„Prozatorul trebuie să fie şi jurist, şi istoric, şi medic, şi primar, chiar şi gropar“. D.R. Popescu – 80

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Am avut de mai multe ori bucuria de a mă întâlni în diferite locuri din ţară cu Dumitru Radu Popescu. Prilejuri de neuitat pentru mine de a discuta şi a cunoaşte şi omul, nu numai prozatorul de mare forţă, dramaturgul, eseistul, poetul. Între altele, mi-au rămas în amintire întrevederile şi convorbirile noastre la câteva dintre ediţiile Festivalului Labiş de la Suceava. Mă refer, desigur, la cele de dinainte de marea ruptură din decembrie ’89, căci după aceea şi genialul poet pururi tânăr şi festivalul care îi poartă numele au intrat în malaxorul demolatorilor de statui. Din fericire, cel puţin pe termen lung, nu pot dărâma nimic mititeii de ei! În acest ceas aniversar am ales să evoc una dintre acele întâlniri de la Suceava cu autorul Vânătorii regale, care s-a soldat şi cu un amplu interviu pentru revista Convorbiri literare. Era toamna lui 1976, când Dumitru Radu Popescu se afla încă destul de departe de amiaza vieţii, dar deja bogata sa bibliografie ilustra un scriitor nu doar de mare talent, un talent polivalent, ci şi de o hărnicie a condeiului cu totul remarcabilă, confirmând astfel încă o dată aserţiunea că talentul este şi o problemă de cantitate, nu doar de calitate. Rememorez acum câte ceva din acel interviu produs într-o frumoasă zi de toamnă bucovineană ce a devenit şi devine tot mai îndepărtată.

Constantin Coroiu: Deşi abia aţi trecut de 40 de ani, fişa Dv. bibliografică înregistrează un număr invidiabil de titluri. Aveţi imaginea unui autor prolific…
Dumitru Radu Popescu: Nu ştiu cât sunt de prolific, dar vreau să-ţi spun că, analizându-mă, îmi găsesc o serie de spaţii albe, cărţi pe care uneori le-am gândit şi pe care, din păcate, nu le-am scris… Numărul cărţilor mele este în funcţie şi de cel al anilor care au trecut de când am început să scriu. Îmi vine în minte un exemplu. Imediat după ce a împlinit 30 de ani, Liviu Rebreanu a scris toate cărţile sale mari. Încât la o vârstă încă tânără scrisese deja Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor. Apoi, tot la o vârstă tânără, Rebreanu a avut tăria de a scrie şi alte romane pe care istoria literară, din comoditate sau dintr-o aşa-zisă selecţie severă, le-a cam ignorat: Adam şi Eva, romane poliţiste etc. Cazul lui Sadoveanu e similar. Putem oare să reducem capacitatea sa enormă de a crea o lume sadoveniană doar la câteva capodopere?! Dar şi unii poeţi ai noştri au scris foarte mult. De pildă, Blaga, care a fost un zgârcit cu poemele, a scris totuşi mult: filosofie, teatru, publicistică. Un volum de muncă uriaş. Să ne gândim apoi la prozatorii ruşi ai secolului XIX ori la cei americani ai secolului XX.

C.C.: V-aş ruga să vă obiectivaţi şi să numiţi acele cărţi  ale Dv. pe care le consideraţi mai puţin importante faţă de altele pe care le-aţi scris…
D.R.P.: Nu, nu pot să fiu atât de obiectiv, fiindcă eu le-am scris cu aceeaşi încredere. Însă s-ar putea uneori ca o idee, o temă care te preocupă să trebuiască să le reiei, să le reinterpretezi, scriind astfel o „operă paralelă“ pentru a te întregi pe tine. Şi s-ar putea ca a doua carte pe aceeaşi temă să fie mai interesantă decât prima, după cum e posibil să rămână doar un apendice al primei, un rest din materia acesteia. Ãsta nu e un lucru rău, fiindcă mai târziu poţi găsi tonul adevărat şi prin câteva tuşe, ca în pictură, cartea respectivă să fie desăvârşită.

C.C.: Aţi afirmat într-un interviu pe care vi l-a luat Adrian Păunescu că
scriitorul adevărat se vede şi din cinci pagini…
D.R.P.: Susţin această afirmaţie pe care o uitasem şi pe care mi-o aminteşti dumneata acum. Sunt destule exemple. În ceea ce-i priveşte pe geţi, ne bazăm pe câteva observaţi ale lui Herodot şi pe câteva fraze ale altor istorici. Aceste fraze au o putere de iradiere atât de mare încât au învins timpul şi ele stau astăzi la baza unei întregi mitologii. Depinde deci de încărcătura unei pagini. Şi când spun o pagină, nu mă gândesc numaidecât, concret, la o pagină dactilografiată, ci la o carte: un roman, o plachetă de versuri, dintre cele care să contureze profilul unui scriitor. Pentru a rămâne într-o literatură nu e nevoie de o sută de cărţi, ci de o singură carte extraordinară sau măcar bună.

C.C.: Sunteţi unul dintre cei mai comentaţi autori contemporani. Vă interesează, vă bucură asta sau, de ce nu, vă este mai degrabă indiferent?
D.R.P.: Critica nu te poate ajuta în scrierea unui roman sau a unei piese de teatru. Ea este întotdeauna, dacă vrei, postumă. Ea apare ca un ecou la o carte, ecou ce îţi poate fi de folos cel mult la o carte viitoare. Dar ceea ce se întâmplă să-ţi ceară unii critici poate să nu se potrivească deloc cu ceea ce şi cum vrei să scrii o viitoare carte. Fiindcă o nouă carte înseamnă uneori şi o nouă formulă cerută de subiectul abordat. Asta, în principiu. Critica te poate ajuta însă cel mai mult când nu se referă la creaţia ta. Înveţi multe de la un critic atunci când citeşti ce scrie despre altul. Atunci nu intervine nicio pasiune, nici nu te bucuri, orbind de bucurie că te-a lăudat şi nici nu te întuneci de supărare că te-a criticat. Poţi să priveşti detaşat şi să tragi nişte concluzii în ceea ce te priveşte. Totuşi, cei mai buni critici, după părerea mea, sunt tot confraţii. De la un prozator înveţi mai mult decât de la un critic. Ceea ce nu înseamnă că influenţa criticii este de neglijat. Intuiţiile unui critic pot să te cheme spre alte cărţi, dându-ţi încredere că le-ai putea scrie, pot să-ţi deschidă orizonturi noi. Dar şi un istoric sau un geograf pot să-ţi ofere uneori o mare deschidere… Rezumând, aş spune că sunt buni criticii atunci când deschid nişte orizonturi spre care să ne îndreptăm.

C.C.: Se folosesc adeseori diverse sintagme şi formule, care se vor definitorii, dar care nu prea spun de fapt mare lucru. De pildă, proză modernă. Ce vrea să însemne proză modernă? Sau poezie modernă? Apoi, nu vi se pare că se face adesea confuzie între modern şi actual?
D.R.P.: Modernitatea este un termen uşor pretenţios… Ciuma şi  Străinul ale lui Camus, de exemplu, nu au o scriitură savantă. Este acolo o frază simplă, liniştită, concretă, uneori de proces-verbal. Naraţiunea e aproape lineară. Sunt moderne prin atitudine şi prin ceea ce romanele acestea propun ca viziune asupra unei epoci. Modernitatea nu o dau evenimentele la zi sau recente. Sadoveanu, care este un prozator neexplicat în totalitate – şi nu atât neexplicat, pentru că un mare scriitor nu poate fi explicat în totalitate – a scris o carte mult mai actuală decât, să zicem, Aventuri în lunca Dunării, şi anume Creanga de aur. Şi actualitatea, şi modernitatea depind de viziune şi de fondul de idei.

C.C.: Care carte – observ că vă place foarte mult acest cuvânt – dintre cele pe care le-aţi scris până acum vă legitimează cu adevărat?
D.R.P.: Nu ştiu!

C.C.: E şi acesta un răspuns interesant! Trăiţi şi scrieţi la Cluj. Ce datoraţi ca scriitor oraşului transilvan?
D.R.P.: Nu ştiu dacă trăind în altă parte aş fi scris altfel, nu-mi dau seama. Deocamdată, Clujul nu a apărut pregnant în cărţile mele, decât sporadic. Dar din acest perimetru mi-au venit multe subiecte. Multe dintre cărţile mele au la bază fapte reale. Chiar ultimele două – Ploile de dincolo de vreme şi Împăratul norilor – pleacă de la nişte fapte reale. Sigur că eu am proiectat aceste întâmplări în nişte oraşe imaginare, care nu au nume real, care au devenit ale mele. În ele am o libertate totală. Pot da nume de străzi, pot pune statui, pot dărâma statui, pot să clădesc şcoli, cinematografe. În aceste oraşe sunt arhitect, sunt primar, sunt secretar de consiliu local care leagă şi dezleagă destine.

C.C.: Cam multe şi mari obligaţii vă asumaţi. Dacă meseria de prozator le presupune pe toate acestea, ea nu e deloc uşoară.
D.R.P.: Prozatorul are datoria, cunoscând oamenii, cunoscând diverse medii sociale, să fie şi puţin jurist, şi puţin istoric, şi puţin medic, şi primar, uneori şi gropar.

C.C.: S-a vorbit şi se vorbeşte mult în ultima vreme despre personaj, ca stâlp
de rezistenţă pe care se clădeşte orice naraţiune, dar şi orice operă dramatică. Este personajul cea mai importantă problemă când vorbim de genul epic şi de genul dramatic?
D.R.P.: Probabil, pentru că prin personaj comunici ceea ce vrei să comunici. De el se leagă o acţiune, o idee, un mod de a trăi şi a gândi, deci un mod de a exista. De oriunde am porni până la urmă tot la personaj ajungem, adică tot la om, el este pulsul vieţii, fără de care nu există proză, nu există teatru.

C.C.: Scriitorul  contemporan pare să fie preocupat mai mult decât altădată de a-l implica pe cititor, uneori şocându-l, dinamitându-i scaunul. Este corectă această observaţie?
D.R.P.: Cititorul, cred eu, trebuie să încerce el în primul rând să nu doarmă în scaun atunci când citeşte o carte, dar e şi datoria scriitorului să-i întindă o mână cititorului. Cărţile butucănoase şi plicticoase îl pot adormi. Poate că ar trebui ca unii scriitori să fie puşi să-şi citească din când în când operele şi poate că n-ar fi o pedeapsă mai grea decât asta. Poate că şi eu ar trebui să-mi recitesc ultimele cărţi.

C.C.: Dacă îi întinzi mâna, cum spuneţi, cititorului, nu înseamnă că îl menajezi?
D.R.P.: Nu. Dostoievski i-a întins cititorului două mâini. Orice cititor de literatură găseşte satisfacţie la lectura operelor lui, aşa cum orice spectator găseşte ceva care să-l impresioneze puternic, să-l şocheze, dacă vrei, la o reprezentaţie cu o piesă de Shakespeare. Deci să facem ca cititorul să nu „doarmă“ atunci când ne citeşte. Sigur, fiecare ins citind o carte o rescrie cum vrea el, cartea rămâne deschisă unor multiple lecturi şi relecturi. Dar de unele repere, chiar şi cel mai neavizat, trebuie să ţină seama. Soarta literaturii depinde şi de cititor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper