Tipologia spectatorului de cinema

Un articol de MAGDALENA VÎRDOL

Mersul la cinema a fost şi încă este una dintre îndeletnicirile zilnice ale bucureştenilor. Fie că are o situaţie materială bună, fie că nu, bucureşteanul va rupe din puţinul său pentru a merge la film, cu mic, cu mare, măcar o dată pe lună.
În trecut, mersul la cinema era o modalitate ieftină şi distractivă de a-ţi petrece timpul liber, care oferea cinefililor o stare bună, rupându-i de rutina cotidiană.
Acest aspect este valabil şi în ceea ce priveşte provincia, unde au fost desfiinţate mii de săli de cinematografe, după 1990. Ca urmare, numărul vizitatorilor a cunoscut o scădere drastică. Preţul unui bilet variază de la câţiva lei în sălile cinematografelor vechi şi ajunge la 30 de lei în cele din mall-uri sau chiar la peste 70 de lei, dacă spectatorul doreşte să aibă parte de un tratament VIP.
Conform Observatorului European al Audiovizualului, sălile de proiecţie de film au primit, în anul 2007, cu 4,6% mai puţini vizitatori faţă de anul precedent, când în întreaga ţară au funcţionat doar şaptezeci şi trei de cinematografe. Situaţia s-a schimbat în ultimii ani. În 2013, de pildă, numărul de bilete vândute în cinematografele din România fiind de 9,5 milioane, cu 13,8% mai mare faţă de anul precedent, potrivit ultimului studiu al OEA. De această popularitate se bucură, desigur, cinematografele care îşi desfăşoară activitatea în interiorul marilor centre comerciale, datorită confortului, accesibilităţii şi multitudinii proiecţiilor disponibile, pe când cinematografe precum Patria, Corso sau Scala îşi deschid anual porţile pentru un public de ordinul zecilor.
Situaţia este la fel de capricioasă şi când vine vorba de spectatorii filmelor din sala de cinema, unde putem întâlni numeroase tipologii, de la cele mai haioase la cele mai supărătoare. Ştim cu toţii că odată ajunşi în sala de cinema suntem nevoiţi să împărţim nu numai filmul, ci şi spaţiul şi atmosfera cu semenii noştri, amatori de filme, motiv pentru care adevăraţii cinefili preferă să îşi cumpere dvd-urile cu noile filme apărute şi să le vizioneze acasă, în propriul confort. Variabila care intervine în discuţia noastră este, fără doar şi poate, bunul-simţ.
La cinematografele din mall-uri, însă, penibilul îşi face loc încă de la intrare, când domnul de proporţii considerabile îşi umple braţele de pungi XXL de popcorn şi nachos, cărându-le ca pe trofee în sala de cinema. Acest tip de spectator-iubitor-de-ronţăieli îşi va face simţită prezenţa în sala de cinema, încă de la începutul peliculei, sorbind zgomotos din doza de suc şi mestecând neîncetat pe durata filmului, fără să se gândească la disconfortul creat celorlalţi. Tipul respectiv se poate îmbina cu cel al spectatorului-întârziat care va ajunge mereu în sala de cinema când filmul a început deja de o bună bucată de vreme şi care va căuta locul 10 de pe rândul 12 cu ajutorul bliţ-ului de la smartphone, deranjându-i pe toţi cei din jur.
Spectatorul-colectiv are trăsături în comun cu primele tipologii menţionate şi este reprezentat de tinerii care nu au ca scop primordial vizionarea filmului, ci mai degrabă reprezentaţia unui spectacol. Aceştia, aparţinând ambelor sexe, vin în număr cât mai mare, îşi achiziţionează biletele şi merindele în ultima clipă şi preferă să comenteze filmul cap-coadă, atrăgându-şi atenţia cu diverse apelative, chiar dacă au primit locuri la două rânduri distanţă. Deşi aţi crede că respectivii spectatori îşi îndreaptă atenţia mai cu seamă către filme de genul comedy-action sau comedy-romance, ei bine, aţi fi surprinşi să aflaţi că filmele horror, psihologice sau biografice se „bucură“ de prezenţa lor. Astfel, am avut ghinionul să asist la scene oripilante, la filme precum The Theory of Everything unde, deşi Eddie Redmayne îl întruchipează fără cusur pe marele fizician, teoretician şi cosmolog englez, Stephen Hawking, unii spectatori încadraţi în tipologiile de mai sus au găsit ilară dizabilitatea personajului principal. Istoria s-a repetat, din nefericire, şi la premiera filmului The Imitation Game, unde Benedict Cumberbatch joacă rolul genialului matematician britanic, Alan Turing, cu rol fundamental în deznodământul celui de-Al Doilea Război Mondial după ce sparge codul Enigma (reuşită ce permite Aliaţilor să afle planurile de război naziste). Deşi povestea lui Alan Turing este extrem de profundă şi ecranizată desăvârşit de actorul nominalizat la Oscar, este cert că filmul se adresează unui public restrâns, fiind mult prea complex şi anevoie de înţeles de către spectatorii care au găsit una dintre cele mai dureroase răsturnări de imagine ale istoriei, faptul că în 1952 lui Turing i-a fost intentat proces pentru vina de a fi homosexual, un motiv de a face glume.
O altă tipologie des întâlnită este cea a spectatorului-ştie-tot care vine la cinema de obicei însoţit de o altă persoană (mai puţin înzestrată intelectual, în perspectiva sa), căreia îi va explica trailerele difuzate înainte să înceapă filmul, replicile, coloana sonoră sau glumele din film. O va face şoptit, dar în aşa fel încât să audă jumătate din sală explicaţiile indispensabile şi incontestabile. Cu acest spectator se înrudeşte, la capitolul şoptit, şi cel căruia îi sună telefonul în timpul filmului. De ce şi-ar seta toţi spectatorii telefoanele pe modul silenţios odată intraţi în sala de cinema, când atmosfera anostă a filmului poate fi „animată“ de o sonerie veselă şi zgomotoasă? Spectatorul-vorbăreţ va răspunde fără jenă la telefon, îi va oferi interlocutorului său coordonatele locului în care se află, detalii despre compania sa şi despre film, şi o va face fie şoptit-grosolan, fie natural-grosolan, ca şi cum s-ar afla în propria bucătărie. Tot în această categorie se încadrează şi spectatorul-justiţiar, care va face remarci cu privire la scenele nejustificate, în perspectiva sa, din film, arătându-şi amarul şi frustrarea cauzate de nesincronizarea regizorului cu propriile idei. O altă îndeletnicire a acestuia va fi să atragă atenţia celor din jur la cel mai mig zgomot produs sau celor care se ridică să iasă  – observăm deci că se trece de la o extremă la alta –, reuşind, astfel să capteze atenţia tuturor spectatorilor prin muştruluieli îndreptate către ghinioniştii de lângă el şi să creeze o atmosferă cu adevărat neplăcută şi jenantă.
Cu toate acestea, există şi zile bune, în care spectatorii sunt pe aceeaşi lungime de undă, savurează pelicula de la început la sfârşit, trăind aceleaşi stări de emoţie în timpul scenelor mai sensibile sau aplaudând la finalul unui film bun. În încheiere, aş vrea să spun, din perspectiva unei iubitoare de filme, că îmi doresc ca toate filmele să se desfăşoare în condiţii civilizate, să înţelegem cu toţii că mergem la cinema să ne relaxăm şi să ne bucurăm ochii şi mintea cu rezultatul muncii a sute de persoane, nu să batjocorim personaje din film sau spectatori din sală. Bunul-simţ ar trebui să fie un criteriu de selecţie în ceea ce priveşte spectatorii filmelor de cinema, dar, din păcate, nu există această opţiune la casa de bilete. Până se vor rezolva aceste inconveniente, va trebui să convieţuim cu spectatorii mai sus menţionaţi. Vizionare plăcută!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper