Jurnalul unui „solitar fără cauză“

Un articol de MARIANA CRIŞ

Marian Nazat, Jurnalul banalităţii, Editura RAO, 2015

Literatura noastră diaristică s-a îmbogăţit în această vară cu un nou volum. Este vorba despre Jurnalul banalităţii, apărut la Editura RAO şi semnat de Marian Nazat. Tot la această editură reputatul avocat, publicist şi eseist a mai publicat patru volume – Pe tălpile României, Ţara de cobai, România oranj şi România târâş –, majoritatea cuprinzând articole din Jurnalul Naţional.
Marian Nazat, personalitate a lumii juridice de la noi, şi-a început cariera ca procuror la Turnu Măgurele, apoi, venind în Bucureşti, a soluţionat cazul Ioan Luchian Mihalea, cunoscutul muzician, iar în 1997 a ieşit din Ministerul Public, devenind avocat. Ca publicist s-a remarcat prin condeiul său ascuţit, reuşind să-şi menţină, indiferent de patronul de presă, libertatea de a gândi şi a spune lucrurilor pe nume.
Jurnalul banalităţii este „recolta“ de un an a publicistului care, după orele îngrozitoare petrecute în sala de judecată, se aşeza la masa de scris pentru a răspunde pildelor chineze înscrise pe un calendar întocmit de Helen Exley. Pe piaţa românească au apărut asemenea calendare tematice, realizate de autoarea de origine sud-africană stabilită în Anglia, în care fiecare zi este însoţită de o pildă despre înţelepciune, prietenie, realizare în viaţă ş.a.m.d. Având un asemenea calendar pe birou, Marian Nazat s-a gândit să le răspundă gânditorilor chinezi – Confucius, Lu Xun, Chuang Tze, Wang Fanzhi, Jung Ying-Ming, Lao Tze, ş.a. – mai în răspăr, mai ironic, alăturând pildele lor realităţilor româneşti actuale. Rezultatul? Un jurnal sincer, care se poate citi pe mai multe paliere literare. Pentru că, dincolo de sinceritate, de realităţile politice şi sociale româneşti, de veridicitatea afirmaţiilor privind viaţa juridică din România anului 2014 (perioada în care a fost scris jurnalul), acest volum substanţial de peste 700 de pagini are, fără doar şi poate, o valoare literară. Şi când spun acest lucru mă refer la calitatea descrierilor, la inserţia unor pasaje ce sunt, în fapt, crochiurile unui roman erotic, la unitatea construcţiei acestui eşafodaj confesiv. La faptul că autorul însuşi devine un personaj.
Spuneam că jurnalul se poate citi pe mai multe paliere.
Primul ar fi descrierile satului Islaz, locul copilăriei autorului, făcute cu foarte multă minuţiozitate, atent la toate detaliile, la mersul anotimpurilor, la universul satului din sudul ţării. La acestea se adaugă perioada de început a carierei juridice, când, în 1987, tânărul Nazat a fost numit procuror la Turnu Măgurele. Aici avem un tablou al manierei în care funcţiona în perioada comunistă lumea justiţiei, chemată să facă ordine şi să apere „realizările socialiste“. La acest nivel avem de-a face cu scriitorul Nazat, care îl are drept mentor pe Giovanni Papini şi pentru care a mers în Toscana pentru a călca pe pietrele pe care a călcat şi autorul romanului Un om sfârşit. Tot aici am avea de adăugat şi crochiurile unui, poate, viitor roman erotic. Inserţiile făcute dau unitate acestui palier.
Al doilea palier este realitatea juridică de după evenimentele din decembrie 1989. La acest capitol, avem mărturia revelatoare a unui om ce are contact permanent cu „leprozeria penală“, fiind pus de multe ori în situaţia de a se întreba: „Cum să-ţi mai aperi clientul când soluţiile sunt stabilite sub fustele justiţiei? Mă declar inutil şi de prisos într-un sistem în care mulţi magistraţi nici măcar nu se mai obosesc să mimeze un act cu origini divine“. Amară remarcă pentru un om care a ales să practice această meserie care, se spune, este independentă. Sigur, avocatul face o demarcaţie clară între a fi la bară apărând un om şi a fi judecător în completul de judecată. Primul are soarta servilului, iar celălalt puterea absolută, care, de multe ori, este dictată fie de mediul politic, fie de cel al Serviciilor. În ceea ce priveşte Serviciile, avocatul Marian Nazat ne şi explică cum se implică acestea în actul de justiţie. Faptul că astăzi „regina probelor“ este înregistrarea audio, uneori şi video, probează implicarea de netăgăduit a acestora. Accesul procurorilor la aceste echipamente este interzis, ceea ce face ca procurorul să devină o anexă a Serviciilor. Înregistrările sunt transcrise, procesul verbal al transcrierilor ajunge pe masa judecătorului, iar judecătorul este transformat în anexa procurorului şi implicit al serviciilor. Printr-un astfel de mecanism Serviciile ajung să controleze Justiţia şi, prin extenso, întreaga societate. Adică povestea cu independenţa justiţiei rămâne la noi o simplă etichetă, rostită până la sufocare pe multe posturi TV, atâta vreme când acuzarea este hotărâtă dinainte, fără a se mai ţine seamă de apărare. Autorul este foarte atent şi la comportamentul judecătorilor de azi, mai ales al celor tineri, care au absolvit Institutul Naţional de Magistratură. Ei sunt adevăraţi satrapi ai Justiţiei şi nimeni şi nimic nu le poate sta în cale. Pentru cel care a renunţat rând pe rând în a intra în Ministerul de Externe sau în postul de ministru al Justiţiei, propus de Crin Antonescu, cu care a fost şi coleg de internat la Căminul D din Grozăveşti, este îngrozitor de greu să accepte starea de fapt care există astăzi în Justiţia română. Motivul? Detestă să fie o rotiţă într-un angrenaj, îi place să aibă opinie (ceea ce s-a şi văzut!), să conteste, să critice, să nu fie de acord. Într-un cuvânt, îi place să fie liber în opinii, să trăiască pe cont propriu, Să fie „un solitar fără cauză“. Să ducă o viaţă austeră, fără vizite şi prieteni prea mulţi. Preferă acest „ecarisaj juridic“, numai că îşi rezervă calitatea de a-l judeca, critica şi a spune adevărul despre funcţionalitatea acestei lumi prea des invocată şi prea puţin cunoscută în articulaţiile ei interne. Din acest motiv, autorul nu-şi doreşte copiii – amândoi absolvenţi de Drept – incluşi în acest ecarisaj.
Un al treilea palier al acestui jurnal este privirea atentă a vieţii sociale din România. Cu toată austeritatea în care trăieşte Marian Nazat, el este un om social. Mărturie stau multele pagini scrise despre mama sa, lovită de un cancer cerebral, despre nepoata Aria şi, nu în ultimul rând, atenţia pe care o acordă prietenilor, puţini, pe care îi are. Unul dintre aceştia este Augustin Buzura, pe care îl sună aproape săptămânal. La una dintre întrevederile pe care le-au avut, pe terasa unui restaurant bucureştean, autorul romanului Recviem pentru nebuni şi bestii îi povesteşte, bunăoară, despre soarta necruţătoare a lui Gogu Rădulescu, despre sfârşitul său, iar când Nazat l-a întrebat de ce nu scrie despre acest episod, marele romancier îi face o mărturisire cutremurătoare: „Pentru că sunt orb“. O maladie care, pentru un scriitor de talia lui Augustin Buzura, este îngrozitoare. Dincolo de acest episod, Marian Nazat îşi exprimă liber şi nepărtinitor opţiunea sa politică. Da, este un om de stânga, un om care l-a detestat pe fostul preşedinte Traian Băsescu, despre care spune că este rodul Serviciilor Secrete de la noi, care îi critică pe Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, întrebându-se cum nişte oameni de cultură pot deveni slugi ideologice ale unui „preşedinte jucător“. „Fie îi semeni şi de aceea te-ai adunat cu el, fie eşti într-atât de lipsit de scrupule, încât nu contează brăcinarul pe care îl pupi. Sau banul scuză orice compromis, dorinţa de a trăi bine din daniile binefăcătorului politic? Cum să cauţionezi moral şi civic o hahaleră ca Traian Băsescu? Zău că nu înţeleg liota de intelectuali îngenuncheată la picioarele unui ins amoral şi dedată omagierii contra-cost“ – scrie plin de amărăciune Marian Nazat. Tot în acest palier am putea include şi părerea pe care autorul o are despre mass-media, mai ales audio-video, unde întâlneşti mult mai multe ştiri şi mult mai puţine comentarii de specialitate. În ceea ce priveşte presa scrisă, Marian Nazat are o părere necruţătoare: „condeierii dispar pe rând, înlocuiţi de funcţionarii vorbei“.
Scris într-o manieră directă, am putea spune colocvială, Jurnalul banalităţii este o frescă a României de azi, cu toate bolile ei sociale şi sufleteşti. Gândit ca o „structură a unei existenţe“ jurnalul este o mărturie vie a unui autor care a traversat o epocă nu tocmai uşoară, care trăieşte într-un mediu în care libertatea se poate cumpăra sau poate fi decisă de servicii secrete. Scris cu nerv, ironie şi fără complexe, jurnalul lui Marian Nazat ne prilejuieşte momente de adâncă meditaţie asupra sorţii pe care România o are azi. Şi nu trebuie să ne fie indiferentă, pentru că trăim aici şi ne ducem binele şi răul cu puterea noastră de a relativiza totul. Marian Nazat ne arată, într-un fel, răul, dar şi binele. Depinde de noi dacă îl luăm în seamă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper