Nicolae Ceauşescu între genocid şi nostalcid

Un articol de Horia Pătraşcu

În spaţiul mioriţic un efect aberant al unei legi altminteri corecte. E vorba de legea care interzice extremismul, promovarea simbolurilor şi doctrinelor extremiste. De fapt, de o revizuire şi adăugire a unei legi care era în vigoare încă din 2006. Elementele de noutate constau în includerea explicită a legionarismului alături de fascism pentru a îndepărta orice posibilitate de eschivă a mişcărilor neo-legionare (care ar fi putut argumenta că nu sunt mişcări fasciste) şi în menţionarea explicită a genocidului în rândul infracţiunilor care descalifică pentru totdeauna un om de la cultul posterităţii. În legea veche atât genocidul, cât şi legionarismul erau subînţelese prin etichetele de „fascism“, respectiv „crime împotriva păcii şi omenirii“. Dacă în privinţa raţiunii introducerii legionarismului în noua lege nu mai e nevoie să ne întrebăm, motivul pentru care genocidul apare atât de clar exprimat ne este lămurit de însuşi consilierul preşedintelui Iohannis, care a şi promulgat legea. De acum înainte, ne spune domnul Adrian Muraru, cultul lui Ceauşescu va fi interzis! De ce? Pentru că Ceauşescu a fost condamnat la moarte şi pe baza acuzaţiei de genocid!
Aplombul cu care s-a pronunţat domnul  Andrei Muraru asupra interzicerii „cultului lui Ceauşescu“ este absolut halucinant. Cum se poate ca un „legalist“, un om care ţine la respectarea legii care combate extremismul să facă apel la o hotărâre a unui „tribunal excepţional“ – ale cărui procedură şi sentinţă au fost contestate vehement din cauza încălcării grave a tuturor normelor şi procedurilor judiciare, din cauza nerespectării dreptului la apărare, din cauza falsităţii şi netemeiniciei acuzaţiilor aduse. Domnul Muraru aruncă din prima clipă o foarte întunecoasă umbră de îndoială asupra bunelor intenţii cu care a fost concepută completarea legii care combate extremismul.
Băgat la comun cu legionarii şi cu autorii de Holocaust, Nicolae Ceauşescu este condamnat pentru a doua oară la moarte, sfârşind, pentru a doua oară, ca un „bandit“ istoric de ultimă speţă. Nu a fost oare suficientă prima sa moarte, moartea fizică, survenită ca urmare a multiplelor plăgi împuşcate în ziua de 25 decembrie 1989? Să fi fost Ceauşescu mai tare decât moartea încât, acum, după 25 de ani, – timpul echivalent cu cel  în care a domnit – să fie trimis din nou în faţa plutonului de execuţie de către judecătorii judecăţii istorice? Să câştige încet dar sigur teren în amintirea noastră confruntată cu un prezent care o face mai vie decât oricând? Într-adevăr, Ceauşescu „n-a murit“, vorba unui cântec. Trăim în ţara construită de Ceauşescu, locuim în blocurile ridicate pe vremea răposatului – şi e o ironie sinistră faptul că o cutie de beton din cartierele-dormitoare mult dispreţuite de arhitecţii, filosofii, sociologii, românofobii şi românologii noştri – a ajuns să fie preţăluită în stil occidental, fiind vândută şi cumpărată la zeci şi sute de mii de euro. Nu doar „nostalgicii“ îi închină un cult lui Ceauşescu, li se alătură prezentalgicii şi futuralgicii care încep să constate cu o mare amărăciune, zi după zi, că ţara numită România devine tot mai mult o simplă amintire. România nu mai are astăzi nici un fel de identitate, nici un fel de verticalitate, nici un fel de demnitate. Suntem aliaţi NATO, fără să avem o armată proprie, suntem membri ai Uniunii Europene fără să avem o economie proprie, suntem democraţi şi liberi fiind conduşi de Curtea Constituţională (care îşi poate permite să anuleze, de exemplu, votul de demitere a preşedintelui dat de şapte milioane de români) şi de procuratura DNA (care arestează în virtutea „suspiciunilor rezonabile“).
Aveam 13 ani în momentul producerii revoluţiei române şi trebuie să recunosc că în ciuda imensei bucurii provocate de răsturnarea unui regim caracterizat printr-o extremă „austeritate“ (vă sună cunoscut termenul?) am simţit după numai trei zile valuri imense de scârbă în faţa vizionării înregistrării „procesului“ Ceauşeştilor. Mascarada în care urma să intrăm fusese pregătită chiar din primele clipe ale revoluţiei când crainicii televiziunii naţionale care ani de-a rândul ne înăcriseră cu omagiile la adresa conducătorului iubit şi cu raportările depăşirii producţiei la hectar schimbaseră într-o secundă discursul, începând să citească, la fel de convingător, alte texte, de pe alte promptere. Procesul lui Ceauşescu a depăşit, însă, orice aşteptări: avocatul cuplului Ceauşescu a rostit o pledoarie mult mai acuzatoare decât a procurorului aruncând astfel o imensă pată de ruşine asupra acestei meserii, acuzaţii absolut fantasmagorice – genocid (peste 60.000 de victime), subminarea economiei naţionale, încercarea de a fugi din ţară pe baza unui miliard de dolari aflat în conturi străine – şi, în sfârşit, execuţia prin împuşcare, singura execuţie a unui lider din blocul comunist…
Cel puţin trei dintre acuzaţiile aduse lui Ceauşescu pe baza cărora s-a luat hotărârea condamnării la moarte sunt nişte falsuri grosolane, ordinare, dovedite ca atare. În primul şi în primul rând acuzaţia de genocid adusă dictatorului comunist: pe de o parte pentru că acele 60000 de victime imputate lui Ceauşescu reprezintă doar o cifră ieşită direct din imaginarul unor creieri bolnavi; pe de altă parte pentru că semnificaţia termenului de genocid se referă la „exterminarea“ sau încercarea de exterminare a naţiunilor şi a grupurilor etnice, naţionale sau religioase. Cu excepţia acelui proces ridicol care încalcă toate normele şi procedurile legale judiciare (un exemplu demn de povestiri suprarealiste: deşi sentinţa putea fi atacată cu recurs a fost dusă imediat la îndeplinire), nimeni niciodată până acum nu a stabilit cu date obiective că Nicolae Ceauşescu ar fi urmărit exterminarea vreunei rase sau a vreunei naţiuni. Cât priveşte propria naţiune – politica lui Ceauşescu era una de sporire a natalităţii, nu una de stopare a ei (românii ajungând să numere un record absolut în istoria lor – 23 de milioane). Dacă ne uităm la ce cădere masivă a înregistrat după 1989 populaţia României – acuzaţia de genocid pare cu atât mai sfruntată şi – dacă am fi drepţi până la capăt – ar putea fi adusă tuturor conducătorilor ţării de după Revoluţia din decembrie 1989 deoarece de la Ceauşescu până la Iohannis românii sunt cu patru milioane mai puţini.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper