Scandalul nedreptăţii

Un articol de Ramona Ardelean

Ideea că lumea în care trăim este una nedreaptă sau „strâmb croită“ apare în conştiinţa umanităţii încă de la primele licăriri ale ei. Potrivit unei străvechi intuiţii, aceeaşi în toate mitologiile şi religiile, întreaga creaţie, ordine sau armonie divină este, la un moment dat, cutremurată, perturbată şi tulburată de un principiu contrar, antinomic, demonic al cărui „atentat“ la ordinea sau armonia divină va duce la apariţia unei nedreptăţi fundamentale, a unei „nedreptăţi ontice“ (Vasile Dem Zamfirescu), responsabile de întreaga suferinţă, durere şi mizerie existente în lume.

Întreaga existenţă terestră este guvernată, stigmatizată de această nedreptate ontică, însă doar omul este capabil să realizeze şi să conştientizeze plenar acest teribil fapt, acest teribil neajuns, mergând până la a afirma, precum Buddha, că acesta este motivul pentru care „totul este suferinţă“. „Naşterea este suferinţă, boala este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, moartea (apropierea ei) este suferinţă“. Iar temeiul acestor suferinţe este însăşi nedreptatea ontică în cele trei mari ipostaze ale sale: boala, bătrâneţea şi moartea. Cioran s-ar fi grăbit să adăuge la acestea şi naşterea, ca supremă nedreptate ontică, mai dramatică chiar decât primele trei, deoarece ea nu numai că nu ţine de acordul sau de alegerea noastră, dar, în plus, le declanşează şi pe celelalte trei. Şi am fi tentaţi să-i dăm dreptate, cu obiecţia că naşterea, ca „prim pas spre moarte“, poate deveni în egală măsură şi şansa unui prim pas spre o viaţă iluminată, „trezită“ sau eliberată de suferinţa nedreptăţii.

Pe fundalul marilor nedreptăţi ontice se grefează, ca şi cum ele nu ar fi fost de ajuns, marile nedreptăţi sociale, caracterizate prin lupta acerbă a indivizilor pentru supravieţuire, putere sau supremaţie, competiţie, inegalitate a înzestrărilor, darurilor, privilegiilor, rangurilor, funcţiilor sau onorurilor, toate acestea conturând tabloul „vieţii ca o pradă“ în care cel puternic îl învinge pe cel slab, perpetuând acelaşi vechi tipar dihotomic al urii, învrăjbirii şi conflictului dintre stăpân şi sclav, călău şi victimă, asupritor şi asuprit, dominator şi dominat – atât la nivel de indivizi, de clase sau grupuri sociale, cât şi la nivel de naţiuni, justificându-se astfel ceea ce s-a numit mersul, evoluţia, devenirea, oroarea sau „teroarea istoriei“.

Sfâşiat de tot acest scandal al nedreptăţii, ruşinos, înjositor şi dezonorant, cu care nu se poate împăca, el neputând fi, în fond, justificat şi asimilat, omul a căutat să-şi găsească consolarea, dacă nu în viaţa aceasta măcar într-o „altă viaţă“ sau în „viaţa de apoi“. Însăşi ideea de Dumnezeu, ca judecător şi tribunal suprem, exprimă ideea unei „reparaţii“, a unei răscumpărări, a unei justiţii divine, transumane care să-l elibereze pe om de marele skandalon al nedreptăţii.

Căci cum s-ar putea, mă-ntreb, justifica şi suporta durerile şi dispariţiile atâtor indivizi şi popoare care au suferit şi au pierit pentru simplul fapt că s-au aflat în „drumul istoriei“, în vecinătatea unor imperii într-o stare de expansiune permanentă? Şi cum ar putea omul suporta catastrofele şi ororile istoriei, de la deportări şi masacre colective până la bombardamentul atomic, dacă dincolo de aceste tragedii istorice nu ar proiecta un sens, o semnificaţie transcendentă, transistorică?

Omul a putut răbda şi îndura vreme de secole cumplitele nedreptăţi şi atrocităţi ale istoriei, fără să dispere sau să se sinucidă, numai în  virtutea unei presupuse transcendenţe, a unei autorităţi divine, mai presus decât omul, la care acesta să-şi poată înălţa gândul, privirea sau ruga. Fără această transcendenţă conţinătoare şi mângâietoare în care să se poată refugia şi să-şi poată revărsa lacrimile, omul ar fi ajuns atât de deznădăjduit încât ori s-ar fi sinucis, ori ar fi înnebunit. El a reuşit să se salveze şi să poată suporta povara scandaloasei nedreptăţi numai pe baza conectării sau racordării conştiinţei sale greu încercate la o conştiinţă supremă, la o conştiinţă divină, transcendentă care „vede“, „ştie“ şi „răscumpără“, oferind promisiunea consolatoare a unei alte dimensiuni, a unui alt spaţiu, a unui alt orizont, a celui ceresc, adeverindu-se astfel zicerile: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“ sau „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor“.

Singur în faţa imensităţii universului şi a oarbei nedreptăţi, „strigătoare la cer“, omul n-a reuşit să conceapă până acum un „sprijin“ mai măreţ.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper