Multe, dar nu mărunte. Cannes 2015

MAGDA MIHÃILESCU

Cârcotim, cârcotim şi până la urmă constatăm că nu ne ajung paginile pentru a lăsa măcar un gând despre unele filme. Vom păstra doar în minte multe dintre titlurile altor secţiuni, proiecţii la care am alergat, la care am făcut cozi. Fără imaginile lor ne-am fi întors acasă trişti şi bombănind acest festival prea îndestulat, care nu ţine seama de omeneştile limite ale unui ziarist. Parcă aud replica: „Dar cine vă pune?“. Adevărat. Cannes-ul, mai ales el, implică şi o nemiloasă putere de selecţie. Poate chiar ştiinţa ei. Mă străduiesc de multă vreme să le dobândesc. Până una alta, văd că mi-a rămas cu totul pe dinafară un film chiar din competiţie, socotit demn de o Palme d’ Or, Carol, al lui Todd Haynes, ecranizare liberă după romanul The Price of Salt, al cunoscutei Patricia Highsmith. A impresionat prin eleganţa şi delicateţea umană cu care îndreaptă camera acolo unde ar fi fost imposibil în anii ’50, evocaţi pe ecran: întâlnirea dintre două femei în New Yorkul abia trecut de mijlocul secolului XX. Nimic sordid, niciun ochi proptit în gaura cheii, nicio curiozitate insistentă pe ceea ce ar putea fi numită o dragoste anormală. Nici o coregrafiere a corpurilor feminine în înlănţuirea lor erotică, tip Kéchiche. Totul este măsură, a gesturilor, a privirii, a vorbelor. Nu se pronunţă niciodată cuvântul homosexualitate. Therese (Rooney Mara, Premiul de interpretare ex-aequo cu Emmanuelle Bercot), mica vânzătoare dintr-un raion de jucării al unui mare magazin newyorkez, este vrăjită de apariţia în preajma ei a unei misterioase, distinse, elegante doamne, aşa cum unele fete sunt fermecate de prinţul din basme. Fata cuminte pare ameţită, nu poate spune nu, fără să ştie încotro se duce. Carol, în interpretarea magnificei Cate Blanchett pare de pe altă lume. Pentru Therese, ea chiar vine dintr-o altă lume, dar nu opulenţa, nonşalanţa cu care Carol târăşte luxul o atrag, ci aerul ei enigmatic, jocul diabolic măsurat al seducţiei şi al amânărilor. Nu am văzut de mult pe ecran o făptură atât de astrală cum apare Cate Blanchett, insinuantă fără perversitate, intimidantă, dar superior protectoare. Rămân la competiţia oficială, dar privită dintr-un alt unghi. Mereu se vor găsi reproşuri adresate organizatorilor pentru inexplicabila cantonare în secţiunea, altfel extrem de onorabilă Un Certain regard, a unor filme cărora le-ar fi stat bine, şi pe merit, în marea întrecere. Îndrăznesc să cred că una dintre cele două producţii ale noastre, fie Comoara lui Corneliu Porumboiu, fie Cu un etaj mai jos de Radu Muntean (nu avansez nicio alegere personală), îşi avea locul. S-a scris mult despre ele, ecouri ample despre buna lor primire din partea criticilor au ajuns, la vremea respectivă, în media de la noi, de aceea nu insist acum, iar despre menţiunea Un Certain talent acordată lui Porumboiu mi-am spus imediat părerea şi nu mi-am schimbat-o: mi s-a părut cel puţin ciudat să vorbeşti despre un anumit talent în cazul unuia care acum câţiva ani a fost distins cu Premiul special al juriului şi, mai înainte, cu Caméra d’ Or.
Nu ar fi singura bizarerie a repartizării filmelor selecţiei oficiale. Vechea legendă a peliculelor mai fragile, incluse la Un Certain regard pentru că nu ar putea face faţă competiţiei, nu mai ţine. Mi-e greu să cred că unul dintre cele mai frumoase filme ale acestei ediţii, Cimitirul splendorii al thailandezului Apichatpong Weerasethakul (Palme d’ Or 2010 pentru Unchiul Boomie…), nu ar fi rezistat. Poveste hipnotică, pe care o priveşti ca şi cum ai fi între somn şi trezie, cu soldaţi adormiţi, atinşi de narcolepsie, pentru că spitalul în care zac a fost construit pe locul unui vechi cimitir al regilor, ale căror spirite încă se mai războiesc, vampirizându-i pe cei vii, secătuind de energie bărbaţii.
Cu Woody Allen este altceva, el a anunţat o dată pentru totdeauna inapetenţa pentru orice fel de competiţie, de aceea nu mai încape nicio mirare. Îl privim, ne bucurăm, şi pace. Aşa cum s-a întâmplat şi acum cu Irrational Man. Sub acest titlu se ascunde un profesor de filosofie depresiv (cum altfel?) de care se îndrăgostesc studentele seduse de lecţiile lui deloc academice, ba chiar în răspăr, cum ar fi aceasta despre Kant: „Într-o lume morală, minciuna nu are ce căuta, ne învaţă gânditorul imperativului categoric. Dacă, bunăoară, ştiţi că familia dumneavoastrã. ascunde pe cineva în casă, trebuie să o denunţaţi, să chemaţi imediat poliţia. Să zicem că aţi fi trăit în vremea nazismului. Aţi fi denunţat-o pe Ana Franck?“. Cam aşa arată instrucţia profesorului Abe, cufundat în plină dramă a absenţei unui ţel în viaţă. În niciun caz, nu dinspre partea filosofiei s-ar mai putea ivi. Şi totuşi, hazardul, chiar hazardul despre care glosează el la cursuri îl salvează. Ideea unei posibile crime „îndreptăţite“ îi dă aripi, justificarea morală fiind scutirea omenirii de încă un ticălos. Ne aflăm, însă, să nu uităm, într-o comedie de Woody Allen. La conferinţa de presă cineastul a ţinut să-şi precizeze propriile raporturi cu filosofia. În stilul lui: „Vreau să vă spun că filosofii, psihanaliştii nu m-au ajutat cu nimic în momentele mele grele, care durează de o viaţă. Şi Kant, şi Kierkegaard, şi Freud, şi Nietzsche îmi tot amintesc că voi muri. Filmul m-a ajutat, singurul care mă extrage din realitate. De aceea fac cinema, mă smulg pe mine, încerc să vă smulg şi pe dv. Desigur, aş fi vrut să fiu un cineast serios, idolul meu este Bergman, dar nu mi-a fost dat“.
Anul acesta a fost şi unul al marilor documentare. A le rata ar fi însemnat, cum se spune, nu o greşeală, ci o crimă. Pe scurt, despre câteva. Încep cu Hitchcock/Truffaut (prietenii ştiu de ce) documentarul realizat de Kent Jones, regia, şi Serge Toubiana, scenariul, dedicat cărţii care a schimbat percepţia Americii despre Hitchcock, volumului de interviuri-fluviu înregistrate de François Truffaut în 1962 şi rămas, până astăzi, biblia cărţilor de cinema, fondatoare a cinefiliei mondiale. Într-o zi, prin anii ’90, Toubiana, actualul director al Cinematecii, pe atunci redactor-şef al revistei Cahiers du cinéma, biograful autorizat al cineastului francez, a găsit la societatea acestuia, Les Films du Carrosse, o cutie imensă în care se păstraseră, ca prin minune, înregistrările fabuloasei cărţi. Ca şi cum Truffaut ne-ar mai fi lăsat un rest de moştenire. După ce în 2004 a apărut documentul sonor Hitchcok/Truffaut, astăzi avem privilegiul de a-l vedea şi de a-i auzi vocea, în timp ce îl descoase film cu film pe „domnul Hitchcock“ (nu i s-a adresat niciodată altfel) iar domnul Hitchcock îi răspunde cu tandrul „François, my boy“. Este o experienţă unică şi teribil de emoţionantă, să urmăreşti, pe ecran, curgerea rândurile unor pagini, în timp ce auzi glasul celor doi. L-am ascultat, în documentarul Elisabethei Kapnist Shadows and Light şi pe unul dintre giganţii filmului american, Orson Welles, cel care spunea despre sine: „Am început în vârf de tot şi apoi am muncit pentru a mă prăbuşi“. Asimilăm această prăbuşire cu povestea unui creator care la 24 de ani, cu Cetăţeanul Kane, reinventase limbajul cinematografic, a unui geniu neînţeles, care s-a încăpăţânat să facă loc, în legenda despre fanteziile şi nesăbuinţele sale, şi voinţei de a rămâne în istorie. Un alt uriaş al cinematografului, francez, de data aceasta Gérard Depardieu, ne-a fost prezentat Grandeur nature în filmul cu acelaşi nume de Richard Melloul. Curat „mărime naturală“ a artistului subiect al atâtor polemici şi neînţelegeri în ultimii ani, de care autorul ne ţine departe pentru a privilegia actorul şi omul infinitei tandreţi în raporturile cu ceilalţi, „animalul ciudat“, cum îi spunea prietenul său Michel Blanc. Este un film trist, chiar şi atunci când vorbeşte despre primii ani de viaţă: „Copilăria mea a ţinut doar până la 7 sau 8 ani, apoi, nu am făcut altceva decât să supravieţuiesc. Nimeni nu mă voia, nici la şcoală, nici la biserică. Doar poliţiştii, de aceea le port un mare respect“. Este un film trist mai ales pentru că Depardieu trăieşte, se vede bine, înconjurat de umbrele celor care nu mai sunt. Printre ele, fantoma tutelară a fiului său Guillaume, copilul cu destin nefericit: „Îl simt, este aici, cu mine, mă protejează“.
În afara lui Orson Welles, festivalul a mai sărbătorit un centenar: al naşterii marii actriţe suedeze care, timp de două săptămâni, ne-a zâmbit de pe afişul acestei ediţii. Contând pe cunoaşterea filmelor celei despre care Thierry Frémaux spunea, în introducerea sa, că „Un singur plan din Casablanca poate justifica o carieră“, autorul documentarul Ingrid Bergman – in Her Own Words, Stig Bjorkman a parcurs viaţa unei femei mai presus de orice libere. Liberă în iubiri (nu mi-aş fi imaginat că se îndrăgostea atât de uşor), liberă în alegerile ei cinematografice. „Nu cer mare lucru de la viaţă, dar vreau totul“ era deviza ei. Printre altele, l-a vrut pe Rosselini, căruia i-a scris: „Sunt o actriţă suedeză care vorbeşte bine engleza, acceptabil franceza şi care, în italiană nu ştie să spună decât te iubesc. Dacă veţi avea cândva, un rol…“ Şi au apărut mai multe roluri, primul fiind cel de nevastă. Comentariul se bazează pe scrisorile şi jurnalul actriţei, ceea ce îl face cu adevărat emoţionant, iar fotografiile inedite din copilărie, din adolescenţă ale uluitor de frumoasei Ingrid taie răsuflarea. Pentru mulţi, festivalul chiar s-a încheiat en beauté, cum spun francezii.

cannes

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper