La o aniversare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Virgil Tănase a intrat de curând în rândul septuagenarilor. L-am cunoscut la Iaşi pe la mijlocul anilor ’90. Apoi l-am reîntâlnit tot la Iaşi în 2001. Am evocat aici aceste momente în comentariul prilejuit de apariţia romanului său autobiografic Leapşa pe murite. În 2001 revenise de la Paris pentru a pune în scenă O scrisoare pierdută la Teatrul Naţional din Iaşi, unde odinioară îşi trecuse examenul de diplomă, la absolvirea Institutului, cu Burghezul gentilom. Teatrul românesc – inclusiv cel din Iaşii lui Asachi, Alecsandri şi al atâtor mari actori şi regizori care l-au slujit prin vremuri şi vremuiri – nu mai era (şi nu mai este) cel de altădată, adică din deceniile postbelice, când regizori de autentică anvergură europeană realizaseră ceea ce Virgil Tănase numeşte „joncţiunea fericită între tradiţia şcolii ruse şi căutările oamenilor de teatru din Occident“. Spectacolul cu Scrisoarea pierdută a avut oarecare succes, ceea ce nu-i puţin lucru dacă ţinem seama de exigenţele publicului ieşean, educat şi pretenţios, dar şi de nivelul modest al trupei Naţionalului din capitala Moldovei. Înaintea premierei scriitorul în ipostază de regizor îmi declara: „… nu vreau să văd, de pildă, în Pristanda (se practică asta mult în Occident) un ofiţer nazist, în Trahanache – un secretar de partid sau în Zoe – o patroană de bordel… Mă feresc de astfel de actualizări şi comentarii regizorale pe marginea textului. Viziunea mea este modestă. Şi dacă cineva mi-ar face complimentul de a spune că e cinstită, eu aş fi foarte mulţumit“. I-am făcut, cred, în cronica din Adevărul literar şi artistic, acest meritat compliment.
Prozator, dramaturg, eseist, traducător, regizor, Virgil Tănase, care şi-a scris şi îşi scrie literatura deopotrivă în română – „limba minunată pe care Dumnezeu mi-o dăduse din născare“ –, şi în franceză, s-a vrut şi se vrea, dincolo de luptele sale mai mult ori mai puţin circumstanţiale cu regimul politic de dinainte de căderea „Cortinei de fier“, scriitor – „Scriitor, şi nu disident. Scriitor, şi nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor, şi nu martor într-un proces fie el chiar istoric, şi de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-a pronunţat sentinţa“. Fiindcă la urma urmelor toate trec inexorabil, literatura însă are şansa să rămână, să dureze. Este ceea ce au crezut şi cred prozatori de prim plan ai literaturii noastre postbelice precum Marin Preda, Augustin Buzura sau Nicolae Breban, oponenţi ai puterii comuniste înainte de toate prin literatura lor. Breban are dreptate să susţină că împotriva unei puteri şi a unei ideologii opresoare mult mai eficient decât un manifest, un memoriu sau o acţiune de propagandă este un roman, această „specie apoteotică a literaturii“, cum o defineşte Virgil Tănase. La un moment dat, el îl citează pe Gide, pe care l-a citit încă la vârsta adolescenţei: „Ceea ce simţi este întotdeauna adevărat“. Or, numai în roman poţi spune cu adevărat tot ce simţi. Dar pentru asta trebuie să lupţi, cum se vede şi cum s-a văzut în toate epocile istorice, nu doar cu cuvântul, ci şi cu cenzurile, între care, nu o dată, cea mai dură nu este cea politică, în fine, să rişti şi chiar să suporţi multe rigori şi constrângeri, să fii catalogat drept „element duşmănos“ de o putere sau de alta. Iar, uneori, să fii nevoit să alegi exilul, care, ştim, ne-o spun cei ce l-au studiat psihologic, sociologic sau din alte perspective, e ca o moarte, şi astfel să te convingi sur le vif ce adâncă este o veche vorbă românească: nimeni nu te creşte. Mai ales într-o ţară şi o limbă străină, chiar dacă stăpâneşti bine respectiva limbă şi chiar dacă ţara e Franţa, iar locul unde ai adăstat este Parisul – „capitala intelectuală a lumii“, cafeneaua universală unde şi-au dat întâlnire „toţi oamenii mirabili“ din toate colţurile lumii.
Cu o biografie deloc monotonă, dimpotrivă, mai degrabă furtunoasă, exclus şi reprimit în UTM, dat afară din facultate cu o zi înainte de căsătorie, betonist pe şantierul Combinatului Siderurgic de la Galaţi etc., Virgil Tănase ajunge într-un Paris unde se izbeşte de cam aceleaşi lucruri ca în România despre care sperase că a scăpat: o cenzură neiertătoare, o presă care minte şi manipulează, o administraţie la fel de birocratică – „amândouă solidare în efortul de a sfărâma indivizii pentru a-i transforma într-o pastă socială care poate fi modelată după voie, fără nici o rezistenţă…“ şi multe altele. Dezamăgiri are şi în ceea ce priveşte viaţa culturală, de pildă teatrul, incomparabil, ca nivel valoric, cu cel românesc. Până şi regizori ce aveau la activ spectacole memorabile, ca Lucian Pintilie de pildă, se complac să producă la Paris reprezentaţii derizorii. La Comedia Franceză, spectacolele sunt, şi nu de azi, de ieri, „prăfuite şi reci, cu actori îndrumaţi să conferenţieze sau să se scălâmbăie aiurea“. Scriitorul este nevoit, pentru a-şi întreţine familia, să presteze diverse munci, inclusiv cea de portar la un imobil de lux în care locuiesc vedete intangibile şi oameni bogaţi, dar preocuparea sa numărul unu, vitală în toate sensurile, o constituie scrisul. Datorită familiei nu se simte totuşi singur în singurătatea zgomotoasă a Parisului: „…Doamne, câtă singurătate în acest oraş unde vârtejul e atât de gigantic şi de iute încât cei care vor să supravieţuiască n-au timp de tine – nici de ei, de altfel; unde vâltoarea scoate la suprafaţă, pentru câteva clipe, nume şi titluri, idei şi opinii, deîndată răsucite spre adânc ca să lase locul altora, la fel de spumante şi de fulgerătoare; acest oraş unde primejdia cea mai cumplită este de-a socoti că mişcarea e trăire şi că rostul mării e de-a produce clăbuci“.
În „romanul adevărat“, cu formula autorului, Leapşa pe murite, Virgil Tănase, referindu-se la grupul oniric, căruia îi aparţine, afirmă că, după ştiinţa sa, onirismul este „singurul curent literar în adevăratul înţeles al cuvântului constituit în ţările comuniste“. Nu ştiu câtă dreptate are, oricum singurul nu înseamnă neapărat şi o judecată de valoare. Onirismul – cum îl defineşte Virgil Tănase – „avea o identitate comună prin refuzul realismului plat“. Noţiunea de „realism plat“ mi se pare discutabilă. După cum, scriam în cronica mea la cartea amintită, discutabil este şi faptul că regimul comunist ar fi fost mai sever cu scriitorii onirişti, decât cu cei realişti, ceea ce ar discredita, în opinia lui Virgil Tănase – „teza comodă a unei literaturi pe care Nicolae Breban o consideră «evazionist㻓. Nu o discreditează deloc. Literatura oniricilor era, într-adevăr, percepută de ideologii vremii ca evazionistă, dar mult mai deranjantă pentru ei era literatura realistă, pentru a rămâne la acest termen general, care e susceptibil de multe nuanţări. Evazionismul intra în conflict cu estetica marxist-leninistă, pe când realismul intra în coliziune cu politica. Oniriştii, care nu aveau nici pe departe audienţa de care se bucurau şi se vor bucura mereu realiştii, nu puteau face vreo gaură… în cerul puterii, pe când cei din urmă erau temuţi fiindcă reprezentau un pericol… real pentru puterea comunistă.
Jurnalele, memoriile, corespondenţa, confesiunile în dialog etc. ale unor intelectuali, scriitori, artişti, aparţinând diasporei sau care au cunoscut bine diaspora (G. Uscătescu, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Gellu Ionescu, Valeriu Anania şi mulţi alţii), constituie cele mai credibile surse privind exilul românesc. Frapează starea de dezbinare a acestuia, dar mai ales lipsa de responsabilitate a unei apreciabile părţi a lui. Virgil Tănase se referă la exilul românesc de la Paris mai mult tangenţial, atunci când contextul o impune, dar nu mai puţin critic. La Paris îi cunoaşte pe cei mari, în primul rând pe „americanul“ Mircea Eliade, cu care leagă chiar o prietenie. Eliade nu discută politică, dar, atenţie, pune multe întrebări, este preocupat de mersul lucrurilor în ţară, de viaţa culturală, intelectuală din România, îl interesează oamenii – „cine sunt, ce fac, ce scriu“. În rest, caractere diferite, destui viteji care, „ca să răscumpere pasivitatea lor din România şi uneori avantajele avute prin părinţii pe care acuma îi reneagă, sunt mai catolici decât papa, înverşunaţi şi excesivi“. La ceasul când Virgil Tănase începe să descopere realităţile exilului românesc de la Paris, aşa cum era şi cum este el, nu mitizat, adică „vechiul exil“, cum îl numeşte, acesta îi apare împărţit în două privind atitudinea şi însemnătatea lui în Franţa. O parte formată din „câteva personalităţi recunoscute, dar care, din motive diverse, voiau să facă uitată obârşia lor românească şi care nu considerau că au a se implica în luptele noastre“. În cealaltă parte, mulţi intelectuali, unii de calitate, dar total necunoscuţi, ei fiind ocupaţi cu diverse afaceri. Scriind doar în publicaţiile exilului, practic ei nu existau. Posturile de radio Europa Liberă şi Libertatea erau total necunoscute în Occident. Virgil Tănase detestă „neroziile, înverşunările excesive şi exigenţele irealiste ale celor care, la adăpost în Occident, cereau unor oameni ca toţi ceilalţi un eroism suicidar şi gratuit“. Totul devenea însă de o maximă gravitate atunci când „patrioţii“ din afară recurgeau la incitări şi mistificări pe teme precum cea a statutului minorităţilor naţionale din România cărora – vezi Doamne! – nu li s-ar respecta drepturile – „un subiect care merge la public şi mai ales la presă“. Ceea ce nu mai era o luptă cu Ceauşescu ori cu regimul politic din ţară, ci o acţiune dintre cele care intră în categoria crimelor împotriva statului român. În concepţia lor, „orice mijloc e bun ca să stârnim opinia publică împotriva lui Nicolae Ceauşescu, chiar dacă «colateral» dăm apă la moară celor care, numeroşi la Paris, ar vrea ca Transilvania să fie desprinsă de România“. Aceasta, chipurile, ar fi însemnat o „manipulare tactică“ necesară pentru a servi cauza. Manipulaţi ei înşişi, vajnicii luptători la adăpostul exilului eludau un adevăr de neclintit pe care îl reaminteşte Virgil Tănase: „fiinţa unei ţări şi a poporului care o locuieşte este infinit mai vastă decât dictatorul său vremelnic“. Cu experienţa sa trăită intens, dramatic, scriitorul ajuns acum la vârsta memoriilor ştie bine ce spune!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper