâielilor, resimţind în scrisorile „petenţilor“ acea „întinsă excoriaţie sufletească“ (pe înţelesul vulgului: „julitură“ a sufletului!) evocată cu comprehensiune de critic în cronica lui. Documentarea asupra experienţei din trecut ce-l va face pe viitorul romancier un om comprehensibil şi un „oficial“ (preşedinte, director etc.) atât de abordabil, cu uşa deschisă, ne oferă tot marele editor, Niculae Gheran, în câteva evocări şi documente din volumul Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (Editura Academiei Române, 2007). Cine va citi bunăoară cele 15 scrisori dintre 1911 şi 1912 ale lui Sebastian Bornemisa către un Liviu Rebreanu din acei ani va înţelege mai bine şi pricinile „lecturii electrizante“ a criticului literar din 2015 care scrie frumos şi subtil despre primul tom al Scrisorilor către Rebreanu. Tot acolo, în volumul din 2007, avem şi un dialog epistolar Blaga–Rebreanu asupra căruia se pronunţă cronicarul României literare, care scrie: „Scopul e clar: reprezentarea Meşterului Manole pe scena Teatrului Naţional. Dacă la început înregistrăm o deferenţă orgolioasă (speranţele timide şi siguranţa de sine alternând proporţionat), de la un punct încolo insistenţa atinge paroxismul, iar încrederea lasă locul unei manii a persecuţiei. Ceea ce nefiind grav sau reprobabil, nedumereşte totuşi“. Ar putea nedumeri mai puţin dacă respectiva „manie“ n-ar fi, de fapt, expresia unei suferinţe configurative (sporită, eventual, de Securitatea de mai apoi şi de dosar, dar ne-născută strict conjunctural!), aşa cum pare să ne încredinţeze Nicolae Balotă în capodopera sa memorialistică, Abisul luminat. De acolo aflăm, bunăoară, că Blaga se simţea tot timpul „urmărit“: mergea pe stradă şi arunca ocheade înapoi ca să vadă cum (dacă) este „urmărit“ – scrie N. Balotă. Între mai vechea „manie a persecuţiei“ şi obsesia „urmăririi“ notată mai târziu de Balotă e o diferenţă doar de grad, nu de structură… Întorcându-ne la Scrisori către Rebreanu, primul tom editat sub coordonarea lui Niculae Gheran: scrisorile acestea „electrizante“ în felul lor atestă indubitabil că în mare măsură „oficialul“ Liviu Rebreanu a stat la dispoziţia „capriciilor“ numeroşilor petenţi specifici vreme de peste douăzeci de ani, sporind astfel componenta dramatică vibrantă a „sâcâitoarelor“ mesaje (peste două mii!) trimise marelui om cu funcţii publice. Oficialul a rămas şi din acest unghi de vedere un mare „boier“ al literaturii române. După el, ultimul mare „boier“, în acelaşi sens, a fost tot un ţăran, unul venit însă din „regat“, de pe lunga, îngusta şi săraca Vale a Călmăţuiului: Zaharia Stancu. Şi la uşa acestuia făceau coadă „petenţii“ cu mesajele lor: ieşeau de acolo „victorioşi“, cu petiţia în mână. Se spune că un „petent“ dintr-aceştia, poet oniric şi avangardist, i-a întins petiţia lătrând ca „dulăii“ lui Zaharia Stancu: obosit şi privindu-l cu simpatie miloasă, preşedintele i-ar fi spus şi lui „dă-o s-o semnez“…!

P.S. În cronica lui, Cosmin Ciotloş menţionează o „simplă misivă protocolară“ care contrastează cu insistenţa sâcâitoare şi, uneori, agresivă, a multora din scrisorile primite de Rebreanu. În rând cu misiva discretului Bacovia, criticul trece şi cele câteva scrisori primite de la Tudor Arghezi, „care, ştim, a întâmpinat romanul Ion cu zgomotoasă nemulţumire, ceea ce n-a dăunat pe termen lung relaţiilor cu Liviu Rebreanu. Sunt, cu totul, şase scrisori (în intervalul 1924-1943), exemple «de manual» aş zice pentru genul de raporturi afectuos-respectuoase care trebuie să existe între doi scriitori de primă mână“. Şi reproduce, „pentru savoarea regiei“, un fragment al uneia dintre ele: „Dragă Domnule Rebreanu,/ O piedică de ultim moment. În dorinţa de a-ţi fi agreabil, uitasem că, în furtul pe care l-am suferit acum doi ani, mi-a dispărut, în ziua de 1 ianuarie 1924, toată garderoba. Mi s-au furat atunci lucruri în valoare de peste trei sute de mii de lei şi am rămas de atunci totalmente gol: de două ierni umblu într-un pardesiu de primăvară. Examinându-mi costumul şi încălţămintea, în care trebuie să mă prezint astă seară, îmi dau seama că mi-e absolut cu neputinţă să ies pe scenă cu hainele lustruite şi în ghete roşii.
(continuare în pagina 7)
Am căutat să salvez aparenţele cu peria şi cu ciuinul şi mi s-au micşorat hainele cu două numere, sunt exact ca dracul. O elementară decenţă şi un onest simţ al ridicolului îmi recomandă să mă abţin de-a apărea pentru prima oară în bal public în halul acesta. Te rog să mă ierţi şi înainte de a mă ierta să mă înţelegi.“ Ce să zicem? Straiele poeţilor! Ele au fost de mult şi pentru mulţi o „problemă“. Şi pentru Eminescu, idolul lui Arghezi: pe la 1877 redactorul Timpului e invitat la un banchet pe care Maiorescu îl dădea în onoarea unui mare actor italian. Poetul nu se duce la banchet fiindcă, notează atentul până la pedanterie Maiorescu, poetului „i se părea că nu e bine îmbrăcat“! Nici Arghezi nu se întâlneşte cu Rebreanu la „balul public“, invocând pricini asemănătoare de ordinul decenţei. La o primă lectură scrisoarea lui Arghezi e într-adevăr, cum îi pare criticului, „un exemplu «de manual» pentru genul de raporturi afectuos-respectuoase care trebuie să existe…“ între cei din lumea spiritului şi a culturii. Regula generală e sinceritatea, cordialitatea şi decenţa. În realitate însă, în această lume regula o face excepţia, iar civilizaţia e aici doar o chestiune de stil. Capodoperă de ipocrizie, scrisoarea lui Arghezi nu-i mai puţin o probă strălucită că doar stilul face omul: îl „face“ cu ingeniozitate fără egal, cu umor subţire, ascuţit, „umilindu-se“ cât se cade „cu peria şi ciuinul“ care i-au scăzut hainele „cu două numere“. Hainele nu-l mai încap. L-ar înfăţişa indecent şi „ridicol“ şi roagă să fie „iertat“ de la întâlnirea ce n-a mai avut loc… Ipocrită, scrisoarea lui Arghezi e un model „de manual“ în privinţa formei de solidaritate a solitarilor, tot atât de uniţi cât şi despărţiţi de o mucenicie căreia i s-au dedicat prin vocaţie şi temperament. O mucenicie din cuibarul căreia îşi pot oricând lua zborul oricât de diferite, chiar contradictorii şi agresive, mesaje către oceanul cititorilor cunoscuţi şi necunoscuţi: de la ode şi poeme epice şi până la certuri numite polemici sau scandaluri şi provocări pamfletare la care, în vremuri mai îndepărtate, se răspundea cu pocnetul pistolului sau al armei de vânătoare. Vânători obsedaţi de cuvinte potrivite, scriitorii nu pot iubi mai mult decât propriile lor cuvinte! Şi le iubesc cu aceeaşi putere cu care pot să le respingă pe ale altora: când a „simţit“ aşa ceva, Arghezi a întâmpinat romanul Ion cu un „bun venit“ aşa cum se ştie din Cuget clar, nr. 1, februarie 1922: „Dl Rebreanu a fost minunat inspirat din punctul de vedere al librăriei, acordând eroului său numele votului universal, care se poartă cu plăcere, de când partidele politice au cârmit-o la stânga (…) De ce însă şi Academia şi presa au luat, în rândul al doilea, pe Ion drept miracol literar ar fi o chestiune deosebită, căci numai calitatea de Ion şi de căciulă nu conferă valoare artistică unei lucrări. Răspundem fără întârziere că nimeni nu mai ştie să scrie şi că Academia şi presa trec printr-o criză de gândire, comparabilă numai cu deprecierea valutei. (…) Ne ţinem la oaie şi la brânză ca să fim în cadrul autorului lui Ion (…) A scri ca dl Rebreanu nu este câtuşi de puţin a scri, este a lipi cu pap, pe geamuri ilustraţii din Universul literar (…) O carte în care ţi-e cu neputinţă să treci peste 27 de pagini câte am avut puterea să îndurăm, în Ion, nu este cartea unui scriitor (…), e-o carte de funcţionar de registratură, nu de scriitor…“ şi tot aşa mai departe, pe multe pagini. Este vorba, cum pare evident, despre incompatibilitatea absolută şi ireductibilă dintre doi mari scriitori. N-au ajuns la păruială. Este în chestie o incompatibilitate ce face, practic, imposibilă concurenţa unor planete diferite şi atât de îndepărtate în mediul lor propriu şi secret. Până aici, nu-i nimic straniu şi neobişnuit. Partea stranie, neobişnuită şi inacceptabilă survine când,  coborâţi din „planetele“ lor, scriitorii confundă competiţia solitară cu concurenţa aprigă şi „colectivă“, în grupuri armate şi cu trageri piezişe. Ipocrizia lui Tudor Arghezi din scrisoarea admirabilă citată de cronicarul României literare consimte însă, aparent paradoxal, la o solidaritate fără rivalitate cu „incompatibilul“ Liviu Rebreanu. Şi invers: la rândul lui, romancierul păstrează aparenţele civilizate, colaborând cu confratele său „incompatibil“, ba chiar, ca preşedinte al breslei, dându-i şi însărcinări „lucrative“ în interesul Societăţii pe care o conduce. Cu excepţia, parţială şi ea, a acestei scrisori strălucind de amabilităţi şi dantelării lucrate cu acul subţire, celelalte nu suflă o vorbă despre relaţia amicală ori, Doamne fereşte, reciproc comprehensibilă asupra operei pe care fiecare şi-o scrie pe „planeta“ lui. Sub raport literar, cei doi mari scriitori trăiesc în orânduiri total diferite şi opuse: ceea ce nu i-a împiedicat să colaboreze în cel mai direct şi pozitiv sens al cuvântului. Asta-i marea lecţie, mi se pare, oferită de scrisoarea decentă şi plină de umor a lui Tudor Arghezi. Ea merită reprodusă în întregime şi de mai multe ori: ori de câte ori este nevoie şi când nostalgia încinge dorul de marii „boieri“ ai literaturii române. Scrisori către Rebreanu în ediţia coordonată de Niculae Gheran poate fi şi un pas important spre regăsirea unei solidarităţi pierdute. O notă din „Ochiul magic“ al revistei Uniunii Scriitorilor pune dispariţia decenţei şi a solidarităţii pe seama… internetului şi a „tiraniei“ lui: „Nu credem că a mai existat vreo epocă literară atât de devastată de ură smintită, afişată, prin intermediul internetului, în văzul întregii lumi“. Observaţia poate fi corectă, ca şi aceea asupra regulii (decenţei) uitată de autorii unor cărţi profund nemulţumiţi de ecoul critic negativ stârnit de calitatea „produsului“ lor. „Astăzi – observă „Ochiul magic“ – nu mai există nicio regulă a jocului, darămite decenţă, politeţe, stimă, preţuire şi alte sentimente pozitive de acest fel. Astăzi, unii autori de literatură calcă totul în picioare bezmetic…“ Cam mulţi, prea mulţi „calcă“ aşa: de două mii de ani. În Cum am devenit huligan (1935), Mihail Sebastian scria: „Un scriitor nu mai are nimic de spus din momentul în care cartea i-a trecut de vitrina primei librării. Nimic nu mi se pare mai grotesc decât ceea ce se numeşte un «autor neînţeles». În materie de critică literară nu există apel, ci numai aşteptare şi – dacă e posibil – umor. Cine nu e în stare să citească detaşat un pamflet sângeros scris împotriva lui şi să surâdă citindu-l n-are nici gustul, nici sensul jocului intelectual. În ce mă priveşte, consider faptul ce se numeşte vulgar «a nu fi înţeles» drept o mare bucurie intimă şi una din cele mai sigure verificări personale“. Nu-i aşa că Liviu Rebreanu a citit cu „detaşare şi umor“ pamfletul „sângeros“ al lui Tudor Arghezi şi, încă, l-a citit trăind acea „mare bucurie intimă“, ca pe „una din cele mai sigure verificări personale“?!

Am căutat să salvez aparenţele cu peria şi cu ciuinul şi mi s-au micşorat hainele cu două numere, sunt exact ca dracul. O elementară decenţă şi un onest simţ al ridicolului îmi recomandă să mă abţin de-a apărea pentru prima oară în bal public în halul acesta. Te rog să mă ierţi şi înainte de a mă ierta să mă înţelegi.“ Ce să zicem? Straiele poeţilor! Ele au fost de mult şi pentru mulţi o „problemă“. Şi pentru Eminescu, idolul lui Arghezi: pe la 1877 redactorul Timpului e invitat la un banchet pe care Maiorescu îl dădea în onoarea unui mare actor italian. Poetul nu se duce la banchet fiindcă, notează atentul până la pedanterie Maiorescu, poetului „i se părea că nu e bine îmbrăcat“! Nici Arghezi nu se întâlneşte cu Rebreanu la „balul public“, invocând pricini asemănătoare de ordinul decenţei. La o primă lectură scrisoarea lui Arghezi e într-adevăr, cum îi pare criticului, „un exemplu «de manual» pentru genul de raporturi afectuos-respectuoase care trebuie să existe…“ între cei din lumea spiritului şi a culturii. Regula generală e sinceritatea, cordialitatea şi decenţa. În realitate însă, în această lume regula o face excepţia, iar civilizaţia e aici doar o chestiune de stil. Capodoperă de ipocrizie, scrisoarea lui Arghezi nu-i mai puţin o probă strălucită că doar stilul face omul: îl „face“ cu ingeniozitate fără egal, cu umor subţire, ascuţit, „umilindu-se“ cât se cade „cu peria şi ciuinul“ care i-au scăzut hainele „cu două numere“. Hainele nu-l mai încap. L-ar înfăţişa indecent şi „ridicol“ şi roagă să fie „iertat“ de la întâlnirea ce n-a mai avut loc… Ipocrită, scrisoarea lui Arghezi e un model „de manual“ în privinţa formei de solidaritate a solitarilor, tot atât de uniţi cât şi despărţiţi de o mucenicie căreia i s-au dedicat prin vocaţie şi temperament. O mucenicie din cuibarul căreia îşi pot oricând lua zborul oricât de diferite, chiar contradictorii şi agresive, mesaje către oceanul cititorilor cunoscuţi şi necunoscuţi: de la ode şi poeme epice şi până la certuri numite polemici sau scandaluri şi provocări pamfletare la care, în vremuri mai îndepărtate, se răspundea cu pocnetul pistolului sau al armei de vânătoare. Vânători obsedaţi de cuvinte potrivite, scriitorii nu pot iubi mai mult decât propriile lor cuvinte! Şi le iubesc cu aceeaşi putere cu care pot să le respingă pe ale altora: când a „simţit“ aşa ceva, Arghezi a întâmpinat romanul Ion cu un „bun venit“ aşa cum se ştie din Cuget clar, nr. 1, februarie 1922: „Dl Rebreanu a fost minunat inspirat din punctul de vedere al librăriei, acordând eroului său numele votului universal, care se poartă cu plăcere, de când partidele politice au cârmit-o la stânga (…) De ce însă şi Academia şi presa au luat, în rândul al doilea, pe Ion drept miracol literar ar fi o chestiune deosebită, căci numai calitatea de Ion şi de căciulă nu conferă valoare artistică unei lucrări. Răspundem fără întârziere că nimeni nu mai ştie să scrie şi că Academia şi presa trec printr-o criză de gândire, comparabilă numai cu deprecierea valutei. (…) Ne ţinem la oaie şi la brânză ca să fim în cadrul autorului lui Ion (…) A scri ca dl Rebreanu nu este câtuşi de puţin a scri, este a lipi cu pap, pe geamuri ilustraţii din Universul literar (…) O carte în care ţi-e cu neputinţă să treci peste 27 de pagini câte am avut puterea să îndurăm, în Ion, nu este cartea unui scriitor (…), e-o carte de funcţionar de registratură, nu de scriitor…“ şi tot aşa mai departe, pe multe pagini. Este vorba, cum pare evident, despre incompatibilitatea absolută şi ireductibilă dintre doi mari scriitori. N-au ajuns la păruială. Este în chestie o incompatibilitate ce face, practic, imposibilă concurenţa unor planete diferite şi atât de îndepărtate în mediul lor propriu şi secret. Până aici, nu-i nimic straniu şi neobişnuit. Partea stranie, neobişnuită şi inacceptabilă survine când,  coborâţi din „planetele“ lor, scriitorii confundă competiţia solitară cu concurenţa aprigă şi „colectivă“, în grupuri armate şi cu trageri piezişe. Ipocrizia lui Tudor Arghezi din scrisoarea admirabilă citată de cronicarul României literare consimte însă, aparent paradoxal, la o solidaritate fără rivalitate cu „incompatibilul“ Liviu Rebreanu. Şi invers: la rândul lui, romancierul păstrează aparenţele civilizate, colaborând cu confratele său „incompatibil“, ba chiar, ca preşedinte al breslei, dându-i şi însărcinări „lucrative“ în interesul Societăţii pe care o conduce. Cu excepţia, parţială şi ea, a acestei scrisori strălucind de amabilităţi şi dantelării lucrate cu acul subţire, celelalte nu suflă o vorbă despre relaţia amicală ori, Doamne fereşte, reciproc comprehensibilă asupra operei pe care fiecare şi-o scrie pe „planeta“ lui. Sub raport literar, cei doi mari scriitori trăiesc în orânduiri total diferite şi opuse: ceea ce nu i-a împiedicat să colaboreze în cel mai direct şi pozitiv sens al cuvântului. Asta-i marea lecţie, mi se pare, oferită de scrisoarea decentă şi plină de umor a lui Tudor Arghezi. Ea merită reprodusă în întregime şi de mai multe ori: ori de câte ori este nevoie şi când nostalgia încinge dorul de marii „boieri“ ai literaturii române. Scrisori către Rebreanu în ediţia coordonată de Niculae Gheran poate fi şi un pas important spre regăsirea unei solidarităţi pierdute. O notă din „Ochiul magic“ al revistei Uniunii Scriitorilor pune dispariţia decenţei şi a solidarităţii pe seama… internetului şi a „tiraniei“ lui: „Nu credem că a mai existat vreo epocă literară atât de devastată de ură smintită, afişată, prin intermediul internetului, în văzul întregii lumi“. Observaţia poate fi corectă, ca şi aceea asupra regulii (decenţei) uitate de autorii unor cărţi profund nemulţumiţi de ecoul critic negativ stârnit de calitatea „produsului“ lor. „Astăzi – observă „Ochiul magic“ – nu mai există nicio regulă a jocului, darămite decenţă, politeţe, stimă, preţuire şi alte sentimente pozitive de acest fel. Astăzi, unii autori de literatură calcă totul în picioare bezmetic…“ Cam mulţi, prea mulţi „calcă“ aşa: de două mii de ani. În Cum am devenit huligan (1935), Mihail Sebastian scria: „Un scriitor nu mai are nimic de spus din momentul în care cartea i-a trecut de vitrina primei librării. Nimic nu mi se pare mai grotesc decât ceea ce se numeşte un «autor neînţeles». În materie de critică literară nu există apel, ci numai aşteptare şi – dacă e posibil – umor. Cine nu e în stare să citească detaşat un pamflet sângeros scris împotriva lui şi să surâdă citindu-l n-are nici gustul, nici sensul jocului intelectual. În ce mă priveşte, consider faptul ce se numeşte vulgar «a nu fi înţeles» drept o mare bucurie intimă şi una din cele mai sigure verificări personale“. Nu-i aşa că Liviu Rebreanu a citit cu „detaşare şi umor“ pamfletul „sângeros“ al lui Tudor Arghezi şi, încă, l-a citit trăind acea „mare bucurie intimă“, ca pe „una din cele mai sigure verificări personale“?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper