Ilinca Dumitrescu, un regal pianistic

Fiecare recital al pianistei Ilinca Dumitrescu se constituie într-un regal, prin capacitatea sa de a alege repertoriile reprezentative pentru o epocă, un stil muzical, un compozitor sau o ţară anume, o idee călăuzitoare sau unificatoare a elementelor ce îl compun. Fiecare apariţie a interpretei are un sens bine definit, gândit în profunzime şi exprimat cu maximă elocvenţă.
Am urmărit de-a lungul timpului evoluţiile pianistei care a prezentat publicului cele mai variate stiluri reprezentând ethosul şi gândirea muzicală specifice unor diverse spaţii sonore, punând accent pe tendinţele componistice contemporane. Am fost mereu cucerită, împreună cu publicul din sălile de concert, de adevărul artistic pus în evidenţă într-un mod convingător şi propriu de exprimare de către această mare doamnă a pianisticii româneşti. A cuceri publicul nu este uşor, mai ales când îi prezinţi creaţii inedite. Şi Ilinca Dumitrescu a făcut-o ori de câte ori a avut ocazia. În acest fel a reuşit să ne apropie de muzica universală a secolului XX, de la noi şi de pretutindeni, dar şi de feluriţi compozitori din diverse epoci, prin creaţii deja cunoscute, dar cărora le-a conferit o aură nouă, de o strălucire aparte.
De la primele concerte şi recitaluri date în ţară după întoarcerea de la studiile efectuate la Conservatorul „P.I. Ceaikovski“ din Moscova (unde a studiat cu renumiţi profesori şi pianişti precum Stanislav Neuhaus şi Iakov Flier) şi absolvite cu distincţia maximă, „Diplomă de Merit“, Ilinca Dumitrescu ne-a uimit prin sensurile noi descoperite în lucrări cunoscute, prin logica desfăşurării discursului muzical şi prin expresivitatea profundă care îi defineşte stilul. Desigur că toate acestea provin şi din datul nativ: fiică a poetei Mariana Dumitrescu şi a compozitorului Ion Dumitrescu, şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în ambianţa artistică a lumii ce-l înconjura pe Mihail Jora, mentorul şcolii muzicale româneşti.
Dar pianista nu s-a oprit aici. Propunându-şi un proiect temerar, a interpretat cu mult har lucrările compozitorilor clasici şi contemporani români, în recitaluri comentate, clarificând tendinţe şi caracteristici ale fiecărui compozitor, îndreptând astfel melomanii către adevăratele valori. Iar publicul a fost cucerit mereu şi a urmărit cu interes şi devoţiune „exerciţiile de admiraţie“ ale pianistei Ilinca Dumitrescu închinate muzicii româneşti. Dovada acestora este şi reacţia de bucurie şi recunoaştere a publicului de la Ateneul Român, din seara recitalului său, când a interpretat (la bis) Toccata de Paul Constantinescu.
Acest recital, recent susţinut pe scena Ateneului Român, ne-a încântat ca o chintesenţă a activităţii sale concertistice, justificând, la superlativ, numeroasele distincţii naţionale şi internaţionale cu care a fost răsplătită pianista Ilinca Dumitrescu de-a lungul anilor (menţionăm doar Premiul Academiei Române – 1995, Premiul Institutului Cultural Român – 2003, „Commendatore dell’Ordine della Stella della Solidarieta Italiana“ – 2005, acordată de către Preşedintele Republicii Italiene, „Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres“ – 2012, din partea Guvernului francez etc.).
Repertoriul prezentat a fost alcătuit din piese muzicale esenţiale pentru stilul preclasic şi romantic, în prima parte a programului, şi din lucrări devenite clasice ale creaţiei muzicale a secolului XX, în partea a doua.
Am putut asculta un eşantion de 6 Sonate semnate de Domenico Scarlatti, remarcabil interpretat de Ilinca Dumitrescu care, de altfel, mărturiseşte din tinereţe o pasiune pentru pianistica acestui compozitor din a cărui creaţie a realizat un disc cu 14 Sonate (considerat printre cele mai bune albume ale anului 1986 de către International Record Critics Award din New York). Perlajul, claritatea şi fineţea sonorităţilor – într-o explozie de vigoare şi lumină, moderată pe alocuri într-un subtil contrast al sentimentului – sunt atuuri cu care pianista ne cucereşte mereu în interpretarea sonatelor de Scarlatti.
Apoi, atât de cunoscutele Mazurci (în fa diez minor, op. 6 nr. 1 şi în la minor, op. 67 nr. 4), Valsuri (în do diez minor, op. 64 nr. 2 şi în mi minor op. posth.), Impromptu-uri (nr. 1 în La bemol major, op. 29 şi ,,Fantaisie-Impromptu’’ op. 66) au sunat cu o diafană vibraţie, imponderabilă plutire, dar şi un înăbuşit zbucium interior, evocând spiritul romantic aşa cum numai pianista Ilinca Dumitrescu ştie să-l redea.
Partea a doua a recitalului a fost dedicat muzicii secolului XX, prin Nocturna de Benjamin Britten şi Musica ricercata de György Ligeti. Şi aici experienţa sa muzicală şi-a spus cuvântul, demonstrând că aşa-zisa „nedigerabilă“ muzică contemporană se poate foarte bine înţelege şi chiar apropria de către sensibilitatea noastră, că exerciţiul timpului asupra artelor le apropie de noi, atunci când au cu adevărat o valoare umană.
Aprecierea publicului care a participat la acest act creator-interpretativ s-a manifestat prin îndelungi aplauze care au determinat-o pe muziciană să îl răsplătească prin două bisuri pline de vitalitate, Polichinelle de Villa-Lobos şi Toccata de Paul Constantinescu, aceasta din urmă stârnind, cum spuneam, ovaţii entuziaste, dovadă că muzica românească este pe placul publicului, atunci când este bine pusă în lumină.
O experienţă muzicală vastă şi o sensibilitate deosebită, într-un regal de muzică pe care pianista Ilinca Dumitrescu l-a oferit cu mare generozitate publicului din Sala Mare a Ateneului Român.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper