Nada, love!

Un articol de ALEX CIOROGAR

Andrei Dósa, Nada, Editura Pandora M, Bucureşti, 2015, 64 pagini

I love to talk about nothing. It’s the only thing I know anything about. Deşi pare greu de crezut, cugetarea nu-i aparţine lui Seinfeld. Mai important decât proprietatea e motivul invocării ei. Nothing, nimic, nada – cuvinte ce acoperă realităţi semantice dintre cele mai eterogene, precum generozitatea (nu face nimic), ambiţia (totul sau nimic) ori modestia (ştiu că nu ştiu nimic). Ce se întâmplă, însă, atunci când substituţia e completă? Ce se întâmplă atunci când nimicul ajunge să înlocuiască totalităţile surogate?
Charismatic Poetry
Un răspuns ni-l oferea Hemingway într-o povestire publicată în ’33. Un altul ni-l oferă acum Andrei Dósa. Spun asta, pentru că soluţia mimează, chiar dacă cu alte scopuri, gestul prozatorului american, amorul luând locul nimicului: „Amorul nostru carele eşti în amor,/ amor numele tău, amor împărăţia/ ta, amor voia ta, precum în amor,/ aşa şi pe amor. Dă-ne nouă astăzi/ amorul nostru cel de toate zilele/ şi ne amor nouă greşelile noastre,/ precum şi noi amor greşiţilor/ noştri, şi nu ne amor pe noi în/ amor, ci ne izbăveşte de amor,/ pues amor. Slavă ţie, dragoste/ plină de dragoste, dragostea fie/ cu tine“. Chiar dacă nu e prima dată când rescrie elogiul iubirii, Dósa îşi deschide volumul cu această odă existenţială şi s-ar părea că amorul reprezintă singura soluţie în faţa nimicniciei vieţii, dar şi în faţa nimicurilor de zi cu zi. Registrul devine, în schimb, eclectic şi aş cârcoti zicând că avem de-a face cu o ediţie bilingvă (romgleză), însă, din fericire, poliglotia trădează o parte din mizele şi atuurile sale poetice.
Dacă n-au făcut mare lucru, discuţiile din jurul generaţiei 2000 au stabilit totuşi influenţele şi vârfurile, identificate şi confirmate, atât de scriitori, cât şi de critică. Puţine sunt numele care să-l fi ocolit pe Dósa, figură tentaculară care absoarbe câte ceva din cei cu care dialoghează. De la tânărul Bogza preia critica socială; de la Geo Dumitrescu, Dósa împrumută madrigalul răsturnat; de dubletul Naum-Mazilescu aduc aminte construcţiile imaginare; Attila József e cel care-l învaţă construcţia metaforelor concrete („Dimineaţa am mintea aerisită ca un patio“); influenţa lui Mircea Cărtărescu e prezentă prin amestecul de real, livresc & fantastic; de la Mircea Dinescu sunt figurile alegorice – „moartea foloseşte Gillette“; ca la Ioan Es. Pop, New-York-ul e „fără ieşire“; membrii Familiei D. sunt emulii Familiei (Cristian) Popescu; jocurile stilistice fac cu ochiul unui Coman şi e limpede că Vlad Moldovan emană acelaşi tip de sensibilitate.
Exersând pe marginea trendurilor generaţioniste, Dósa a reuşit nu doar să sintetizeze atitudinea minimalist-cotidiană şi neoexpresionismul cu vizionarismul unor Komartin, Manasia ori Vancu („uneori oamenii au nevoie de asistenţă/ când fericirea se termină“; „vopsesc în culori de război/ feţele statuilor/ din insula paştelui“; „copiii au desenat pe asfalt/ uriaşi urcând dealuri înflorite/ cu peşti mari în braţe“), ci şi să adauge, în spiritul autenticităţii, o nouă transcendenţă de tip existenţial. Un poet care, deşi declară că nu vrea nimic, crede că merită totul. Oricum, uşor nu poate fi să gestionezi şi să depăşeşti copleşitorul ansamblu poetic amintit.
Lucrurile sunt, bineînţeles, mult mai complexe şi, generalizând, am face o nedreptate, însă formulele poetice de după 2000 sunt multe şi, tocmai de aceea, inconsistente. Nu-l putem acuza pe Dósa de oportunism într-o epocă a individualismului şi a producţiilor de nişă, de vreme ce ecuaţia, simplă şi directă, spune cam aşa: câţi poeţi, atâtea formule.
În schimb, majoritatea celor din prima jumătate a douămiismului au discreditat tendinţele celorlalţi prin înălţarea propriilor habitudini la nivel de paradigmă literară. De aici poezia care, încă din titlu, se defineşte ca un non-discurs, funcţionând în baza unei logici provenind dintr-alt regn decât cele familiare, o poezie care îşi testează, la modul mucalit, limitele şi afinităţile. Spre deosebire de cei mari, juniorii au făcut un pas în spate, şi-au tras respiraţia după manifestele milenariste, punând o barieră între ei şi noile tipuri de expresivitate. Fie că e vorba de ecranul calculatorului („ca atunci când încerci să câştigi/ la un joc video/ pe juma de ecran bulit“), fie că e vorba, pur şi simplu, de o distanţă auto-ironică, aceştia şi-au pus repede numele pe hartă, având parte de un level-up. Îi putem suspecta cel mult de experimentalism şi tendinţe avangardiste.
Un imaginar ferm conturat, traversat de o tonalitate viguroasă concretizată în expresii eliberatoare, susţinute de o migăloasă structură arhitectonică – completate de un onirism extrem de diluat. Acestea sunt principalele resorturi estetice de care dispune poetul la această oră. Când visează, Dósa ia lumea în posesie, intrând într-un spaţiu al libertăţii în care oamenii nu mai joacă roluri, măştile fiind lepădate. Pelicule subţiri marchează graniţa dintre cele două lumi: „am întâlnit fete într-un film mut“. Moment tipic al tranziţiei suprarealiste, finalul poemelor trădează un ritual surprinzător care, din păcate, nu prea lasă loc nuanţărilor.
Trip-uri extravagante
Moment în care aş puncta, totuşi, câteva din defectele volumului. Faptul că decupajul următor – „locuieşte în casa năpădită de alge/ bine/ asistenţă/ îl întreabă cineva ce mai face/ tăcere“ (titluri extrase din cuprins) – poate trece drept poem devine îngrijorător, fiindcă, aşa cum se întâmplă uneori şi la Dmitri Miticov ori la Bogdan Coşa, versurile lui plutesc uneori la limita ilizibilităţii. Cu toate că obscuritatea e intenţionată şi dificultatea e artificială, ţin să precizez: dacă e complicat, discursul nu devine şi interesant; dacă e inteligent, nu înseamnă că e şi poetic. Evident, metaforele pot provoca turbulenţe, însă nu turbulenţa în sine e scopul metaforei. În cel mai rău caz, o metaforă bună pune pe gânduri, fără să atragă atenţia în mod deliberat asupra distanţei pe care o cască între elemente: „razele străbat ochiurile ţesăturii/ ca şi cum acolo ar exploda de extenuare/ câte un soare“.
Punctate de pauze de respiraţii sau de ţigară, poetul redă trip-uri extravagante ce transformă personajul principal, cu mai mult sau mai puţin succes, fie într-un Luceafăr, fie într-un Peeping Tom. De regulă, personajul lui Dósa e un poliglot Pan-Atlantic, oarecum elitist, pentru care ceilalţi, inclusiv membrii familiei, sunt nişte idioţi de piatră legaţi de TV. Un junky domestic („dulce-i bongul de acasă“), ce cunoaşte preţul banilor. Un om nietzschean cu reacţii pavloviene care nu se poate integra nici în ego-mediatizarea, nici în violenţa teroristă ce colorează viaţa societăţii americane. Asta până acum. Odată cu acest volum, cea care contează e vocea interioară. It’s all about finding yourself in a mental space: „tu vei fi aici mereu/ vei fi mereu la fel de monotonă/ voce interioară“.
Conceput ca un mecanism de coping existenţial, volumul se citeşte ca un experiment avangardist dirijat de o brutalitate omniscientă, secondată, nu o dată, de atenţia unui procuror, mai ales atunci când compune scenele de violenţă. Camuflându-şi viziunile despre poezie, viaţă şi moarte sub locul comun al unei tragice poveşti de iubire, Dósa se fereşte de acuzele de abstractizare, scoţând la iveală exact ce trebuia pus la vedere: un talent autentic.
Să cunoşti moartea din interior, să locuieşti nimicul şi să scrii apoi despre el. Asta e Nada: un show de ireverenţă poetică şi potenţă lirică. O poezie ambiţioasă ce pariază nu doar pe nuanţele vieţii, ci şi pe revelaţia gravă a absurdului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper