Ficţiune vs. non-ficţiune. Reprezentări ale Revoluţiei din 1989 în literatură

ALEX GOLDIŞ

Una dintre temele dacă nu obsedante, măcar frecvente pe agenda culturii române din ultimele două decenii se referă la absenţa unui roman al Revoluţiei de la 1989 sau, în sens mai larg, la absenţa unui roman al comunismului. În Istoria critică a literaturii române, dar şi într-o serie de interviuri, Nicolae Manolescu invocă drept argument pentru superficialitatea literaturii actuale lipsa unor ficţiuni menite să valorifice cel mai important eveniment social-politic din ultimele decenii. Nu cred că valabilitatea unei literaturi constă (sau ea nu constă doar) în capacitatea de a aborda teme comunitare cruciale şi nici că Revoluţia de la 1989 reprezintă o „probă de foc“ a scriitorului contemporan. Dacă din unghi axiologic, aşadar, discuţia n-are relevanţă, în schimb, din perspectiva analizei culturale, ea reprezintă o temă cât se poate de serioasă şi, aş zice, chiar incitantă.
E interesant, într-adevăr, de observat că problematica Revoluţiei n-a prea aprins imaginaţia scriitorului român. Literatura menită să aducă în prim plan evenimentele de la 1989 e, în comparaţie cu importanţa lor social-politică, inconsistentă şi dezamăgitoare. În preambulul unei cronici la Orbitorul cărtărescian, Paul Cernat reţine câteva dintre raţiunile acestei reticenţe literare faţă de decembrie 1989: „Unii autori au părut interesaţi mai degrabă să intre în vâltoarea istoriei sau să o comenteze la cald decât să o exploateze creator la rece. Pe alţii, sătui de politică şi de ideologie sau neinteresaţi de aşa ceva, subiectul nu i-a interesat şi nu-i interesează. Foarte mulţi sunt confiscaţi de prezent. Cu câteva notabile excepţii, vechii corifei ai romanului politic – al «obsedantelor decenii» sau ba – nu au mai ţinut pasul cu vremurile, iar «esopismul» lor antedecembrist s-a uzat moral. Pe de altă parte, militanţii postmodernismului românesc s-au grăbit aruncând, odată cu apa murdară, şi copilul din copaia istorismului, adică epicul şi implicarea morală în istorie“. Pentru cine priveşte mai atent fenomenul literar de la începutul anilor ’90 devine evident însă că afirmaţiile lui Paul Cernat sunt puţin pripite. Departe de a părăsi politica şi ideologia, scriitorul român a început să le practice consecvent şi în deplină libertate abia după Revoluţie. De aici, atât nevoia de regândire a canonului estetic, manifestă în obsesia „revizuirilor“ etice, cât şi impulsul de clarificare identitară prin apelul la memorialistică. Primul deceniu post-revoluţionar nu e nici pe departe indiferent la problemele politice şi ideologice, ci e prin excelenţă un deceniu clarificator, în care recursul la „adevăr“ e mai puternic decât recursul la „literatură“.
Nici faptul că imediat după 1989 puterea literară ar fi fost adjudecată de „militanţii postmodernismului“ nu e deloc adevărat. Dimpotrivă. Momentul de vârf al postmodernismului românesc e de identificat, în mod paradoxal, în anii ’80, când jocurile livreşti, intertextualitatea, apelul la ludic şi la teme „minore“ nu erau resimţite drept un pericol direct la adresa regimului. În schimb, în literatura sovietică, cehă sau slovacă a finalului de ani ’80, literatura postmodernă a fost privită drept o ameninţare directă la adresa establishment-ului – şi nu s-a putut manifesta integral decât după căderea regimului comunist. Într-un volum relativ recent, Rajendra A. Chitnis atrage atenţia asupra „ficţiunii Schimbărilor“ („fiction of Changes“) – o formă de tranziţie de la literatura cu agendă politică a comunismului la un tip de literatură autoreferenţială, devenită centrală abia după 1990. În context românesc, postmodernismul a fost teoretizat şi practicat cel mai asiduu înainte de decembrie 1989. Mai mult, toate grupările literare de după Revoluţie – de la nouăzecişti la douămiişti – s-au raportat polemic la literatura postmodernă, preferând întoarcerea la existenţial. Chiar dintre optzecişti au supravieţuit literar după 1989 doar cei care s-au lepădat de livrescul postmodern în favoarea unei angajări mai acute în real.
Când n-au renunţat de tot la literatură în favoarea memorialisticii, scriitorii români activi imediat după 1989 au redus la minim „tehnica“ şi artificiul din literatură, încercând să elaboreze noi scenarii de „autenticitate“. Prin urmare, explicaţiile ocolirii ficţiunii despre Revoluţie nu trebuie căutate în renunţarea la ideologie şi politică în favoarea literaturii, ci mai degrabă în neîncrederea profundă în literatură, care pactizase, chiar şi numai parţial, cu propaganda totalitaristă. Totuşi, chiar în contextul în care genul diaristic prevalează, în primul deceniu postrevoluţionar, asupra celui ficţional, sunt destul de rare jurnalele despre decembrie 1989. Motivele sunt multiple, însă cel mai demn de luat în seamă, în cazul transcrierii diaristice, e concurenţa „neloială“ a televiziunii. Pe de o parte, caracterul televizat al Revoluţiei române a cam înlăturat din start pretenţiile scriitorilor de transcriere nemediată a factualului şi de arhivare privilegiată a Istoriei. Volumul colectiv coordonat de Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, Revoluţia română televizată, analizează tocmai importanţa covârşitoare a audiovizualului asupra semnificaţiei evenimentelor din decembrie, demonstrând cu exemple cât se poate de elocvente că televiziunea n-a fost doar mediu de comunicare a evenimentelor, ci modalitate directă de producere a lor.
Pe de altă parte, trebuie luat în considerare faptul că evenimentele româneşti din 1989 au un caracter aparte în contextul mai larg al fostelor state comuniste. Referindu-se la ce s-a petrecut în Estul Europei odată cu ascensiunea lui Gorbaciov, istoricul Timothy Garton Ash foloseşte termenul ambivalent de „refoluţie“, în încercarea de a trimite simultan la „reformă“ şi la „revoluţie“. Dacă în state precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, se poate vorbi într-adevăr de o trecere mai lină dinspre comunism spre democraţie, în România caracterul disruptiv, de modificare radicală la toate nivelele societăţii, e evident. Ceea ce înseamnă că s-a schimbat nu doar regimul politic, ci cam toate coordonatele de înţelegere şi interpretare a societăţii. De aici, imensul proces de resemantizare iniţiat după decembrie ’89, proces în care literatura şi-a avut partea ei. Termeni puşi la păstrare şi-au recăpătat din nou drept de cetate, în timp ce alţii au fost supuşi oprobiului public. Revoluţia română a însemnat, printre altele, şi o revoluţie de limbaj. O mare parte din producţiile de la începutul anilor ’90 chestionează tocmai modalităţile de degonflare a discursului (literar, dar şi social, într-un sens mai larg), după o perioadă în care sensul cuvintelor devenise permeabil la propagandele de tot soiul. De aici, privilegierea jurnalului în dauna ficţiunii, dar şi nevoia de autenticitate, înţeleasă ca încercare de reconectare directă la limbaj.
Revoluţia din jurnale
Puţinele jurnale care focalizează asupra momentului decembrie 1989 – e vorba de Paradisul derizoriu al lui Livius Ciocârlie, de Zidul martor al Florenţei Albu, de Acasă se vorbeşte în şoaptă al lui Stelian Tănase sau de Jurnal din anii ciumei de Liviu Antonesei –  surprind, în moduri specifice, dilema legată de modalităţile de expresie. Cum să transpui în limbaj o modificare istorică atât de radicală? Ce aspecte din dinamica ieşită din comun a evenimentelor merită reţinute şi ce trebuie lăsat deoparte? Cum poate fi ocolită limba de lemn a regimului, care a contaminat cele mai libere discursuri ale epocii şi, nu în ultimul rând, cum să dai glas entuziasmului pur subiectiv, (auto)cenzurat atâtea decenii? Sunt întrebări care demonstrează că retorica transcrierii evenimentelor e cel puţin la fel de complicată ca tema în sine.
Din unghiul dificultăţii exprimării, una dintre cele mai interesante mărturii cu privire la Revoluţie îi aparţine lui Livius Ciocârlie. Însuşi faptul că jurnalul sus menţionat – care se întinde pe o perioada 1988-1991 – dedică evenimentelor din decembrie nu mai mult de şase pagini e semnificativ. De altfel, notaţiile se întrerup imediat după evenimentele de la Timişoara, pentru a nu mai fi reluate decât în 21 mai 1990, la o zi după alegerile legislative şi prezidenţiale. Cu excepţia celor şase pagini, Livius Ciocârlie alege mai degrabă să tacă – să renunţe, aşadar, la scris – în timpul evenimentelor revoluţionare, plecând de la premisa că „e prea mare contrastul între apatia frazei şi tensiunea în care trăim“. De aceea, manifestaţiile de la Timişoara nu sunt înregistrate în timp aşa-zis real, prin apelul la notaţie diaristică, ci prin panorama retrospectivă. Conştient că tumultul revoluţionar e imposibil de reconstruit în scris, Livius Ciocârlie îl transcrie în grabă şi fără plăcere. Dominantă, din unghiul martorului Ciocârlie, e senzaţia că ceea ce se petrece începând cu 16 decembrie s-ar preta mai degrabă unei compoziţii suprarealiste sau onirice decât unei descrieri net realiste. De aceea, mărturia lui asupra evenimentelor din Timişoara e mai degrabă „mărturia absentă“ a celui atât de aplatizat fizic şi moral de agresiunile regimului, încât nu se mai poate bucura de nimic. I s-a tocit, martorului Livius Ciocârlie, însuşi simţul participării: „Târziu după-amiază, când totul se terminase, am ieşit cu T. şi cu Alexandra să-i vedem pe oameni fericiţi (…) În centru, la Operă, deasupra mulţimii strânse, bărbaţi neraşi, obosiţi, care stătuseră acolo zile şi nopţi, se îmbrăţişau în balcon cu sârbi veniţi în grabă din Banatul lor. Ne-am dus mai departe, pe străzile laterale dinspre Casă. Eram tăcuţi toţi trei. «Ce se întâmplă cu noi, ne-am spus, nu suntem în stare să ne bucurăm?»“. De altfel, notaţiile exterioare sunt cu totul ieşite din comun în Paradisul derizoriu, ca, de altfel, în mai toate jurnalele lui Livius Ciocârlie. În general, însemnările sale reţin o fină cazuistică morală, mici aventuri zilnice ale ideilor, subtilităţi psihologice ş.a.m.d. Aplecarea asupra evenimentelor din preajma Revoluţiei reprezintă, pentru el, o exteriorizare forţată, o buclă de anecdotic pe care diaristul se grăbeşte s-o închidă încă din prima parte a lui 1990: „Acum, după alegeri care, indiferent de manevre şi malversaţiuni, reprezintă nu atât voinţa românilor, cât expresia lor, pot să închei un bilanţ. (…) Am trăit în afara mea. Găsesc că a fost destul, mai mult nu pot să fac. Mă întorc din nou cu spatele la lume şi încerc să lucrez“.
Mai expresive şi mai participative sunt paginile despre decembrie ’89 din Zidul martor, jurnalul Florenţei Albu. Şi asta, pentru că, pe de o parte, poeta e gata să dea frâu liber discursului entuziast. Factualul Revoluţiei e proiectat, la tot pasul, într-un scenariu simbolic extrem de elaborat. Decembrie ’89 echivalează astfel cu „Anul Unu al altei istorii“, „cu cea mai teribilă renaştere a timpului nostru“, ba chiar cu o purificare christică, de vreme ce laşitatea celor mai vârstnici e răscumpărată de această „cruciadă a tinerilor şi a copiilor“. Faptele sângeroase din noaptea de 21 spre 22 decembrie capătă, în scriitura poetei, rezonanţe mitice: „Se auzea tot mai des răpăitul automatelor, trasoarele luminoase se repercutau între ziduri, un incendiu a cuprins o parte de cer, spre Dalles – şi acelaşi clopot stingher, singurul clopot de priveghere a morţilor se auzea bătând“. Interesant e, însă, că pe măsură ce iluziile scriitoarei încep să se destrame, încă din ianuarie 1990, se instalează îndoiala nu doar cu privire la reuşita schimbărilor revoluţionare, ci chiar cu privire la limbajul entuziasmului, profesat cu doar câteva pagini înainte: „Alte vorbe mari se vântură peste tot şi alte sfinţenii şi ofrande pioase, şi alt bagaj de cuvinte care, prin aglomerare şi prea repetare, încep să pută tot a minciună. Să invoci mereu dumnezeii şi arhanghelii, ofranda sfântă, panteonul neamului, dreptatea, demnitatea şi omenia şi bunătatea poporului nostru! – câte vorbe răsunătoare, câtă, iarăşi, megalomanie! Toate aceste cuvinte au fost supuse unui tratament îndelung de corcire, sunt infectate, profanate de prea repetata folosinţă“. Astfel încât, din jurnal al mărturiei înfiorate cu privire la evenimentele decembriste („Trebuie să spun tot ce am trăit atunci, să nu uit nimic“ – notează la un moment dat autoarea), Zidul martor devine mai degrabă simptom al deziluziei experimentate pe viu, sub ochii cititorului – şi, nu în ultimul rând, un exemplu cât se poate de concludent cu privire la natura înşelătoare a cuvintelor.
Mai puţin interiorizate sunt, în schimb, jurnalele lui Liviu Antonesei sau Stelian Tănase. Importantă e, atât în Jurnal din anii ciumei, cât şi în Acasă se vorbeşte în şoaptă, refacerea atmosferei tensionate din lunile imediat anterioare Revoluţiei, cu atât mai mult cu cât cei doi încearcă să construiască, cu mari eforturi, o reţea de disidenţă, la Iaşi şi la Bucureşti. Starea de absurd cotidian şi de exasperare se accentuează – şi ambii diarişti insistă asupra fenomenului – odată cu veştile eliberării treptate a celorlalte ţări comuniste de sub tutela URSS, în paralel cu fastul autist al Congresului al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, când Ceauşescu este reconfirmat drept lider absolut. În timp ce Antonesei construieşte un mic policier cu privire la hărţuirea la lumina zilei de către Securitate în urma unui mesaj trimis la Europa Liberă, Stelian Tănase îşi înregistrează tot mai desele căderi nervoase cauzate de lipsa totală de speranţă: „Zidul de la Berlin, aud la radio, s-a prăbuşit, nu mai există. Îmi creşte pulsul, diafragma se încordează. Lăcrimez, simt ceea simt de atâtea ori: că nu mai am resurse să îndur“. Dacă Antonesei îşi încheie, totuşi, Jurnalul din anii ciumei cu doar câteva zile înainte de izbucnirea propriu-zisă a evenimentelor, în 14 decembrie, Stelian Tănase îşi consemnează, cu o anumită cruzime analitică, participarea în miezul evenimentelor. El reţine, aşadar, atât momentele iniţiale de laşitate („Mi-e teamă să intru în mulţime, îmi trece prin cap că sunt scriitor şi trebuie să observ. Să stau pe trotuar şi să iau note. O reacţie tâmpită. Vorbea încă frica din mine, ce mă făcuse să stau deoparte şi să scriu literatură“.), cât şi impulsurile cvasieroice, care-l fac să ţină discursuri de la balconul Comitetului Central, acelaşi balcon de unde Ceauşescu îşi rostise ultimul discurs. Acasă se vorbeşte în şoaptă e, de altfel, cea mai impresionantă mărturie a participării directe şi singurul jurnal din care lipseşte angoasa legată de posibilităţile de transcriere realistă a evenimentului. Entuziasmul participării nemediate acoperă neliniştea cu privire la modalitatea de punere în pagină, ceea ce nu simplifică deloc scenariul mărturisirilor. Remarcabilă, în confesiunile acestui participant direct la evenimentele decembriste, e tocmai distanţarea interioară – impresia că faptele sale libere şi euforice sunt regizate de o instanţă superioară. Semn că, iată, atavismele totalitarismului se insinuează pervers chiar în miezul cel mai pur al participării: „Altceva e ireal: cum s-a prăbuşit sistemul, ca nimic. Ca un decor de film. De câte ori n-am avut impresia (în mulţime, în 21, în 22, mai târziu) că mi se pare, că suntem nişte figuranţi. Că va veni regizorul şi va striga: stop. Şi ne vom întoarce la realitate: Ceauşescu, Securitate, cenzură, propaganda“.
Revoluţia „ficţionalizată“
În ceea ce priveşte ficţiunea propriu-zisă, deşi s-a vorbit foarte mult despre o resurecţie a prozei sau despre o reîntoarcere la story, prozatorii n-au prea fost atraşi de transpunerea în ficţiune a Revoluţiei din ‘89. Dacă avem destule romane ale tranziţiei, atât în cheie realistă, cât şi în notă ludic-fantastică, în schimb, climaxul emoţional al istoriei recente lipseşte aproape total din imaginarul prozei de azi. Ce-i drept, şi în cazul ficţiunii, explicaţiile acestei absenţe sunt diverse, de la cele de ordin psihologic până la raţiuni de artă poetică: pe lângă sentimentul legitim că realitatea bate în cazul de faţă ficţiunea şi că o emoţie atât de intensă – deopotrivă colectivă şi individuală – e aproape imposibil de recreat în laborator, probabil că decisivă a fost reticenţa faţă de modelul grandilocvent-eroic impus, vrând-nevrând, de o asemenea tematică. E posibil ca scriitorii actuali să ocolească subiectul Revoluţiei propriu-zise în măsura în care se tem de literatura proastă la care el s-ar preta. Fără un control sever al tonalităţii, literatura de aventuri şi/sau melodramatică încolţeşte subiectul din toate unghiurile.
Mai e ceva: s-a tot vorbit despre faptul că ne lipsesc romanele cu tematică socială actuală, însă la o privire mai atentă (asumată de Sanda Cordoş recent în Lumi din cuvinte) se poate observa că măcar o serie din problemele identităţii româneşti de azi au fost puse. Simion liftnicul sau Christina domestica ale lui Petru Cimpoeşu, Venea din timpul diez al lui Bogdan Suceavă, romanele lui Dan Lungu sunt, toate, modalităţi ingenioase de a vorbi despre stereotipiile tranziţiei româneşti. Nici ficţiunile despre totalitarism nu lipsesc, dacă ne gândim, în afară de Matei Brunul, la Provizoratul Gabrielei Adameşteanu sau la Ploile amare ale lui Alexandru Vlad.
De notat însă că în majoritatea romanelor care nu sunt propriu-zis fantastice sau livreşti, temele „mari“ ale actualităţii româneşti sunt tratate sub specia simbolului (adică a parabolei sau a survolului fantezist) sau sub aceea a ludicului caricatural. Sigur, nu există reţete pentru transpunerea ficţională a unor tematici, însă nu e greu de observat că prozatorul român – din multe puncte de vedere la fel de evazionist azi ca acum câteva decenii – simte nevoia să edulcoreze livresc problematicile dure ale societăţii de azi. Multe dintre aceste romane au în centru, nu întâmplător, nişte eroi visători, suciţi sau inadaptabili, ba chiar copii – personaje, aşadar, care se confruntă doar mediat şi parţial cu realitatea. E şi cazul câtorva romane despre Revoluţia română: Orbitor. Aripa dreaptă a lui Mircea Cărtărescu, Cruciada copiilor de Florina Ilis sau Noaptea când cineva a murit pentru tine de Bogdan Suceavă.
Aripa dreaptă reprezintă o ruptură la nivelul poeticii lui Cărtărescu, întrucât vocea care domină romanul (cu puţine excepţii) este, de la început, o voce comunitară, cu totul străină de odiseea subiectivităţii din romanele anterioare. Sub pretextul creionării realiste a problemelor cotidianului din anii ’80, prozatorul amestecă indistinct, din perspectiva mamei sau a tatălui personajului central, o serie de stereotipii sau anecdote care nu compun o viziune unitară asupra Revoluţiei. În plus, prozatorul întâmpină dificultăţi în a racorda această viziune colectivă la perspectiva metafizică asupra Revoluţiei: evenimentele sunt înrămate într-un scenariu apocaliptic, redat pe un ton vizionar: în decembrie ’89, de pildă, „Bucureştiul murise şi amintirea lui se ştersese de pe faţa pământului“. Cele două fire narative, cel cotidian şi cel ezoteric, se reunesc într-o scenă onirică de la Casa Poporului unde are loc Apocalipsa propriu-zisă. Accentuarea laturii ideologice şi politice îi creează prozatorului un ciudat disconfort, vizibil la suprafaţa scriiturii într-o serie de artificii retorice. Pregnantă e impresia cititorului că ţara arde, iar prozatorul se piaptănă (stilistic), căci iată-l pe Mircea în mijlocul mulţimii din Piaţa Universităţii: „Înaintează şi el odată cu mulţimea, ca spermatozoizii dintr-o ejaculare impetuoasă lunecând între pereţii musculoşi ai vaginului, către ovulul încă nevăzut care – doar noi ştim asta – le vine maiestuos în întâmpinare pe o colosală trompă a lui Eustachio“.
De realism nici nu poate fi vorba, aşadar, în romanul lui Cărtărescu, căci cele mai acute momente ale Revoluţiei sunt împachetate într-o alegorizare care alternează ludicul cu apocalipticul. Revoluţia e o „româncă avântată“ de la Circul de Stat, iar revoluţionarii, prinşi într-o istorie ieroglifică sui generis, circari cu nume care ne fac cu ochiul. Punctul culminant al acestei butaforii înscenează pângărirea colectivă a nurilor Revoluţiei de către revoluţionarii înşişi.
Mai subtilă rămâne parodia la adresa Revoluţiei din Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Prozatoarea preia unul dintre topos-urile cele mai importante ale lui decembrie ’89, reiterat în jurnalul ei şi de Florenţa Albu, acela că Revoluţia a reprezentat, prin numărul mare de tineri participanţi, o adevărată „Cruciadă a copiilor“. Pe de o parte, prozatoarea încearcă să transpună literal această realitate, însă pe de altă parte avem de a face cu o „licenţă“ ficţională: de data aceasta tinerii revoluţionari sunt nişte copii (în pragul adolescenţei, când instinctele încep să colcăie), iar miza revoluţionară se rezumă la deturnarea unui tren în vacanţa de vară. Aluziile la decembrie ’89 sunt, totuşi, destul de evidente la mai multe etaje ale poveştii. Copiii se organizează în „fronturi ale salvării“ în faţa agresiunilor de zi cu zi ale şcolii şi ale părinţilor, alcătuind lungi liste de revendicări. Apoi, ţiganca prezicătoare şi mama adoptivă a personajului central identifică „aceeaşi aliniere de cărţi… ca la rivoluţie“. Dacă e o parodie la adresa Revoluţiei române, cartea Florinei Ilis e mai degrabă o parodie amară, un roman al învălmăşelii instinctelor şi al înşelărilor aşteptate. Pe măsură ce copiii preiau puterea se instalează haosul, iar din aşa-zisa Revoluţie nu mai rămâne decât bomba mediatică. Dacă Mircea Cărtărescu transpunea anecdotica din decembrie ’89 într-o naraţiune metafizică, Florina Ilis se foloseşte, în mod evident, de instrumentele parabolei.
Singurul roman realist al Revoluţiei române îi aparţine lui Bogdan Suceavă. Cel puţin în punctul de pornire, Noaptea când cineva a murit pentru tine e un tensionat jurnal de campanie în care personajul narator surprinde, la firul ierbii, întâmplările ce dau consistenţă câtorva ore dintre 25 şi 26 decembrie. Departe de a înregistra, însă, sec, evenimentele, prozatorul are ştiinţa construcţiei în relief. Întregul efect al romanului rezidă în suprapunerea permanentă dintre instantaneele Revoluţiei, extrem de fierbinţi (cu focurile din Piaţa Universităţii, cu filtrele de trafic, cu baricadările în clădiri), şi întâmplări petrecute cu puţin timp în urmă, în realitatea recent dispărută a unei cazărmi comuniste. Le uneşte perspectiva naratorului, fost militar în plutonul cu termen redus, devenit acum student în anul I la Matematică. Cele 300 de pagini descriu odiseea unui tânăr plecat în dimineaţa de 25 decembrie pentru a participa la şedinţa Ligii Studenţilor şi deviat din drum de cursul mare al istoriei. Ritmul romanului de acţiune, cu imens potenţial senzaţionalist, e încetinit de rememorarea aproape obsesivă a celor doisprezece luni de pregătire militară. În mintea tânărului revoluţionar, fiecare gest actual îşi găseşte ecou într-un eveniment din trecutul apropiat. Soldatul pus acum în slujba Revoluţiei reactivează reflexe ale soldatului pregătit să apere „idealurile“ lumii socialiste.
De fapt, atât de ingenios suprapune Bogdan Suceavă planurile, încât realitatea cazărmii, activată brusc în mintea tânărului student, tinde să confişte total evenimentele din prezent. Improvizaţia, non-sensul, gesturile inutile, pur propagandistice, domină Revoluţia „reală“ aşa cum dominaseră instrucţia militară de odinioară. Filtrele din centrul Bucureştiului la care participă nou constituita Ligă a Studenţilor (printr-o hotărâre ad-hoc) nu fac decât sã sporească sentimentul de panică şi să amplifice haosul general. Astfel încât cronica angajării totale se transformă, treptat, în mărturia imposibilităţii de a lua parte, propriu-zis, la Revoluţie. Mai mult decât orice, Noaptea când cineva a murit pentru tine e romanul apatiei descoperite în interiorul entuziasmului general. Jurnalul de campanie ce dădea tonul cărţii lui Suceavă cedează în faţa unui adevărat „divan“ filozofic al Revoluţiei.
Mă tem însă că romanul lui Bogdan Suceavă nu e de ajuns pentru a contrazice teza că experienţa Revoluţiei a ocolit în mod simptomatic transcrierile realiste în favoarea discursului simbolic sau parodic. Semn că însuşi conceptul de literatură „realistă“, cu mize etice sau sociale majore, s-a erodat din cauza celor patru decenii de contaminare propagandistică.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper