Paricidul simbolic al lui Andre Agassi

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Agassi s-a dovedit de-a lungul întregii sale vieţii o natură umană profund generoasă. Aşa ceva nu se naşte însă de la sine şi nici nu se învaţă. Frecvent, nu este nici măcar fructul unui pattern comportamental imitat după modelul parental sau al educatorilor semnificativi. De multe ori, ceea ce noi numim generozitate provine dintr-un reflex inconştient de frondă, dintr-o mişcare repulsivă şi salutar corectivă a unui impuls primar negativ, de semn contrar. Se întâmplă adeseori ca oamenii risipitori, mână largă şi generoşi să fi avut parte de o educaţie spartană, minată de zgârcenia „anală“ a părinţilor, la rândul lor victime ale unei situaţii economice familiale marcate de penurie.
În cazul puştiului-minune din Vegas, împrejurarea familială originară este chiar una de această natură, deşi nu e tocmai propriu să vorbim despre sărăcia lucie a clanului Agassi, ci mai curând despre constanta lui strâmtorare financiară. De aici şi grija deosebită acordată economisirii întru reuşita viitorului tenisistic al micului Andre – fapt ce crea o presiune suplimentară asupra copilului, căruia i se împuia capul cu sacrificiile care se tot fac pentru ca el să aibă toate condiţiile de a deveni un mare campion. Or, astfel de presiuni retează adesea avântul celor mici, în ciuda vocaţiei sau a talentului indubitabil…
Prin urmare, crescut în lipsuri şi exploatat ca un autentic sclav de tatăl său pentru a deveni campion la tenis, americanul a ştiut de mic ce înseamnă frustrarea, penuria materială şi lipsa libertăţii personale datorită unei situaţii financiare adeseori dramatice a familiei. Părintele lui lucra în cazinouri, ca om de ordine sau, cu o expresie mai elegantă, ca „plasator“ al gamblerilor pe lângă mesele de joc, iar leafa îi era drastic redusă, el depinzând aproape 100 % de bacşişurile posibile doar datorită unei amabilităţi excesive, pe care fostul boxeur o mima cu mare dificultate, nestându-i deloc în fire să fie prea culant cu semenii săi.
Nici mai târziu când, după eforturi grandioase de economisire şi după bunele rezultate înregistrate în competiţiile locale şi federale de micul Andre, tatăl a izbutit să-l înscrie pe acesta la Academia de Tenis de la Miami a lui Nick Bolletieri, scorul financiar pus la bătaie de Mike n-a fost unul substanţial – în ciuda imensei sale dorinţe de a-l vedea pe junior campion mondial: planul body-guard-ului din Las Vegas viza doar o „haltă“ de trei luni în Florida, exact din pricina slăbiciunii lui financiare şi a neputinţei de a-l întreţine în continuare departe de casă. Iar într-un singur trimestru, mai cu seamă într-un sport cum este cel alb, nici o minune nu este posibilă…
Sărăcia te învaţă. De la lecţia vieţii grele campionii nu pot lipsi. De aceea, Andre povesteşte negru pe alb în autobiografia sa cum, în copilărie, pentru a compensa cumva toate aceste neajunsuri, deprinsese obiceiul de a juca tenis pe bani, înfruntând diferiţi „plezirişti“ veleitari, majoritatea oameni maturi – doar pentru a obţine un câştig pecuniar. Fireşte, totul fără ştiinţa acelui veritabil padre padrone pe nume Mike Agassi. Începutul sub auspicii profesioniste fusese însă făcut chiar sub îndrumarea tatălui. Iată episodul cu pricina, căci el mi se pare deosebit de elocvent pentru relaţia lor.
Într-una din zile, pe când puştiul avea nouă ani, la Cambridge Racquet Club din Las Vegas îşi face apariţia un anume Jim Brown, fostă glorie a fotbalului american, în prezent mare amator să-şi cheltuiască averea la jocurile de noroc, dar şi pe pariuri la meciurile de tenis ale clubului, uneori protagonistul acelor confruntări fiind chiar el însuşi. Prieten cu patronul şi admirator al ex-fotbalistului, Mike Agassi se oferă să-l livreze pe micul Andre drept sparring-partner. Brown nu doreşte însă un companion, el vrea să joace meci, pe puncte şi mai ales pe bani. În plus, nu pricepe cum ar putea să-i facă faţă gângania de numai nouă anişori. Seniorul Agassi se simte jignit de lipsa de atenţie şi de faptul că acea celebritate nu-l ia în serios, dar stăruie în proiectu-i nebunesc. Jim Brown acceptă, însă refuză miza propusă de Agassi: casa familiei din Vegas. Ex-gloria fotbalistică plusează, spunând sec, ca la poker: 10.000 de dolari. Suma este colosală pentru un meci de amatori, dar, provocat de aroganţa lui Brown, Mike Agassi acceptă şi aleargă acasă să aducă banii (sau măcar parte din ei). În tot acest timp, sufletul copilului este scena unei adevărate furtuni:
„Mă aşez şi mi-l închipui pe tata cum îşi goleşte seiful, cum îşi scoate teancurile de bancnote provenind din acele bacşişuri, bani pe care i-a tot numărat de-a lungul anilor, bani strânşi cu greu în toate acele nopţi când lucra dezonorându-se la cazinou. Iar acum este gata să-şi rişte toată agoniseala. Fireşte că mă simt mândru la gândul că tata are o asemenea încredere în mine. Dar imediat îngheţ de frică. Ce-o să se întâmple dacă o să pierd, ce-o să fie după aceea cu tata, cu mama, cu fratele şi cu surorile mele, fără să o mai pun la socoteală pe bunica ori pe unchiul Isar? S-a mai întâmplat să joc sub o presiune asemănătoare atunci când tata, fără să mă prevină, îmi alegea un adversar şi îmi poruncea să-l înving. Însă era de fiecare dată vorba de un alt puşti, apropiat ca vârstă de mine şi oricum nu jucam niciodată pe bani“. Andre mai povesteşte că îi venea tare greu ca după o dimineaţă de antrenament obositor, după teroarea de a-l fi înfruntat pe „dragon“-ul ce arunca la nesfârşit mingi, acel aparat electric inventat de tatăl său, să facă faţă unui meci dificil, pe care era „condamnat“ să-l câştige. Acum era însă altceva.
Prin urmare, meciul dintre micul Agassi şi fostul jucător de fotbal americam Jim Brown promitea un spectacol demn de scena pe care se disputa. O dispută pentru care seniorul Mike Agassi era dispus să rişte întreaga agoniseală a familiei. Andre simţea că miza nu erau neapărat banii – deşi era îngrozit că ar fi putut falimenta întreg clanul Agassi. El intuia că tatăl se simţise jignit de către Jim Brown, iar situaţia era cu atât mai rea cu cât Mike nu putea să-l provoace la bătaie pe atlet, unul dintre clienţii bogaţi ai Cambridge Racquet Club. Era o chestiune nu doar de bani, ci şi o problemă de respect, de bărbăţie şi de onoare. De imagine. Neputând să-i dea direct o lecţie vedetei, Mike îi delegase puştiului această sarcină dementă, riscând toţi banii familiei. Andre notează disperat: „Mi-ar fi plăcut şnu să-l înfrunt pe cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, ciţ să joc în finala de la Wimbledon. Contra lui Năstase. Iar Wendi să ne fie copil de mingi“.
Din fericire, patronul clubului de tenis, domnul Fong, era mai cu capul pe umeri decât Agassi senior şi Jim Brown la un loc. Până la urmă, el l-a convins pe ex-fotbalist să renunţe la acea miză teribilă, spunându-i că puştiul îl va bate oricum şi că nu ar dori să-l piardă drept client din pricina asta. La început, Brown se vădeşte neîncrezător (cum să-l învingă un puştulache!), dar acceptă mai mult din amiciţie pentru domnul Fong. După primul set, câştigat de Andre cu 6-3, situaţia nu e deloc roză pentru Jim Brown. Acesta este furios, îşi trânteşte racheta de pământ, vorbeşte de unul singur, înjură. Tensiunea e maximă. Tot pe-atunci soseşte şi tatăl copilului, fluturând bancnotele de o sută de dolari. Dar fosta glorie fotbalistică renunţă la miza iniţială, propunând doar o felie minusculă, de doar de cinci sute de „verzişori“. Mike acceptă. Setul al doilea se derulează după acelaşi tipic, fiind pierdut de Brown la un scor identic. Însă Andre se simte uşurat de-acum. El ştie că familia sa îşi va păstra economiile şi, mai ales, că onoarea tatălui este pe cale să fie reparată. Dacă la început jucase crispat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, venindu-i de câteva ori să vomite de răul lăuntric ce-l mistuia, acum micuţul se simte ca în rai. Are chef să danseze pe liniile albe, ba chiar şi să cânte de bucurie. Joacă eliberat, joacă din plăcere.
Setul ultim este un galop de sănătate, fiind adjudecat la doi – deşi Jim Brown încercase tot ceea ce ştia el mai bine ca să-i pună probleme puştiului: stopuri, loburi până la cer, efecte laterale, lovituri violente şi înalte, ba şi unele trucuri psihologice. Inutil. Însă Jim ştie să-şi respecte adversarul. Îi strânge mâna bărbăteşte, îl felicită pentru jocul excelent, îl întreabă despre planuri, despre cum îşi vede viitorul. Tatălui îi întinde fără cuvinte banii. În fond, adevăratul lui meci fusese cu Mike, nu cu Andre. şi nu era vorba de tenis în acel meci, ci de tâmpite orgolii masculine.
Nu la mult timp după acea confruntare, Andre îşi învinge pentru prima oară tatăl. Pe terenul de la Caesar’s Casino, fiul îl conduce pe părinte cu 5-2, iar Mike dă de bănuit că e pe punctul să piardă infinit mai mult decât 10.000 de dolari. De altminteri, el se şi retrage de pe teren, ca să-şi mascheze înfrângerea şi furia. Nu poate îndura gândul că fiul său este mai valoros decât el. Abia dacă îi aruncă un fals-dispreţuitor „Mergi la treburile tale!“. Iar Andre consemnează: „În timp ce-mi fac bagajul şi-mi vâr racheta în husă, încerc o bucurie cu mult mai mare decât atunci când l-am învins pe domnul Brown. Este cea mai frumoasă victorie din viaţa mea şi nu cred că aş fi putut face mai bine de-atât. În ochii mei, victoria de azi valorează mai mult decât o roabă cu dolari din argint, purtând în vârf bijuteriile unchiului Isar. Este victoria care-l va obliga pe tata să se ţină departe de mine“.
Iar acesta nu a fost decât începutul vieţii de profesionist a celui care va câştiga numai din premii mai bine de şaizeci de milioane de dolari… Însă, pe când era copil, fostul lider mondial ajunsese să participe la meciuri clandestine, adevărate exemple de şmecherie abil construită. Strategia era una simplă: Andre juca singur, servind sau trimiţând stângaci mingi dincolo de fileu. Cum apărea vreun plezirist bine echipat sau vreun amator cu figură mai naivă, el se lăsa provocat de neofit. Pierdea primele ghemuri, mimând de minune neştiinţa într-ale tenisului. Apoi, când încrederea „victimei“ era pe val, juniorul Agassi propunea ca miză a meciului, „dezastruos“ început pentru el, suma de un dolar. Sau poate cinci? Dar de zece-douăzeci ce spui? şi până ca adversarul să-şi revină din uluială, puştiul deja umflase cei douăzeci de „verzişori“. Avea astfel bani să-i ofere iubitei sale Wendi Coca-Cola vreme de o lună întreagă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper