„Faust“ abstract la Teatrul Regio din Torino

Un articol de COSTIN POPA

Un inel masiv, un inel imens domină scena, prin mişcări lente ia varii poziţii în diverse planuri. Un semn sub care, în moderna sală din capitala regiunii Piemont, se desfăşoară întregul spectacol Faust de Gounod, coproducţie cu Israeli Opera (Tel Aviv) şi Opera din Lausanne. O montare ce-l are drept realizator total (regie, decoruri, costume, coregrafie, lumini) pe italianul Stefano Poda.
Inelul poartă departe imaginaţia. Este cercul vieţii şi al morţii, este aureola sumbră sub care zace, abandonată, stiva de cărţi în devălmăşie a lui Faust şi peste care Mefisto, dispreţuitor, îşi cântă rondo-ul. Este locul în care un simbolic trunchi de copac cu crăci desfrunzite şi dezolante decorează trist grădina Margaretei, este veriga care înconjoară crucea răsturnată a lui Mefisto în scena bisericii, dar şi crucea dreaptă în care ea se transformă, ca sugestie a victoriei asupra Diavolului. Este – în definitiv –, magnetul care polarizează sau respinge sentimente şi eroi. Simbolistica uriaşului inel cenuşiu guvernează întreaga viziune şi ni-l recomandă pe Poda drept un profund gânditor asupra unei teme filosofice fundamentale. Reflecţiile pe care le generează persistă în timp, după vizionare.
Ca unic semnatar al producţiei validează un fapt de dorit, acela al coerenţei între faţetele montării. Nu înseamnă că alţi regizori nu au colaborat bine cu designerii de decoruri, costume, cu maeştrii de lumini, cu coregrafii. Poda a făcut de toate, şi-a stabilit decorul unic după propria ideatică, a învăluit în lumini balansul între realitate şi mister al fiecărei scene. A desenat costume uniforme pentru membrii ansamblului, roşii la corişti (culoarea lui Mefisto), negre cu borsaline burgheze la coriste, iar pentru solişti ţinute întrucâtva atemporale. Şi cum tabloul Noaptea Valpurgiei nu a exclus nuditatea, pentru balerinii Infernului cu feţe înnegrite nu au fost probleme. Desene bogate au fost rezervate mantilelor Margaretei în actul al III-lea, cu flori (simbolul buchetului lui Siebel) şi mai apoi cu pietre preţioase (cadoul otrăvit al lui Mefisto prin mâna lui Faust).
Îl suspectez pe Stefano Poda că a fost la originea mutării scenei din biserică tocmai la sfârşitul actului al IV-lea, după moartea lui Valentin. Efectul a fost nul şi a contrazis derularea firească a acţiunii. Vinovat pentru acceptare se face şi dirijorul Gianandrea Noseda, gardianul absolut al partiturii lui Gounod. Faţă de o asemenea inversare, tăieturile muzicale din baletul Noaptea Valpurgiei au părut delicte minore.
Faust şi Margareta,
un cuplu puternic
În rolul titular, Charles Castronovo a conturat un personaj intens poetic. Este un tenor cu timbru cald, catifelat şi rotund, stăpân pe tălmăciri rafinate, graţie emisiei în mezzoforte şi pianissimo. Îi sunt la îndemână filajele, îndeosebi în registrul acut, care mai abat atenţia de la note înalte „clătinate“, fără fermitate, al căror refugiu îl constituie tocmai acele filaje. Aşa a fost Si-ul din scena chermezei (actul secund) sau Do-ul din aria Salut! demeure chaste et pure (actul al III-lea), note-limită ale întinderii vocii tenorului. În orice caz, cele două Si bemol-uri, acute mai joase din terţetul actului al IV-lea, au avut deplină siguranţă. Sunt notaţii obligatorii, ce nu umbresc linia vocală seducătoare şi lirismul artistului. Memorabile au fost rostirile Laisse-moi… contempler ton visage (poezie şi atmosferă), O nuit d’amour ciel radieux (vrajă), Divine pureté! (transcendenţă) din marele duet cu Margareta (actul al III-lea), în care Irina Lungu i-a fost partenera ideală pentru imaginea de cuplu. Dăruirea, îngemănarea, „chimia“ celor două spirite îndrăgostite au fost fără margini.
Ingenuă şi diafană, soprana a cântat cu limpezime de sunet, a povestit melancolic Balada regelui din Thulé şi s-a antrenat cu cochetărie şi feminitate în aria bijuteriilor, finalizată expansiv cu un foarte bun Si natural acut. Este un sunet pe care îl regăseşte cu aceeaşi brilianţă şi în aria din actul al IV-lea, începută parcă profetic, cu adâncă tristeţe Il ne revient pas. Aici Stefano Poda a mizat pe contrastul cu duetul de dragoste abia încheiat şi a unit cele două acte, fără pauză. Efectul a fost impresionant, tulburător, deşi între episoade trecuse ceva timp. Margareta era vizibil însărcinată.
În scena închisorii, Irina Lungu a cântat cu autoritate şi strălucire, a fost o Margareta mergând încrezătoare şi luminoasă către izbăvire, către apoteoza finală. O singură „pată în soare“, acuta de Do natural din duetul cu Faust, întrucâtva „fixă“, „dreaptă“, citiţi fără vibraţie naturală suficientă.
Un mare Mefisto
În mod cert, în ziua de astăzi basul Ildar Abdrazakov ocupă cu autoritate podiumul interpreţilor lui Mefisto. Cu alură impresionantă şi voce somptuoasă, dominatoare, înveşmântată în armonice generoase, artistul a înzestrat rolul cu multitudine de faţete venite fie din eleganţa adresării, fie prin făţărnicia dialogului agrementat cu insinuări veninoase, fie prin subtilităţi la tot pasul. Este genul de Mefisto-gentilom, cu atitudine seniorială, periculos tocmai prin aceste calităţi. Cântă cu linie impecabilă de glas şi interpretează în autentic spirit francez, fără asprimi sau excese. Păcat că regizorul Poda l-a plasat pentru rondo-ul Le veau d’or pe o platformă ridicată la jumătatea scenei. Punctele de eficienţă acustică ale sălii din Torino rămăseseră la nivelul planşeului. Au fost însă de neuitat incantaţia sumbră din grădina Margaretei, blestemul din biserică, serenada şi finalul operei.
Alte personaje,
ansamblurile, dirijorul
O surpriză pentru mine a fost glasul baritonului Vasilij Ladjuk (Valentin), calitativ, perfect omogen, cu pronunţată tentă lirică şi culoare de voce oarecum tenorală. A frazat fluid, lung, bazându-se pe o respiraţie ideală şi făcând faţă cu brio tempilor relaxaţi ai dirijorului Noseda, bine potriviţi rugăciunii Avant de quitter ces lieux sau scenei morţii, pe care Ladjuk a cântat-o în picioare, la dorinţa regizorului?!
Pentru alte roluri au primit „de lucru“ mezzosoprana Ketevan Kemoklidze (Siebel energic, cu discurs nuanţat şi acute strălucitoare), mezzosoprana Samantha Korbey (Martha tânără, ultra sexy, cu timbru sopranil, mai aerat chiar decât al lui Siebel), precum şi baritonul Paolo Maria Orecchia (Wagner).
În fosă, Gianandrea Noseda, directorul muzical al Teatrului Regio, a condus o orchestră cu sonorităţi echilibrate între compartimente, într-o desăvârşită pliere expresivă de stil. Aceeaşi omogenitate s-a distins şi în cântul nuanţat al coriştilor pregătiţi de Claudio Fenoglio.
O serată care a stat sub amprenta montării incitante, a unor voci remarcabile şi a unor ansambluri pe măsura valorii baghetei.
Să nu uit. Un anunţ inedit s-a făcut prin difuzoare înaintea începerii spectacolului. În afară de obişnuitele solicitări de a se închide telefoanele mobile, de a nu se fotografia sau filma, s-a cerut şi să nu se… fumeze. Ţigări electronice. Cine s-ar fi gândit la aşa ceva?! Inventivi, torinezii!

faust

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper