Povara celor irepetabile

Un articol de Ştefan Afloroaei

În deschiderea cărţii Insuportabila uşurătate a fiinţei, Milan Kundera revine, în chip oarecum neaşteptat, la ideea nietzscheană a eternei reîntoarceri. Afirmă pur şi simplu că aceasta rămâne în continuare enigmatică. Pune serios în dificultate logica sau puterea noastră de înţelegere. Cred că într-adevăr are dreptate. Să revedem în acest sens doar un singur fragment din Ştiinţa voioasă. „Ce-ar fi dacă, într-o bună zi sau noapte, s-ar strecura un demon în singurătatea ta cea mai adâncă şi ţi-ar spune: «Viaţa asta, aşa cum o trăieşti acum şi cum ai trăit-o până acum, va trebui să o mai trăieşti o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gând şi fiecare suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta trebuie să se reîntoarcă, totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păianjen şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi. Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar – şi tu odată cu ea, fir de praf născut din praf!»“(§ 341).
Ceea ce spune aici Nietzsche poate să dea oricui de gândit. Desigur, nu e în joc reprezentarea comună a veşnicei reveniri, ca atunci când se crede că stările de lucruri din natură şi istorie s-ar tot relua, periodic. Însă unele enunţuri se situează vizibil în marginea scandalului. Înainte de toate, însăşi ideea că viaţa ar trebui văzută ca şi cum absolut orice ar reveni întocmai, de nenumărate ori. Nu e simplu de înţeles aşa ceva. Noi acceptăm uşor că unele fenomene pot să revină într-o anumită măsură, că există unele cicluri sau ritmuri, analogii. Însă nu şi faptul că absolut orice lucru revine exact în acelaşi fel („şi acest păianjen şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă…“). Dacă această viaţă ar fi retrăită întocmai, exact ca acum, fără absolut nimic nou, mai poţi vorbi oare de o reluare a ei? Şi ce rost poate avea să-ţi vezi astfel propria viaţă? Apoi, dacă o astfel de reîntoarcere priveşte absolut orice, atunci şi faptul repetării s-ar repeta la nesfârşit. Ne dăm seama imediat în ce prăpastie coboară gândirea: cum repetarea însăşi se repetă, se va repeta întocmai şi repetarea repetării, nu mai puţin această din urmă repetare – şi tot aşa ad infinitum. Dar la fel de ciudat apare şi un alt lucru: gândul eternei reîntoarceri se va repeta el însuşi de nenumărate ori, cu tot ce-l însoţeşte („fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin…“). A gândi eterna reîntoarcere – şi orice altceva – nu ar mai fi deloc un gând contingent, singular. Ci unul care s-ar relua întocmai, de fiecare dată şi la nesfârşit, cu însăşi clipa fulgurantă în care se iveşte.
Nu-mi propun să explorez aceste teribile aporii din fragmentul de mai sus. E greu de crezut că logica obişnuită ne-ar ajuta în această chestiune. Însă aş vrea să revin asupra uneia dintre consecinţele ideii lui Nietzsche, care aduce în faţă, încă o dată, felul său neobişnuit de a gândi cu privire la sensul – şi nonsensul – celor existente.
Nu sunt puţini comentatorii care consideră că mesajul filosofului ar fi totuşi unul simplu. Anume, cele existente nu au nici un sens şi nici un ţel, nu au cum să deţină aşa ceva. Ideea eternei reîntoarceri dă peste cap orice credinţă în vreun posibil sens al vieţii. Iar ultimele cuvinte, cu sunetul lor vag testamentar, îţi amintesc doar de propria nimicnicie. Acelaşi mesaj nihilist, s-ar spune. Însă, cum avea să se vadă, e multă grabă într-o astfel de judecată. Se reiau prea uşor câteva reprezentări deja uzate. De altfel, Nietzsche caută să preîntâmpine el însuşi o asemenea atitudine, proprie înţelegerii comune, obişnuite.
Revin însă la paginile lui Milan Kundera. Nu se complică prea mult cu posibile interpretări metafizice, caută să vadă mai curând ce ar putea să ne spună un asemenea mit cu privire la propria noastră viaţă. „Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare odată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic“ (traducere de Jean Grosu). Prin urmare, dacă viaţa omului nu revine în nici un fel, aşa cum obişnuim acum să credem, atunci ea poate fi socotită dinainte moartă. Nimic din ceea ce ar putea să o definească nu ar avea nici o însemnătate. Cum spune scriitorul, exact ca atunci când între două triburi oarecare s-ar duce un război nimicitor, cu nenumăraţi morţi, însă fără a schimba nimic în lumea respectivă a vieţii. Sigur, războiul ar fi lipsit de sens, însă până şi această lipsă de sens ar fi cu totul neînsemnată. Însă dacă un astfel de război s-ar repeta întruna, mereu şi mereu, ai avea în faţă cumplitul lui nonsens. Ai vedea imediat ceea ce e cu adevărat îngrozitor şi iremediabil, absurdul ar căpăta o evidenţă de-a dreptul orbitoare.
Cel puţin în acest loc din paginile scriitorului nu e invocată şi o altă posibilitate, aceea ca viaţa omului să conteze tocmai prin aceea că este irepetabilă ca atare, unică. Aceasta ar însemna ca însuşi sfârşitul ei să fie văzut altfel decât ca o simplă dispariţie. Şi să devină evidente umbrele care o acoperă, ororile comise, absurdul ce-şi poate face loc. Nimic nu ar fi fără urmă şi fără nici o însemnătate. Deşi atrasă uneori în vertijul celor arbitrare, viaţa încă ar avea intensitatea trăirii singulare şi nemijlocite. Ne amintim că Emil Cioran, atunci când comentează Moartea lui Ivan Ilici, spune la un moment dat că personajul trăieşte cu adevărat şi simte propria viaţă abia după ce are evidenţa violentă a nonsensului. Trăieşte realmente doar atâta vreme cât se vede singur cu propria suferinţă („el este doar în intervalul dintre vidul sănătăţii şi cel al morţii“). Nonsensul trăit îi descoperă deodată viaţa ca atare, înainte de toate spaimele trupului, suferinţa şi tremurul cărnii, odată cu chipul indiferent al celor din jur.
Dincoace de această posibilitate a înţelegerii, Kundera preferă să observe altceva. Absenţa revenirii – unor vieţi sau războaie, iubiri sau fărădelegi – ne modifică esenţial percepţia propriei existenţe. De pildă, vremea terorii „deja trecute“, precum cea a lui Robespierre. Întrucât istoria franceză a ajuns să vorbească „de un lucru ce nu mai revine, anii sângeroşi n-au rămas /în istoriografie/ decât simple vorbe, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori ca fulgul şi nu mai stârnesc teama nimănui“. Se face resimţită astfel o anume uşurătate a vieţii – şi a fiinţei în cele din urmă. Ajungem împăcaţi cu noi înşine, indiferenţi faţă de ceea ce, deşi monstruos, se tot estompează în timp. Când privim lucrurile ca şi cum ar fi trecătoare, efemere, le acordăm inconştient o circumstanţă atenuantă. Le judecăm cu destulă îngăduinţă – sau nu le mai judecăm deloc. Dacă socotim că nimic nu mai revine, „totul e dinainte iertat şi, în consecinţă, totul e îngăduit cu cinism“. Dacă însă vedem viaţa ca şi cum totul s-ar repeta, perspectiva cu privire la noi înşine ar fi alta. Nici un gest nu ar pierde din realitatea lui crudă, pământească. Dimpotrivă, şi-ar tot expune întreaga lui gravitate, mereu şi mereu, o insuportabilă povară până la urmă.
E de luat în seamă ceea ce spune scriitorul ceh în aceste pagini, înainte de toate dorinţa de a privi cu luciditate lucrurile. Felul în care invocă ideea nietzscheană reface deodată însemnătatea memoriei vii, nevoia de a nu uita trecutul. Doar că unele afirmaţii nu-şi refuză o anume naivitate. Ştim, bunăoară, că răul poate reveni întocmai – sau chiar cu o nouă forţă – şi atunci când memoria e perfect activă. Iar ceea ce revine iar şi iar nu ne împiedică să ne împăcăm cu ororile timpului. Pare să inducă pe nesimţite o formă profundă de imunitate sau de indiferenţă. Omul se obişnuieşte în dese rânduri cu răul, îl acceptă ca şi cum nu ar însemna aproape nimic. S-a vorbit deja despre o anume banalitate a răului. În definitiv, nu răul însuşi revine, ci mai curând o anumită atitudine. Se tot reface, în noi înşine, un mod de viaţă neutru şi în aparenţă inocent. Acesta ajunge perceput în felul a ceva obişnuit, dat ca atare şi dintotdeauna. Se reface mai mult sau mai puţin cu fiecare subiectivitate în parte, aproape ca într-o moară uitată a timpului. Cum ar putea oare o asemenea atitudine să trezească în noi conştiinţa vinii? Ştim bine, aceasta nu se naşte oricum, nu apare dacă omul nu se vede la un moment dat singur cu limitele sale, dacă nu simte nevoia să răspundă singur şi pentru totdeauna în faţa celuilalt. Ceea ce înseamnă, aşa cum s-a spus, că tocmai clipa trebuie să aibă o semnificaţie decisivă, în aşa fel încât să nu o poţi uita nicicum; în definitiv, veşnicia însăşi se naşte în clipă (Søren Kierkegaard). Nu e vorba cu aceasta de o soluţie comună, sigură şi la îndemână, mai sigură decât altele. Însă cred că există o povară intimă a celor irepetabile, asemeni unui dar unic primit cândva în grijă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper