Faptul divers

Luna august este, de regulă, pentru microbistul de ştiri, absolut jalnică. Lumea este plecată-n concedii. Guvernele şi-au luat vacanţă. Parlamentarii stau cu burţile (pline) la soare, pe toate meridianele. Doar faptul divers ce ne mai trezeşte din abulie.
Şi, desigur, Grecia care, de-o fi iarnă, de-o fi vară, stă pe jar. Şi Siria care, de nu mai ştiu câte ierni şi câte veri, îşi trimite tragedia pe toate canalele şi pe toate undele. Şi apele Mediteranei care nu au nici ele vacanţă şi nu e zi de la Dumnezeu să nu înghită suflete de refugiaţi.
Faptul divers acoperă vara paginile ziarelor: Prinţul George, îmbrăcat marinel (chiar eram curioasă!); Doamna Obama, în toalete din ce în ce mai style (decorative, nu-i vorbă, deşi noi, la alegeri, ne-am bucurat că pentru prima dată Statele Unite aveau o primă doamnă cu doctorat); fascinanta Amal alături de Clooney (în rol de compoziţie); un membru al Camerei Lorzilor îmbrăcat cu un sutien roşu, petrecând printre prostituate; cântăreţele de pe toate meridianele, cu iubiţi, fără iubiţi, unii noi, alţii mai vechi; damicelele noastre de la rubrica „Parada vedetelor“ (prin ce prestaţie anume au devenit vedete nimeni nu ştie), afişându-se pe litoral, cu chiloţi, fără chiloţi.
Trebuie să recunosc că mai acum câţiva ani au existat chiar şi ştiri mai spectaculoase la faptul divers decât în această vară. Nu cu mult timp în urmă s-a descoperit că un tată neamţ i-a făcut fiicei lui şase copii în pivniţa casei; altădată nişte computerişti s-au înţeles între ei prin Facebook să se întâlnească, să-şi taie testiculele şi să şi le mânânce. Şi tot aşa. O lume vasăzică extrem de interesantă. Să tot citeşti şi să prinzi curaj. Să te umpli de bucurie de viaţă.
Deschid ziarul, dau cu el de pământ. Deschid computerul, caut ştirile zilei şi văd numai prostii. Înainte de a-l închide, fără să vreau, ochii îmi alunecă şi pe faptul divers. Şi, dintr-odată, BUUUMMM! Într-o rubrică absconsă, printre multe şi mari evenimente lipsite de orice semnificaţie, citesc o ştire. Vine din Turcia. Şi este vorba despre doi tineri, un mire şi viitoarea soţie. Nu-şi dau fotografia prin ziare, deşi nu pot să fie, la momentul nunţii lor, decât foarte frumoşi. Ziariştii, slavă domnului, le dau însă numele. Îi cheamă Fethullah Uyumcuoglu şi Esra Polat. Din oraşul Kilis. Nunta lor, spectaculoasă: în loc de petrecere cu familie şi invitaţi, tinerii au chemat patru mii de refugiaţi sirieni cărora le-au servit o masă. Ea, mireasa, deci, în rochie albă, şi el, mirele, au servit refugiaţii. Declarând în acelaşi timp că acest lucru i-a făcut fericiţi, că a fost o sărbătoare pe care nu o vor uita niciodată. Cred şi eu, oricum, n-a fost nuntă de serie. Iniţiativa, se spune, a pornit de la tatăl mirelui. El i-a îndemnat la acest gest. Şi mult mi-ar face plăcere să-i cunosc acestui om biografia. Nu este, fără îndoială, biografia unui om lipsit de personalitate. A înţeles ceva din jalea lumii, în aceste vremi, când în Turcia se găsesc câteva milioane de refugiaţi sirieni. Şi când şi în această ţară colos, cu optzeci de milioane de locuitori, se insinuează dezechilibrul.
Îi dau telefon domnului Mihai, proprietarul magazinului de patiserie şi produse româneşti din Atena. Mă bucur că n-a plecat în vacanţă. Magazinul îl ai deschis?, îl întreb. Nu, a oprit pentru o vreme producţia şi vânzarea. Păcat. Cred că ar fi trebuit să ieşim şi noi în parcul din centrul Atenei, îi spun. Sunt peste cinci sute de refugiaţi. Dorm pe unde apucă, nu au apă, nu au toalete. Lumea le mai duce haine, le mai duce mâncare. Turiştii vin şi ei în ajutor, care cu bani, care cu ce poate.
„M-am gândit şi eu la asta acum câteva zile, îmi spune Mihai. Doar că nu-mi venea să mă duc singur“.
„Eu pun cincizeci de euro, mai mult nu pot. Dar putem să le ducem de banii ăştia o sută de covrigi calzi. Şi se cheamă că totuşi, n-am stat lemn Tănase“.
Domnul Mihai vorbeşte cu tovarăşa lui de viaţă şi de magazin şi cu băiatul lor care face livrările. Mă sună. Îmi spune că a deschis magazinul, că a dat drumul la cuptoare. Şi-mi înşiră ce vom duce în parc: plăcinte cu brânză, cu carne, covrigi, cozonaci.
„Nu pot să-ţi dau mai mult de cincizeci de euro“, îi spun reticentă.
„Mai pun de la mine“, spune domnul Mihai. Aşa că îl aştept pe băiat cu maşina. Să vină să mă ia, să ne ducem spre a ne confrunta cu adevărata tragedie umană.
Pe când eram studentă, l-am citit pe Erich Fromm. Ştiu că am rămas din acei ani cu un concept care încă mă mai preocupă şi-mi dă speranţe. Fromm vorbeşte despre „micro-celula de participare“ care va schimba lumea. El susţine că, fără să ştie unii de alţii, oamenii vor lua atitudine faţă de fenomenele socio-politice. Se vor opune absurdului şi intereselor meschine ale guvernanţilor lumii. Vor refuza să se încadreze. Vor învăţa să acţioneze „singuri şi piezişi“. Azi unul, mâine altul, din ce în ce mai mulţi. Aici unul, pe alt meridian altul, din ce în ce mai mulţi, deci din ce în ce mai aproape unii de alţii. Până când voinţa lor se va impune de la sine. Fiind mulţi, vor deveni puternici. Şi refuzul lor va reinstala în lume firescul.
Am format aici, în Atena, cu domnul Mihai, cu doamna şi cu băiatul lor, o „micro-celulă de participare“. Cei din Turcia, din oraşul Kilis, sunt şi ei o „micro-celulă de participare“. Între noi, apar probabil în fiecare zi altele şi altele. Şi la un moment dat ne vom uni. Totdeauna mi-a plăcut Erich Fromm. Povestea asta, cu „micro-celulele de participare“ te îndeamnă la acţiune, oricât de neînsemnată ar părea ea. Şi-ţi dă curaj.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper